Boală și bucurie

pasi-spre-mai-sus.jpg

Ambele sunt interconexe dacă vedem boala ca dovadă de dragoste din partea lui Dumnezeu și bucuria ca evidența plenară de după calvar. Ca să te bucuri duhovnicește trebuie să te răstignești, să îți omori pornirile rele, egoiste, mojicia din tine. Durerea crucii e născătoare a bucuriei de după cruce. Sau, mai bine-zis, crucea e bucurie când suferi și e bucurie când primești har să o porți cu mulțumire.

Nu e ușor să mulțumești când ești trist, când ești sărac lipit pământului, când ești țintuit de boală la pat. Nu e ușor dar nici extrem de greu. Credința și iubirea în Dumnezeu se văd cel mai copleșitor în aceste momente, cand simțindu-te pierdut, renegat de unii, uitat de-a dreptul, simți că puterea ta e Domnul tău, că El e fermitatea ta, bucuria ta mai presus de orice așteptare.

Puterea răbdării este iubire. Dacă vezi în boală sfârșitul, dacă nu ești absorbit de ceea ce urmează, de veșnicie, te scufunzi într-un marasm dubios, într-o continuă golire de forță, într-o slăbiciune deplorabilă.

Îmi aduc aminte, îi văd în memorie, am în mine, chipul unor martiri ai bolii care au biruit, pe care i-am cunoscut și m-au făcut să mă simt mic, insignifiant, stând față în față cu puterea lor admirabilă. Erau storși de vlagă datorită bolilor pe care le aveau, erau măcinați de bătrânețe, de tristețe în aparență, de singurătate…Însă când auzeai cuvintele lor, când vedeai ochii lor, când auzeai ce îți spune inima și suferința acelor oameni te înfiorai.

Acum, când scriu, mi s-a ridicat părul pe spinare de înfiorarea pe care și acum, la ceva timp distanță o revăd, e vie în mine. Ei m-au învățat pe mine mai mult decât i-am alinat eu pe ei. Deși mă resimțeau foarte profund ca prieten, ca preot, ca unii care mă iubeau mult, și îmi spuneau că eu îi alin pe ei, aveam sentimentul cel mai sigur, că ei erau cei care mă ajutau pe mine enorm.

Marele beneficiu al contemplării suferinței altora, prin participarea reală, cu dragoste și smerenie la boala lor e acela că ne întăresc caracterul, ne fortifică credința și ne fac să înțelegem forțele nebănuite ale omului care luptă întru Dumnezeu cu boala și o biruie în duhul lui.

Ne spunea la un moment dat părintele profesor Vasile Răducă despre suportarea durerii și despre oamenii care suferă pentru o întreagă comunitate, pentru o întreagă regiune, chiar pentru o întreagă țară, ca un dar dumnezeiesc, în locul altora. Cei care sunt oameni duhovnicești cu mare forță interioară poartă slăbiciunile multora prin suferințele lor.

De aceea vedem oameni foarte schilodiți de boală, care ne bulversează cu infirmitățile lor și pe de altă parte vedem în ei oameni care sunt mai tari decât noi, pentru că tocmai de aceea le-a dat Dumnezeu să poarte o asemenea povară curățitoare a bolii. Întotdeauna când văd și aud de oameni care suferă, știu cu exactitate, că ei sunt mai puternici decât mine, că ei sunt mai buni decât mine, pentru că duc o suferință mai mare decât a mea.

Suferința însă, nu se măsoară atât în durată, cât mai ales în intensitate. Cei care suferă mai mult sunt cei care iubesc enorm de mult, cei care s-au spiritualizat mult și pe care îi deranjează orice impudoare, orice malițiozitate, orice turpitudine. De aceea suferința înnobilează pe om pentru că îl educă în smerenie, prin conștientizare de sine, îl face să fie sensibil la el și la cel cu care intră în contact.

Nu pun la inimă cuvintele grele și enervarea și sudalmele de tot felul care se nasc din suferință, din durere, din nefericire profundă ale oamenilor. După cum nu pun la inimă nici cuvintele arogante și tâmpituțe ale celor care cred că au ajuns la polul ultim al fericirii și al realizării sociale și că de acum își permit să ofenseze pe oricine. Ci mă deranjează numai cuvintele celor care se căznesc, se autostimulează prin răutatea minții lor să fie răi în mod gratuit, când au de toate și nimic nu îi deranjează, și exercită un soi de răutate din plictiseală și pierdere de vreme.

E semn că nu au suferințe reale și că nu i-a străbătut suferințe iluminatoare. Cei care nu se trezesc din boală gravă sau din durere de măsea cu o altă minte, mult mai sensibilă și mai atentă, au trăit-o degeaba. Fără folos. Rolul bolii e acela de a ne spiritualiza, de a ne curăți de patimi, de a ne pregăti pentru o trecere lină la Domnul.

Oamenii în vârstă cu scaun la cap au înțeles că boala e o pregătire pentru fericirea morții, pentru bucurie. Tocmai de aceea vor să îi spovedești și să-i împărtășești, își iau la revedere de la tine, îți spun ce vor să le spui la predica de înmormântare, ce să li se dea de pomană, cum vor să fie, unde vor să ajungă…pentru că au înțeles că boala e pregătire, e plus de ființă dacă e trăită în har și cu mulțumire.

Boala fiecăruia nu e mai mare sau mai mică decât o putem duce și nu e nici mai mare și nici mai mică decât pofta cu care am păcătuit odinioară, decât răutatea pe care am avut-o în noi. Din punct de vedere teologic boala este un privilegiu și o pedagogie divină, pentru că ea vine în viața noastră ca să ne purifice interior și să ne pregătească pentru cămara de nuntă.

Când Domnul vorbește de cămara de nuntă vorbește de o intimitate deplină cu El. Cine intră în dormitorul Împărăției împreună cu Stăpânul intră în veselia cea veșnică. Cei care nu înțeleg duhovnicește această imagine mistică a unirii cu Stăpânul și nu văd profunzimea dumnezeiască a Cântării Cântărilor e semn că nu au nimic de la Stăpânul, că nu au izvorul apei celei veșnice în ei, că nu au gâlgâierea vie a bucuriei harului, că nu au sensibilitatea adâncă a Stăpânului Hristos. Mirele Hristos este fără prihană, este curăția supremă și ne unim deplin cu slava Sa, cu frumusețea Sa, cu curăția Sa, trăind fericirea în ființa noastră transfigurată de lumina divină.

Boala, suferința, ne umple de lumină dacă o primim cu mulțumire. Când am spus că m-au înfiorat oamenii care au suferit cu recunoștință și și-au sfințit astfel viața, am vrut să spun că m-a înfiorat lumina dumnezeiască din ei, pe care am văzut-o pe fața lor, în ființa lor.

Acestea sunt momente de cutremurare sfântă! În aceste clipe înveți o Teologie existențială, profundă sau înțelegi adâncimile Teologiei în așa fel, încât nu mai cutezi să spui vreodată că ești Teolog 1%. Atunci înveți că viața ortodoxă nu numai că e o minune, dar că această minune e o asemenea cutremurare de bucurie încât nu mai vrei, nu mai speri, nu mai cauți și nu mai ai nevoie de nimic altceva decât de aceasta.

Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *