Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Fereste deschise

fereastra-spre-noi.jpg

Știu o femeie care acum regretă că odată, de mult, s-a împotrivit când bunica ei a deschis fereastra în zori, ca să se bucure de aerul curat al unei dimineți de vară frumoase. Aerul înmiresmat și răcoros a năvălit în cameră, amestecat cu gânguritul porumbeilor și cu ciripitul vrăbiilor, cu lumina razelor de soare pline de viață. Însă ea, copil fiind atunci, trezită din somnul dulce, s-a simțit agresată de aceasta prea multă viață care dădea buzna în visele ei.

Bunica s-a așezat în fața ferestrelor mari, ca să tragă în piept aerul curat și să se încânte de frumusețea vieții care izbucnea cu raze de lumină și cu cântece de păsărele, cu miros de iarbă verde și de flori, de-a valma. Era plină de fericire, bunica, și sorbea cu nesaț mai ales aerul tare, înmiresmat și puțin răcoros al dimineții, parcă ar fi vrut să soarbă prin ferestrele ei toată frumusețea acelei treziri aurorale a întregii făpturi.

Fetiței însă lumina aceea i s-a părut prea vie și prea puternică, aerul prea rece și prea trezvitor, încât i-a cerut bunicii să închidă geamul și s-o lase să doarmă mai departe. Bunica a protestat, încercând să-i arate ce răsfăț de bucurie și de aer curat o îmbată, însă copilul n-a vrut să audă de nimic, încât bunica a închis cu multă părere de rău ferestrele, ca s-o lase să doarmă pe nepoata ei aflată în vacanță. Parcă se schimbaseră rolurile: parcă bunica era acum tânără, iar copilul era bătrân și nu mai vroia să se bucure de viață.

Acum acea fetiță e o femeie în toată firea, credinciosă și mi-a mărturisit că își amintește câteodată de acea zi și regretă că și-a întristat bunica, care era foarte fericită să inspire aerul limpede și lumina dimineții și că, atunci, ea n-a vrut să-i împărtășească bucuria și nici să răspundă la glasul frumuseții dumnezeiești care o chema să se ridice ca să guste din preaplinul paharului său. Acum ar mai vrea să aibă aer curat pe care să îl inspire zilnic, o grădină cu flori și copaci în care să poposească porumbeii și vrăbiile, dar orașul ridică ziduri labirintice din care escapadele în natură sunt rare.

Chiar sufletul ei a ajuns un labirint din care ar vrea să iasă afară, la lumina, frumusețea și naturalețea dumnezeiască, și o lacrimă ascunsă îi îmbracă uneori inima, ca o prezență care năvălește vie și trezvitoare, precum odinioară năvălea peste ea aerul răcoros de care se temea, cu singura diferență că acum, când simte că a început să îmbătrânească ea însăși, iuțeala pocăinței și aerul vieții adevărate i se par adieri răcoritoare trimise de sus și înviorări pe care le primește cu fereastra inimii deschisă.

Drd. Picioruș Gianina Maria-Cristina

Did you like this? Share it:

Previous

Boală și bucurie

Next

Dumnezeiescul post: bucuria din spatele interdicţiilor

1 Comment

  1. Alberta Casin

    Superba metafora luminii, metafora bunicii, a labirintului. O istorioara la care toti ar trebui sa meditam – din care toti ar trebui sa invatam. Multumim!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno