Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 18 februarie 2007

VI. Contextualizarea istorică a extazului și problema înțelegerii acurate

biruinta-lumii.jpg

18 februarie 2007.

1. Introducere

După o oarecare întârziere, pentru care îmi cer scuzele de rigoare, prelegerea de astăzi are în vedere o decelare foarte categorică a contextului în care are loc un extaz și a fazelor interioare prin care trece un văzător al slavei lui Dumnezeu în acele momente. Contextualizarea extazului nu înseamnă și istoricizarea lui, transformarea lui într-un fapt închis în istorie, în imanență. După cum am stabilit anterior, vederea extatică este prin excelență o ieșire din istorie, o transcendere a istoriei, pentru că Dumnezeu ne dă să vedem slava Lui cea veșnică. Însă contextul în care are loc o vedere extatică are importanța lui capitală pentru înțelegere, pentru că ne arată modul plin de evlavie și de curăție interioară în care se primește vederea.

2. Contexte în care a avut loc o vedere extatică

Ne întoarcem la Sfântul Simeon Noul Teolog și alegem viața întocmită de ucenicul său, de Sfântul Nichita Stithatul ( cf. ediției rom. recente a părintelui profesor Ioan I. Ică jr., Scrieri, vol. IV, Sibiu, 2006, p. 251), pentru a analiza ceea ce noi numim a doua vedere a Sfântului Simeon. Acesta se întorcea de la tatăl său, de care se desparte definitiv, renunțând la întreaga avere părintească și mergând să intre în mănăstire. Sfântul Nichita pune în antiteză iubirea pentru tatăl natural cu cea pentru Dumnezeu și iese biruitoare cea față de Tatăl ceresc, pentru că ”dragostea aprinsă (în noi) de Tatăl ceresc e mai acută/ sfredelitoare decât orice alt lucru”.

Ceea ce pentru alții ar însemna insolență sau nerecunoștință față de părinții care te-au născut și crescut, la Simeon se numește iubire nestăpânită, dogoritoare pentru Dumnezeu. Răspunsul său către tatăl natural, la insistențele acestuia de a rămâne cu el până când acesta adoarme și apoi să plece la mănăstire, e scurt și de o tărie de caracter uluitoare din partea unui tânăr de vreo 20 și ceva de ani: ” Îmi e cu neputință, tată, să mai rămân fie și numai puțin timp în această viață ( lumească), căci nu știm ce ne va aduce ziua de mâine, iar a prefera altceva în locul slujirii Domnului e pentru mine un lucru riscant și primejdios”.

Nu, nu e un monstru fără suflet! E un om extrem de realist, plin de dragostea care străbate norii și ajunge până la Dumnezeu. Contextul lumesc, secular, văzut ca un ritm de viață care nu facilitează creșterea flăcării iubirii pentru Dumnezeu, e considerat apăsător și periculos și preferă mănăstirea. Însă nu vede în mănăstire un loc călduț, fără pericole inerente, unde se retrage pentru a se ascunde de lume sau de sine, ci un loc unde să se aprindă și mai mult de iubire pentru Dumnezeu și să se curățească deplin, în cea mai mare întoarcere spre sine.

Deci avem un Simeon care e plin de o iubire înspăimântătoare, totală, care se dezlipește interior de toate articulațiile sale interioare cu trecutul, pentru a fi un sfeșnic al luminii divine și care mergea spre mănăstire plângând și jelind. O iubire dogoritoare împreunată cu o conștiință acută a importanței vieții și o vedere adâncă de sine.

Un literat poate găsi aici, în cap. I, 9, o zugrăvire naivă a unei interiorități debordante. Însă o astfel de recenzare critică a pasajului biografic este irelevantă din punct de vedere teologic, pentru că nu observă magma interioară a vieții lui Simeon care va fi punctată de vederea luminii.

Plânsul și vaietele sale de pocăință, simțirea acută a neîmplinirii sale duhovnicești – deși el mai văzuse o dată lumina și tocmai pentru că o văzuse știa cât de departe e de ea – îi mângâiau, notează Nichita, dragostea de Dumnezeu. El nu plângea pentru că își părăsise tatăl ( deși nu era un insensibil și l-a purtat mereu, cu siguranță, în rugăciunile sale), ci pentru că se găsea impropriu vederii lui Dumnezeu, care reprezenta pentru el adevărata viață a omului.

Faza preextatică a vederii este compusă tocmai din această iubire năvalnică, din plânsetul, pocăința lui, concentrarea totală în rugăciune și așteptare. Am ales special acest extaz pentru a vedea cum arată starea interioară a celui ce postește. Cel care postește nu se uită că mănâncă ce mănâncă, ci este țintuit prin dragostea de Dumnezeu de El Însuși, dorind să fie prin toți porii ființei lui plin de har, de lumina lui Dumnezeu.

Simeon nu se pregătea pentru vedere gândindu-se la cât e el de Sfânt și la cum va fi dus de către Dumnezeu la diverse și înalte înțelegeri, ci era cu totul adâncit în vederea păcatelor proprii și în dorul neostoit pentru Dumnezeu. Tocmai de aceea marii Părinți ai Bisericii spuneau ucenilor care căutau și caută harisme mari, puteri și minuni, că cea mai mare minune e să îți vezi păcatele tale prin Duhul și să ți le plângi. Ei știau și știu că nimic nu se naște din imaginație și din înălțare de sine, din orgoliu și din luare la întrecere cu Sfinții, ci împlinirea poruncilor dumnezeiești cu acrivie, adâncirea noastră într-o curată și deplină pocăință, într-o căutare plină de dor a lui Dumnezeu, este drumul spre curăție și spre vederea lui Dumnezeu.

Faza preextatică este, mai pe scurt, o concentrare uluitoare a tuturor eforturilor noastre de curățire, într-o stare de completă absorbire a interiorității noastre de către iubirea lui Dumnezeu. O concentrare la care ajungi dacă te miști corect în viața duhovnicească și pe care nu o poți forța, pe care nu o poți urgenta în nici un fel.

Îmi aduc aminte de un confrate preot cu care discutam îndelung aceste realități dumnezeiești, care are o sporire uluitoare în sfințenie, în viața curată, dar care nu putea să accepte că lucrurile interioare nu pot fi urgentate în niciun fel și că rolul nostru, rolul ascezei noastre nu este acela de a sta stăpâniți toată ziua de ideea că trebuie să avem un standard, că trebuie să atingem niște cote de viață duhovnicească etc., ci înseamnă tocmai renunțarea la tot ce este proiect personal de înduhovnicire și a lăsa pe Dumnezeu să ne învețe care este drumul nostru propriu spre El.

Greșeala fundamentală în viața duhovnicească este atunci când te crezi unic, inițiator de noi perspective și nu accepți ca Dumnezeu să îți dea cît vrea, cum vrea și să te ducă unde vrea El. Când viața ta e de la sine și nu în mod forțat una duhovnicească, în care harul pătrunde întreaga ta ființă, numai atunci putem vorbi de o viață lejeră, largă, cu multă lărgime interioară în bucuria în Dumnezeu, de o viață în care Dumnezeu face minuni tocmai pentru că El ți-o conduce.

Simeon se lăsa condus de El. El mergea și plângea…Și într-una din zilele acestui voiaj ostenitor spre capitală, spre Constantinopol, ajuns în mijlocul munților, harul Duhului de sus l-a învăluit dintr-o dată ca un foc ca odinioară pe Pavel ( F. Ap. 9, 3; 22, 6) și l-a umplut de bucurie și dulceață negrăită sporindu-i iubirea de Dumnezeu și credința în Părintele său duhovnicesc, adică în Sfântul Simeon Evlaviosul.

Concentrarea preextatică, adâncirea cu totul în rugăciune și pocăință se transformă într-o clipă în vedere. Faza extatică însă nu este un apanaj al trăitorului ei, ci e darul lui Dumnezeu. El vede lumina ca și Pavel, adică l-a învăluit ca și pe Pavel, deodată, în drum spre Damasc. Ea fost resimțită ca un foc nu în sensul că l-a ars, că i-a ars ființa sau că lumina divină a pârjolit vegetația din jurul lui, ci ca un foc dumnezeiesc care i-a întețit dragostea.

Lumina a fost un foc interior, care în loc să-l ardă, l-a curățit. Pentru că lumina lui Dumnezeu este iubirea lui Dumnezeu cea mai presus de orice înțelegere, care se întâlnește cu dragostea lui Simeon față de Dumnezeu, în ființa lui Simeon și care îl face pe acesta să iubească și mai mult, să fie și mai larg în inima lui, cu mai multă lărgime și fermitate duhovnicească.

Despre faza extatică propriu-zisă Nichita ne spune numai că a fost învăluit de Duhul ca un foc. Lapidaritate, concentrare extremă. Cine știe ce se petrece nu are nevoie de mai multe detalii. În aceste puține cuvinte stă o taină imensă. După aceea, după vedere, Simeon e mai plin de iubire față de Dumnezeu și față de Părintele său duhovnicesc, adică e și mai întețită concentrarea lui și adâncirea lui în pocăință și în dragostea de Dumnezeu.

Un extaz în munți, care nu a fost prilejuit de vântul de munte sau de copacii din jur, ci de adînca și clocotitoarea lui iubire pentru Dumnezeu. Contextul interior este cel căruia i se răspunde din partea lui Dumnezeu. Când ești gata cu inima, când o ai curată, plină de dragoste, vezi pe Dumnezeu și nu când ești într-un anume loc. Tocmai de aceea Sfântul Petru vede un extaz pe când era în casă și aștepta să mînânce la prânz ( F. Ap. 10, 10), Sfântul Ștefan în mijlocul unei mulțimi ostile ( F. Ap. 7, 55), Apostolii pe Tabor, Pavel pe drum. Unii Sfinți Părinți au avut vederi dumnezeiești mergând prin pădure, stând într-un cavou, zidiți într-o chilie, pe patul morții, slujind Sfânta Liturghie, stând la rugăciune, citind la masă, lucrând ceva anume, într-un cuvânt în diferite ipostaze, ipostaze foarte diverse, dar toți erau cu inima la Dumnezeu, erau absorbiți de El.

Am pus în titlu această problemă a contextualizării, a împrejurărilor istorice în care au avut loc vederile extatice, pentru a arăta că este o problemă falsă să citim confesiunile extatice, locurile din Viețile Sfinților în cheie istoricistă, atâta timp cât extazul este deschiderea ființei noastre de câtre lumina lui Dumnezeu, este pătrunderea noastră de viața Treimii, adică e o lucrare de sus în jos și nu de jos în sus, adică de la noi spre Dumnezeu.

3. Înțelegerea acurată a vederii extatice

Pe baza acestei teme se nasc multe disensiuni false. Teologia academică ori neglijează aspectul înțelegerii duhovnicești al vederii lui Dumnezeu, ori îl intelectualizează nespus de mult, ori îl secătuiește de orice realitate duhovnicească, ascetică, pe când oamenii duhovnicești apără realitatea vederii ca pe una deplin mistică, duhovnicească, de care nu se pot apropria cei care nu au experiat-o, obturând adesea orice exegeză teologică pe tema lor și orice conjectură personală.

Am cunoscut diverse atitudini extremiste pe această temă, începând cu persoane care nu dau doi bani pe o înțelegere duhovnicească, experimentală a Teologiei și a cunoașterii lui Dumnezeu, până la cei care dau prea multă importanță, dar care vorbesc prin prisma înșelării lor profunde față de ceea ce înseamnă vedere, datorită unor atacuri ale demonilor în viața lor, care le-au prezentat drept vedenii curate niște himere lamentabile.

Mai concret, am cunoscut oameni ai Bisericii care se tem, nu vorbesc, schimbă subiectul când aud de minuni, de simțirea harului, de vederi dumnezeiești în viața noastră și am întâlnit oameni cu o inflație de trăiri interioare care îmi vorbeau de al 9-lea cer, de nume de Îngeri, de realități presupus-extatice extrem de nebuloase, spuse cu o nedisimulată patimă. Nici cu primii și nici cu ultimii nu poți să te simți în largul tău, pentru că lângă ei nu poți simți nicio pace, nicio larghețe interioară, nicio adâncire de sine.

Însă am cunoscut o adevărată jubilație dumnezeiască lângă Părinți și Maici ale Bisericii cu mare sfințenie, care mi-au relatat viața lor în Dumnezeu și în fața cărora fiecare cuvânt, oricât de banal, era o minune, un har, o vorbire a lui Dumnezeu către noi. Distanța între aceștia și primele două categorii era uluitoare. Cu aceștia din urmă puteai să simți adâncul Scripturii, al slujbelor, te umplei de har, te însuflețeai, erai altul, îți venea să zbori, pentru că realmente ființa ta era plină de bucuria și dragostea lui Dumnezeu.

Ați înțeles, desigur, că nu pot vorbi cu adevărat, pe deplin, despre vederile extatice decât cei care le-au avut. Însă asta nu înseamnă că nu ne putem apleca cu smerenie și cu dragoste asupra textelor sfinte pentru ca să le înțelegem la nivelul nostru de înaintare duhovnicească. Rezerva exagerată de a vorbi despre adâncul vieții noastre ortodoxe trădează ori neștiința deplină a acestor lucruri ori o smerenie excesivă, care gândind la sine, nu gândește și la folosul aproapelui.

Sunt oameni cărora trebuie să le spui unele lucruri de taină pentru că au nevoie de ele. Sunt oameni pe lângă care Dumnezeu nu te lasă să treci, atunci când te întâlnești cu ei, până nu le spui lucruri importante despre viața lor tainică sau până nu îi atenționezi despre lucruri cu care or să se confrunte pe viitor. Sfătuirea duhovnicească implică revelarea unor taine dumnezeiești, a unor experiențe personale pe care nu ai fi vrut să le spui, dacă exigențele sfătuirii nu ți le-ar fi cerut. Refuzul de a le spune ar fi însemnat o rănire, o îndepărtare a celuilalt de tine.

Sunt lucruri foarte suple, pe care, dacă le gândești din afară, distant, nu au nicio noimă, nicio logică. Nu sunt pentru oprirea cuiva de la citirea tuturor textelor Bisericii, doar cu amendamentul să le citească cu umilință și cu dragoste și ca pe cea mai mare comoară pe care o poate avea. Dimpotrivă, încurajez pe cei care îmi cer sfatul să citească cele mai grele cărți ale Sfinților Părinți, să înceapă cu ele și cu comentarii directe la Sfânta Scirptură și la cărțile pe care le citesc, pentru că știu că așa fiecare își va cunoaște neputința mult mai repede, va respecta maiestuozitatea lor și va învăța cum să te comporți, cu ce evalvie, față de coloșii Teologiei și ai Bisericii.

Dacă începi cu lucruri pe care le poți asimila repede nu faci decât să îți pui trei rânduri de coarne și să crezi că ai ajuns prea sus ca să mai poți fi văzut de oameni. Dar dacă înțelegi că sfințenia nu e o vorbă, că adâncimea experienței duhovnicești înseamnă posibilitatea de a o descrie fără a o epuiza și că vorbele nu pot suplini lipsa faptelor, atunci te așezi smerit în fața lui Dumnezeu sau alergi cu inimă plin de dor după Dumnezeul mântuirii tale.

4. Cuvinte de final

ÎPS Vasile Krivocheine, unul dintre comentatorii Sfântului Simeon, numea extazul o răzlețire a Duhului. Vroia să spună că umplerea noastră de Duhul Sfânt, în așa fel încât să ne aprindă cu totul de dragoste e cea care ne face să vedem slava dumnezeiască. Prezența Duhului în noi sau simțirea Duhului curentă este, privind din prisma arhiepiscopului nostru, o stare liniștită a Duhului, pe când extazul, ca răzlețire, ca umplere abundentă a întregii noastre ființe, ca prezență excedentară în noi, produce vederea. Îi dăm dreptate Preasfinției sale pentru că e în acord cu realitatea extatică această sintagmă.

Dacă nu ai avut niciodată răzlețiri ale Duhului în tine, entuziasme năvalnice provocate de o mare bogăție de har și de bucuria duhovnicească, viața ortodoxă pare să nu aibă nimic deosebit pentru tine. E de înțeles. Însă pentru acest lucru, pentru că nu avem o evidență interioară a unei asemenea stări, nimeni nu ne dă dreptul să o negăm sau să o catapultăm în sfera nefirescului,a bolii, numai pentru că ea nu se regăsește la prea mulți oameni de astăzi, care sunt indiferenți față de viața duhovnicească, de adevărata interioritate a omului.

Fiecare dintre noi, acum, în acest dumnezeiesc post, trebuie să se cerceteze pe sine, de ce nu are astfel de trăiri, de ce nu e propriu lor și nu să își pună problema dacă sunt posibile sau nu. Pentru că Sfinții lui Dumnezeu nu numai că spun că aceste lucruri sunt posibile și o dovedesc prin viața lor, dar demonstrează faptic, că fără prezența interioară conștientizată a harului nu putem vorbi despre mântuire personală și nici despre viață autentic umană și autentic ortodoxă.

Vă mulțumesc celor care ați cerut continuarea acestor prelegeri și care considerați că trebuie să vorbim despre ceea ce caracterizează în mod profund viața ortodoxă. Dacă avem o nouă viață, una dumnezeiască în Biserică, ea nu se poate să nu fie reală și ea nu se poate, după cum am tot vorbit, ca să nu fie mai presus decât exigențele lumii secularizate postmoderne.

Un post plin de bucurii dumnezeiești și iertați-mă, ca Dumnezeu să vă ierte pe fiecare în parte!

Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian.

Box.net : o nouă soluție pentru dv.

În fila
http://bastrix.neosite.ro/files/ps_despre.html

veți găsi ultimele noastre articole în format Word și fotografiile aferente lor.

Daca doriți un cont la Box.net, aveți un giga spațiu free și posibilitate de downloadare
foarte rapidă.

Pr. Dorin.

Dumnezeiescul post: bucuria din spatele interdicţiilor

hapiness.jpg

Postul este o piatră de moară care ne doboară adesea, pentru că ne uităm la aspectul imediat, greu al privării de alimente, de sex, de petreceri. E greu pentru nu avem o perspectivă adâncă asupra vieţii noastre. Şi mai ales e greu pentru că nu avem intenţia de a ne pleca cugetul în faţa Tradiţiei Sfintei Biserici Ortodoxe şi de a accepta că sfinţenia este singura cale, care ne face oameni deplini.

Creştinii ortodocşi care nu ştiu mecanismul duhovnicesc al schimbării omului vor strâmba întotdeauna din nas, când vor fi puşi să lupte cu patimile din ei. Însă postul e tocmai evantaiul de interdicţii care suprimă excesele de tot felul, pe care le-am ales de unii singuri să le facem.

Definiţia cea mai sinceră a postului este lupta pentru domolirea patimilor din noi, a energiilor interioare care ne subjugă. E calea prin care ne zbatem să ne cucerim pe noi înşine, cu harul lui Dumnezeu. Iar dacă reuşim să mâncăm cu două linguri mai puţin sau să nu bem o ţuică sau un vin la masă sau să nu privim imagini pornografice sau să nu ne enervăm pe cineva, atunci am reintrat puţin în stăpânirea noastră, ne-am făcut mintea capabilă să conducă trupul şi nu invers.

Interdicţiile postului însă nu vizează lucrurile exterioare în primul rând, ci liniştea interioară a duhului nostru. Cei care se uită la aparenţa greului şi renunţă la post, au pierdut în mod masiv stăpânirea de sine. Acest timp preafericit al postului e un moment în care ni se descoperă şi mai mult slăbiciunile şi neputinţele proprii, e un moment de punere la încercare a fiinţei noastre în integralitatea ei. E o încordare plină de lămuriri de sine. O încercare ce ne aduce multă odihnă interioară. Din experienţa noastră şi a Sfinţilor lui Dumnezeu am înţeles că nu poţi posti fără să simţi că Dumnezeul pe care tu Îl iubeşti e cu tine. Şi mai ales nu poţi posti, dacă nu vrei să te decontaminezi de patimi.

Căderea noastră de la Dumnezeu, resimţită ca nelinişte permanentă, ca agitaţie, ca frică fără substrat logic, doborâtoare, e cea care ne inspiră repulsie faţă de post. Postul fiind antiteza păcatului şi a libertinajului de orice fel, tocmai de aceea este o aberaţie pentru omul postmodern plin de toate viciile. Însă eu propun postul oricărui om liber cugetător care are o bună părere despre sine. Cel care crede că se cunoaşte pe sine, la proba practică, dură a nevoinţei, a renunţării la vicii, se va dovedi un om slab.

Călătoream de curând în faţa unui astfel de om, un comunist liber cugetător care credea că are toate răspunsurile, dar care simţea nevoia să vorbească neîncetat despre el. Dacă aş fi intrat în polemică cu un astfel de om, eram sigur că nu ajung la niciun capăt. Dar acest om vorbea atât de mult despre sine, pentru că vorbeşte prea puţin despre Dumnezeu şi despre oameni. Când posteşti, simţi să te rogi lui Dumnezeu, să vorbeşti cu El mai mult decât cu tine.

Postul nu este un mod de viaţă autonom, închis în sine, ci un mod de viaţă care înglobează totul: mergerea la Sfintele Slujbe, rugăciunea, metaniile, milostenia, iertarea aproapelui, spovedania, împărtăşirea cât mai deasă, citirea asiduă a Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi. Deparazitarea noastră de păcat trebuie să fie integrală. Iar dacă urmărim lupta noastră cu patimile, postul nostru nu se poate transforma niciodată într-o cură de slăbire cu substrat estetic sau într-o dietă medicală.

Iubirea lui Dumnezeu e cea care ne susţine să luptăm cu noi înşine. Încordarea noastră cu patimile, lupta noastră cu ele, este sprijinită de harul lui Dumnezeu, pe care îl simţim din plin în orice clipă. Iar dacă începem să postim şi vedem rezultatele duhovniceşti ale postului ( bucuria duhovnicească, odihna duhului, sporirea dragostei de Dumnezeu şi de oameni etc.), vom posti şi atunci când în calendar nu e specificată zi de post. Pentru că postul de 7 săptămâni, Postul Mare în care ne aflăm, are drept scop de a ne învăţa cu postul de fiecare zi, adică cu disciplina şi atenţia de fiecare clipă asupra adâncului din noi.

Adâncirea în iubirea lui Dumnezeu înseamnă să renunţi la tine pentru gândurile Sale. Şi a renunţa la tine pentru Dumnezeu înseamnă a posti, înseamnă a te schimba continuu şi mai ales, înseamnă să te bucuri mereu. Însă nu o bucurie fără substrat, prostească, perisabilă, ci o bucurie venită din curăţirea inimii de patimi, o bucurie care transpare pe faţa ta din adâncul tău, care iese de la sine din om, şi nu ca o grimasă ieftină. Exerciţiul postului sfinţeşte pe om. Aceasta e marea minune a acestui experiment total al vieţii duhovniceşti!

Şi mai ales postul nu este o experienţă în afara Bisericii lui Dumnezeu, ci un mod de a fi, integrat cu totul în felul ei smerit de a lucra mântuirea în fiecare om. Postul ţine de posibilităţile reale ale omului. Nimeni nu trebuie să îşi ceară mai mult decât poate. Dar fiecare trebuie să cerem de la noi mai mult decât vrem sau mai mult decât lejeritatea şi nesimţirea noastră ne-o cere.

Înaintarea în faptul de a posti ne va arăta că adevăratul fel de vieţuire umană se bazează pe renunţare la sine, adică pe post, pentru a simţi şi mai vie lucrarea lui Dumnezeu în noi. Sporirea duhovnicească dovedeşte că omul se reîntoarce la un mod raţional de existenţă prin post, înţelegând adâncimile sale şi adâncimile lumii care îl înconjoară. Postul ne face să vedem în mod real lumea şi să simţim că ea aparţine cu totul lui Dumnezeu.

Conştientizarea acestui prilej extraordinar de curăţire de patimi ne va face să nu mai vrem să renunţăm la el. A fost un timp când nu ştiam să mă bucur de post şi ştiu că cei care nu postesc nu vor să se bucure. Iar dacă nu vor să se bucure vor găsi că e „util” să facă glume pe seama celor care postesc, tocmai pentru a-şi arăta golul interior, care vrea să se amuze. Însă cei care postesc, vor fi de acord cu ceea ce am scris aici, pentru că simt în ei înşişi cum ţâşneşte bucuria dumnezeiască ca rod al postirii. Binecuvintez din toată inima pe cei care postesc şi se trudesc cu smerenie pentru mântuirea lor şi care nu se ruşinează să fie fericiţi. Vă doresc tuturor un post plin de frumuseţe şi delicateţe de suflet!

Pr. Drd. Picioruş Dorin-Octavian

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno