Dumnezeiescul post: bucuria din spatele interdicţiilor

Postul este o piatră de moară care ne doboară adesea, pentru că ne uităm la aspectul imediat, greu al privării de alimente, de sex, de petreceri. E greu pentru nu avem o perspectivă adâncă asupra vieţii noastre. Şi mai ales e greu pentru că nu avem intenţia de a ne pleca cugetul în faţa Tradiţiei Sfintei Biserici Ortodoxe şi de a accepta că sfinţenia este singura cale, care ne face oameni deplini.

Creştinii ortodocşi care nu ştiu mecanismul duhovnicesc al schimbării omului vor strâmba întotdeauna din nas, când vor fi puşi să lupte cu patimile din ei. Însă postul e tocmai evantaiul de interdicţii care suprimă excesele de tot felul, pe care le-am ales de unii singuri să le facem.

Definiţia cea mai sinceră a postului este lupta pentru domolirea patimilor din noi, a energiilor interioare care ne subjugă. E calea prin care ne zbatem să ne cucerim pe noi înşine, cu harul lui Dumnezeu. Iar dacă reuşim să mâncăm cu două linguri mai puţin sau să nu bem o ţuică sau un vin la masă sau să nu privim imagini pornografice sau să nu ne enervăm pe cineva, atunci am reintrat puţin în stăpânirea noastră, ne-am făcut mintea capabilă să conducă trupul şi nu invers.

Interdicţiile postului însă nu vizează lucrurile exterioare în primul rând, ci liniştea interioară a duhului nostru. Cei care se uită la aparenţa greului şi renunţă la post, au pierdut în mod masiv stăpânirea de sine. Acest timp preafericit al postului e un moment în care ni se descoperă şi mai mult slăbiciunile şi neputinţele proprii, e un moment de punere la încercare a fiinţei noastre în integralitatea ei. E o încordare plină de lămuriri de sine. O încercare ce ne aduce multă odihnă interioară. Din experienţa noastră şi a Sfinţilor lui Dumnezeu am înţeles că nu poţi posti fără să simţi că Dumnezeul pe care tu Îl iubeşti e cu tine. Şi mai ales nu poţi posti, dacă nu vrei să te decontaminezi de patimi.

Căderea noastră de la Dumnezeu, resimţită ca nelinişte permanentă, ca agitaţie, ca frică fără substrat logic, doborâtoare, e cea care ne inspiră repulsie faţă de post. Postul fiind antiteza păcatului şi a libertinajului de orice fel, tocmai de aceea este o aberaţie pentru omul postmodern plin de toate viciile. Însă eu propun postul oricărui om liber cugetător care are o bună părere despre sine. Cel care crede că se cunoaşte pe sine, la proba practică, dură a nevoinţei, a renunţării la vicii, se va dovedi un om slab.

Călătoream de curând în faţa unui astfel de om, un comunist liber cugetător care credea că are toate răspunsurile, dar care simţea nevoia să vorbească neîncetat despre el. Dacă aş fi intrat în polemică cu un astfel de om, eram sigur că nu ajung la niciun capăt. Dar acest om vorbea atât de mult despre sine, pentru că vorbeşte prea puţin despre Dumnezeu şi despre oameni. Când posteşti, simţi să te rogi lui Dumnezeu, să vorbeşti cu El mai mult decât cu tine.

Postul nu este un mod de viaţă autonom, închis în sine, ci un mod de viaţă care înglobează totul: mergerea la Sfintele Slujbe, rugăciunea, metaniile, milostenia, iertarea aproapelui, spovedania, împărtăşirea cât mai deasă, citirea asiduă a Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi. Deparazitarea noastră de păcat trebuie să fie integrală. Iar dacă urmărim lupta noastră cu patimile, postul nostru nu se poate transforma niciodată într-o cură de slăbire cu substrat estetic sau într-o dietă medicală.

Iubirea lui Dumnezeu e cea care ne susţine să luptăm cu noi înşine. Încordarea noastră cu patimile, lupta noastră cu ele, este sprijinită de harul lui Dumnezeu, pe care îl simţim din plin în orice clipă. Iar dacă începem să postim şi vedem rezultatele duhovniceşti ale postului ( bucuria duhovnicească, odihna duhului, sporirea dragostei de Dumnezeu şi de oameni etc.), vom posti şi atunci când în calendar nu e specificată zi de post. Pentru că postul de 7 săptămâni, Postul Mare în care ne aflăm, are drept scop de a ne învăţa cu postul de fiecare zi, adică cu disciplina şi atenţia de fiecare clipă asupra adâncului din noi.

Adâncirea în iubirea lui Dumnezeu înseamnă să renunţi la tine pentru gândurile Sale. Şi a renunţa la tine pentru Dumnezeu înseamnă a posti, înseamnă a te schimba continuu şi mai ales, înseamnă să te bucuri mereu. Însă nu o bucurie fără substrat, prostească, perisabilă, ci o bucurie venită din curăţirea inimii de patimi, o bucurie care transpare pe faţa ta din adâncul tău, care iese de la sine din om, şi nu ca o grimasă ieftină. Exerciţiul postului sfinţeşte pe om. Aceasta e marea minune a acestui experiment total al vieţii duhovniceşti!

Şi mai ales postul nu este o experienţă în afara Bisericii lui Dumnezeu, ci un mod de a fi, integrat cu totul în felul ei smerit de a lucra mântuirea în fiecare om. Postul ţine de posibilităţile reale ale omului. Nimeni nu trebuie să îşi ceară mai mult decât poate. Dar fiecare trebuie să cerem de la noi mai mult decât vrem sau mai mult decât lejeritatea şi nesimţirea noastră ne-o cere.

Înaintarea în faptul de a posti ne va arăta că adevăratul fel de vieţuire umană se bazează pe renunţare la sine, adică pe post, pentru a simţi şi mai vie lucrarea lui Dumnezeu în noi. Sporirea duhovnicească dovedeşte că omul se reîntoarce la un mod raţional de existenţă prin post, înţelegând adâncimile sale şi adâncimile lumii care îl înconjoară. Postul ne face să vedem în mod real lumea şi să simţim că ea aparţine cu totul lui Dumnezeu.

Conştientizarea acestui prilej extraordinar de curăţire de patimi ne va face să nu mai vrem să renunţăm la el. A fost un timp când nu ştiam să mă bucur de post şi ştiu că cei care nu postesc nu vor să se bucure. Iar dacă nu vor să se bucure vor găsi că e „util” să facă glume pe seama celor care postesc, tocmai pentru a-şi arăta golul interior, care vrea să se amuze. Însă cei care postesc, vor fi de acord cu ceea ce am scris aici, pentru că simt în ei înşişi cum ţâşneşte bucuria dumnezeiască ca rod al postirii. Binecuvintez din toată inima pe cei care postesc şi se trudesc cu smerenie pentru mântuirea lor şi care nu se ruşinează să fie fericiţi. Vă doresc tuturor un post plin de frumuseţe şi delicateţe de suflet!

Pr. Drd. Picioruş Dorin-Octavian