Darul suferinței neînțelese

Motto:
”Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos,
nu numai să credeți în El,
ci să și pătimiți pentru El”
(Filip. 1, 29).

Am așteptat interviul de aseară al domnului Dan Puric, în Garantat-ul 100% al lui Cătălin Ștefănescu, ca pe o briză de aer proaspăt…și a fost una pe măsura așteptărilor. Moderatorul era uimit că are în față un om cu cerititudini și nu numai cu păreri, cu opinii tranzitorii.

După un număr pantomimic și de step senzațional, a urmat un interviu grandios, pe atât de grandios pe cât de dramatic era contextul interior de unde ieșeau cuvintele trăite ale lui Dan Puric. Singurătatea neînțeleasă, a celui care mărturisește Ortodoxia cu toată durerea interioară cu care resimte disprețul celor din jur,răzbătea din cuvintele sale, chiar dacă larghețea interioară era o marcă evidentă a discuției și a celui intervievat.

Găina de Crevedia (poporul român prostit de 50 de ani de comunism) era chemată să fie un vultur care își ia zborul, care își aduce aminte de demnitatea lui de popor creștin-ortodox și prinde aripi noi; s-a distins între umor, apanajul celui înțelept, care nu ucide și bășcălia postdecembristă care e o batjocorire a tot ce există și care minimalizeaza pe om; s-a vorbit despre Sfânta Românie, despre România Sfinților; despre legătura cu strămoșii și despre credință ca realitate adâncă, non-festivistă; despre demnitatea umană și despre înțelegerea vieții ca luminare din partea lui Dumnezeu…

Lucuri adânci, lucruri rare la contemporanii noștri, alături de simțul măsurii. Toate lucurile au rostul lor și trebuie să te așeze în sensul lor lăsat de Dumnezeu, insista fratele nostru Dan (titulatură care, între noi, se dă celui de-o-conștiință cu conștiința Bisericii și reprezintă cuvântul viu al legitimității duhovnicești).

Ratingul mai viguros, de câteva săptâmîni încoace, pe care îl are domnul Puric, se datorează conștiinței profunde pe care o împărtășește altora și care a uimit pe mulți prin spontaneitatea de care dă dovadă. Însă mediatizarea lui accelerată din aceste ultime zile, arată pe de o parte, că televiziunile nu au persoane puternice, angajate profund, care să țină pe oameni lipiți de televizoare iar pe de altă parte, că promotorii de imagine ai României nu știu că Ortodoxia are persoane atât de mari și atât de necunoscute în ziua de astăzi, încât mediatizarea lor sau apariția unei televiziuni ortodoxe ar produce o bulversare imensă.

Prin ce stârnește admirație domnul Puric? Prin credința profundă, vie, non-ostentativă a sa, prin elocință și echilibru, prin sinceritate și modul tranșant cu care discută problemele legate de viață și conștiință, prin taina frumoasă și dramatică a vieții lui, adică prin tot ceea ce el este om, creștin și bărbat ajuns la maturitate. Prin nimic altceva decât prin tot ceea ce este.

Nu are nevoie de lucruri din afara lui, ci toată lumea așteaptă ce iese din el. Creditarea lui este imensă acum, în așa fel încât opinia publică îl împinge să fie un reper moral absolut, care să o reprezinte fără ca ea să fi făcut sau să facă ceva pentru el sau să îl ajute în vreun fel. Când ai convingeri toți așteaptă să fii imposibil de Sfânt pentru ei, ca o poză spre care să privească, dar nimeni să nu te imite.

Dacă nu aș fi intuit, întru puțin, drama singurății neînțelesului Dan Puric între oamenii de cultură, n-aș fi văzut de ce Don Quijote al lui este însăși persoana lui, care nu vrea să demonstreze cât de frumoasă este viața lui acum dar totuși o mărturisește, chiar dacă mulți cred că e doar o pasă mistică trecătoare ceea ce se petrece cu el.

Dacă unii suferă boli și necazuri venite de la inundații, de la un deces prematur, de la o nedreptate, sunt și unii care suferă pentru că sunt neînțeleși pe nedrept. Dan Puric nu este un neînțeles pentru confrații lui de credință, pentru oamenii Bisericii Ortodoxe, ci pentru cei care nu și-au asimilat mintea Bisericii și care cred că viața ortodoxă ferventă este incompatibilă cu viața socială, cu cultura, cu știința, cu sportul sau cu politica.

Dimpotrivă viața ortodoxă ferventă este factorul dinamizator al civilizației, al muncii, al bunei înțelegeri, al creșterii duhovnicești, pentru că e dinamismul vieții Bisericii, este fiorul viu al vieții lui Dumnezeu pe care îl trăim în Biserică. Și suferința noastră, acest fel de suferință nu este acela că nu suntem crezuți pe cuvânt, ci că lumea întreagă nu trăiește din plin normalitatea vieții ortodoxe, realitatea profund umană a credinței.

Am avut ceva treabă și nu am avut somn aseară. Mi-a pierit somnul, cred eu providențial, pentru ca să mă pun în pat pe la două dimineața și să văd pe un post specializat un film despre groaza de la Auschwitz. Nu putem să ne închipuim înfiorătoarea cruzime de acolo și de oriunde, de oriunde s-au omorât zeci de mii, milioane de oameni…Noi, care nu am suferit, cărora nu ne-a căzut bomba pe casă, cărora nu ni s-a pus pistolul în mână să ne ucidem copiii și părinții, cărora nu ni s-au violat mamele în fața noastră și care nu am fost arși sau gazați la grămadă, precum vitele, nu putem înțelege astfel de atrocități.

Suferințe prea multe, prea grele, prea crunte…Și cu toate acestea suferința e un dar de la Dumnezeu, de care trebuie să ne bucurăm, de care trebuie să fim recunoscători. Bineînțeles nu e vorba de suferința pe care ne-o provocăm de unii singuri, ci de suferința care vine peste noi, fără voia noastră, și pe care trebuie să o suportăm cu mulțumire.

Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruș