Zi: 20 februarie 2007

Reacționăm la ceea ce ne bruschează inima. Fiecare om care a trecut prin inima noastră a lăsat urme. Lasăm urme. Este incompatibilă iubirea cu nedreptatea. Oricând iubești pe cineva, nu suferi ca el să fie nedreptățit, ultragiat. Însă iubirea învață din suferință cum să iubească și mai mult. Iubirea se maturizează pe măsură ce înțelege că suferința este cea care întărește iubirea și nu o disipează.

*

Încercăm întotdeauna să ne fixăm lucrurile în minte și în inimă, ca să nu le uităm. Dar le uităm…Ceea ce rămâne fixat pe o foaie de hârtie, pe o pânză, într-o piatră, pe o foaie web, într-o fotografie rămân vii pentru noi, o amprentă a vieții noastre. Când ne revedem însemnările, fața în diferite situații, înțelegem că nu am stagnat, că ceva s-a mișcat în noi, că am mers mai departe. De fiecare dată a merge mai departe înseamnă a privi în urmă sau pentru a merge mai departe ai nevoie să te scufunzi și mai mult în tine, ca să îți căștigi forță pentru viitor. Pe măsură ce te concentrezi și te clarifici, pe măsură ce te scufunzi în tine prin smerenie, afli că harul lui Dumnezeu țâșnește și mai mult în ființa ta și poți să treci peste stări, peste lucruri peste care nu te credeai în stare să treci. Despărțirea de cineva iubit, de cineva care ți-a trădat încrederea, suferința, toate acestea sunt depășite prin harul lui Dumnezeu, pe care îl primim din destul tocmai când ne scufundăm în smerenie în fața Sa și acceptăm preasfânta Lui voie cu noi.

*

Cei care știu durerile rugăciunii inimii știu că rugăciunea lui Iisus, rugăciunea care se face cu mintea în inimă creează durerea inimii, suferința duhovnicească a inimii pline de dor către Hristos. Nu e o suferință a inimii fizice ci e o dulceață pe care duhul nostru o simte în rugăciune și care, de atâta intensitate, ne afectează și inima. Mari Sfinți isihaști ai Bisericii au avut probleme de inimă tocmai datorită bogăției de har din ființa lor. Inima lor era prea plină de slava lui Dumnezeu, întreaga lor ființă era plină de har și unii dintre ei au adormit, din cauza inimii, în timp ce se rugau. Rugăciunea s-a scris din belșug în inima lor. Ea a fost plină de rugăciune, de dureri pentru oameni, de simțirea acută a nedreptăților pe care le vedeau.

*

Inimă amară. Cine are inimă amară, amărâtă, plânge, se roagă sau cântă; își găsește alinarea exprimându-și durerea. Cel mai adesea durerile mele s-au transformat în cuvinte și în rugăciuni. Mă alină lucrurile frumoase și cântările pline de dor, cele de un dramatism profund. Ne alină dulcea bucurie a harului, abundența de har pe care Dumnezeul nostru o dă inimii rănite de dor, de durere, de dragoste. Însă durerea inimii vine din dragoste, din sinceritate și nu din indiferență, din lașitate, din caracter obtuz și înfumurat. Cei care iubesc suferă la tot pasul pentru că sensibilitatea lor este plină de frumusețe. Nu te doare atât nedreptatea ci gratuitatea ei prostească, răutăcioasă.

*

Om fără inimă…Omul cu inimă uscată de zgârcenie, de nedreptate. Un om cu inimă mare… Omul care dovedește că iubirea lui e reală, că e copleșitoare. Cel care are o inimă mare, care e foarte bun dovedește că a învățat din bunătatea lui Dumnezeu ceea ce este cel mai valoros în această lume. Valoarea cea mai mare a omului este iubirea și milostenia inimii sale, frumusețea sa pe care o revelează mereu în fața oamenilor, ca pe o comoară neîmpuținată. Cel care are Treimea în el știe să arată darurile cele prea mari ale lui Dumnezeu și altora. Iubirea și milostenia nu împuținează pe om ci îl fac și mai încăpător. Înțelepciunea nu se diminează pe măsură ce se dăruie ci se îmbogățește continuu. Numai cel care crede că bogăția e lașitate și cupiditate pierde cea mai mare bucurie a inimii: bucuria de a avea o inimă mare, milostivă, generoasă și a te bucura cu cei care prețuiesc frumusețea interioară a omului.

*

Mergeam într-o zi pe stradă și am văzut un om foarte sărman dând milostenie unui om și mai sărman decât el. S-a oprit și l-a mângâiat pe cel mai sărman decât el și cel din urmă a simțit că omul cunoaște ce înseamnă durerea inimii. Nu s-a simțit lezat de compătimirea primului, pentru că vedea că mila lui era reală. S-a simțit respectat de cel care știa cât de greu e să fii suferind și neajutorat.

*

Eram într-um moment special din viața mea și aveam nevoie de un sfat al unei inimi corecte. M-am dus la acel om și l-am întrebat ce să fac. Răspunsul său mi-a ajuns la inimă, pentru că inima mea recunoștea că mi-a spus adevărul, că era adevărul pe care îl căutam. I-am mulțumit și i-am sărutat mâinile acelui om. Eram bucuros, foarte bucuros. Știam că adevărul a venit prin gura lui și inima mea l-a acceptat imediat.

*

Nu mă lasă inima să plec…Părintele îi spunea ucenicului său că nu se teme de moarte, dar se gândește ce va face ucenicul lui, când el nu va mai fi. Grija Părintelui față de ucenic era cea care îi hrănea inima ucenicului. ”Știu că tu nu mă vei uita niciodată, ci te vei ruga pentru mine în cer, la Dumnezeu, ca să mă miluiască și pe mine”, îi spuse ucenicul Părintelui. Lacrimile lui, care curseră deodată hrăneau inima Părintelui, pentru că erau sinceritatea și dragostea cu care ucenicul își hrănea Părintele.

*

Vă am pe toți în inima mea și în rugăciunile mele. Un duhovnic adevărat nu exagerează când spune acest lucru. Fiecare rugăciune nu e numai pentru el ci pentru întreaga omenire. Ne purtăm în inimă și în rugăciuni întregul neam omenesc. Rugăciunea e cea mai mare taină a inimii unui duhovnic pentru că ea este inima răstignită în iubirea pentru lume, pentru că e inimă daruită cu totul lui Dumnezeu. Și când ții în inima ta întreaga lume atunci rugăciunea ta e pentru întreaga lume și rugăciunea întregii lumi e cea care te ajută și te sprijină pe tine.

Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian.