Stăm de vorbă cu gândurile noastre și nu știm când stăm de vorbă, de fapt, cu demonii înșiși, crezând că gândim noi înșine și că ne sfătuim cu propria cugetare.

Încet-încet, începem să nu mai analizăm realitatea cu luciditate și atenție, ci să ascultăm de ceea ce ne vine prima dată în minte, fiind chiar bucuroși că gândim atât de repede. Devenim instinctivi și nu percepem deloc că luăm decizii sau judecăm oamenii în mare pripă, fără nicio reflecție profundă și serioasă și fără să ne confruntăm ideile și părerile pe care ni le-am format foarte repede în minte, cu ceea ce au să ne comunice confrații noștri despre ei înșiși.

Suntem absolut siguri că nu greșim în judecățile noastre, pentru că ne-am obișnuit prea mult să ascultăm tot ceea ce ne spun gândurile: suntem convinși sută-n mie că cineva greșește, că altcineva ne urăște, că unul e prea prost sau că altul nu e bun de nimic, că numai noi suntem buni și deștepți. Ne zidim imaginea de sine pe dărâmarea aproapelui, pe observarea defectelor lui morale și fizice și pe înălțarea noastră în mintea noastră, fără să ne gândim vreo clipă de unde ne vine această foame de instaurare de sine în gol, exclusiv în detrimentul fratelui, al celui de lângă noi.

Uităm sau nu vrem să ne zidim prin raportare la poruncile lui Dumnezeu, prin comparare cu asemănarea lui Dumnezeu, la care El ne-a poruncit să ajungem, și ne măsurăm în funcție de deficiențele oamenilor pe care îi întâlnim,, iar dacă ni se pare că observăm ceva care ne este superior la vreun frate sau părinte, îl invidiem și îl urâm imediat, aproape fără să ne mai gândim, pentru că ne-am obișnuit cu iubirea de sine care e vrăjmasă însă lui Dumnezeu și mântuirii noastre.

Astfel se nasc dușmăniile, animozitățile, idiosincraziile, de cele mai multe ori fără explicații prea logice și fără să cerem celor care ne devin, brusc sau mai puțin brusc, antipatici, să-și explice atitudinile care pare că nu ne plac sau nu ne convin, pentru ca să ne lămurim. Și facem aceasta tocmai pentru că suntem convinși că avem absolută dreptate, că părerile pe care ni le-am format prin ascultarea de gândurile noastre sunt drepte.

Însă chiar Mântuitorul ne-a avertizat că vrăjmașii cei mai mari ai omului sunt casnicii săi, adică gândurile pe care le primește în casa sufletului său fără să le cerceteze și să le pună în oglinda poruncilor evanghelice, pe care Sfinții Părinți ne învață cum să le ucidem cu rugăciunea lui Iisus.

Ascultând de gânduri, acestea devin din ce în ce mai rele și ne învață tot mai mult la ura și la defăimarea aproapelui, la desconsiderarea lui și la înălțarea de sine. Mulți oameni spun că ei nu sunt răi și că nu fac nici un rău, însă mândria este cea mai mare ură de oameni și cea mai cumplită ucidere a semenilor, din care rezultă și necredința și toate anomaliile păcatelor și ale unei judecăți strâmbe.

Începând cu literatura și cultura umanistă și romantică și până la filmele hollywood-iene din ziua de astăzi, s-a încercat, de către ideologia ateistă, să se acrediteze și să fie instaurată în om ideea că el este bun și dacă păcătuiește, și dacă e necredincios, curvar, homosexual, hoț sau chiar ucigaș. Eroul se întemeiază pe sine și pe puterea lui. Nu există remușcări, neliniști, zvârcoliri ale conștiinței, dureri interioare care să ateste că păcatul, de orice natură, odată intrat în suflet, nu te lasă neschimbat, te întunecată, te face să-ți pierzi liniștea, bucuria și seninătatea existenței.

Tinerii din filme care fac pentru prima dată sex, spre exemplu, se scoală a doua zi perfect identici cu ei înșiși cei de dinainte, glumesc, mănâncă, beau, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. La fel și când fură sau ucid. Însă filmele ne mint, ne mint mult și în același sens în care ne mint și gândurile noastre. Dacă suntem atenți la gândurile din noi înșine, știm să distingem și minciunile din filme și de la televizor. Dar dacă nu suntem atenți la gândurile noastre proprii, atunci avem televizorul în noi înșine și răul făcut de mașinărie aproape că nici nu mai contează, căci noi ne contaminăm direct de la demoni ”cu covârșire și cu sârguință”, cum se spune într-o rugăciune.

Drd. Picioruș Gianina Maria-Cristina

Did you like this? Share it: