”Ideea biblică de ispită nu conține în primul rând ideea de seducție, ca în sens modern, ci conține ideea de punere la încercare a unei persoane” [ cf. Protos. Lect. Dr. Justinian Cârstoiu, „Cartea Iov: demonologie, ispită, suferință și biruință”, în rev. Ortodoxia LVII ( 2006), nr. 3-4, p. 99]
Pornind de la ideea părintelui profesor putem înțelege faptul că ideea de păcat a modernității, înțeleasă în registru sexual, ca urmare a seducției răului, personificat adesea prin femeie, a pervertit ideea de ispită ca încercare din partea lui Dumnezeu și ne-a făcut să credem că singurul fel în care se poate înțelege termenul de ispită ar fi acela de cădere într-un păcat trupesc.
Însă Sfânta Scriptură redă realitatea ispitei, a ispitirii sub sensul ei profund, acela de încercare a vieții, a credinței, a stabilității tale în credință și nu reduce ispita doar la tentația sexuală. În momentul când reducem ispita la păcatul trupesc sau când considerăm că omul e numai intelect ( de unde intelectual, i), o minte ruptă de inimă și de voință și de trup, care ar reacționa independent la stimuli externi, atunci eliminăm din zona păcatului o serie de păcate ce nu au nimic de-a face cu sexualitatea, ca mândria, mânia, iubirea de bani, egoismul etc.
În limbajul bisericesc avem cu precădere forma cercare/ încercare pentru ispitire. Cine este cercat de cineva trece printr-un examen integral al vieții lui din punct de vedere al obligațiilor sale duhovnicești.
La Fac. 22, 1 Dumnezeu încearcă pe Sfântul Avraam, îi încearcă credința, iubirea.
Ieș. 15, 25: Domnul încearcă poporul lui Israel în ceea ce privește stabilitatea lui în credință.
Ps. 67, 31: cei care sunt încercați prin multe greutăți și necazuri sunt ca argintul, se lămuresc ca argintul.
Din rugăciunea Sfântului David de la Ps. 25, 2, observăm că el cere să fie cercetat de Dumnezeu și cercetarea lui de către Dumnezeu o numește cercare. Când ne cercetează Dumnezeu ne pune la încercare. Suferințele, ispitele, necazurile noastre nu sunt spre exterminarea noastră dacă suntem mulțumitori pentru ele, ci spre curățirea noastră de păcate, spre lămurirea credinței și a iubirii noastre.
Cercarea din partea lui Dumnezeu ne face pe de-antregul atenți, ne aprinde întregul trup de râvnă și de concentrare. Tocmai de aceea spune Dumnezeiescul David că cercarea presupune aprinderea rărunchilor și a inimii sale ( Ps. 25, 2); presupune o reacție interioară totală la ceea ce tinde să ne afunde în păcat, în deznădejde.
În articolul luat ca motto, autorul spune că Sfântul Iov era un om Drept, un om Sfânt dar nu cunoscuse și amărăciunea nenorocirii. Nenorocirea, deși la prima impresie este o situație fără scăpare, un capăt de drum, în măsura în care cerem lui Dumnezeu să ne lumineze pentru ce trăim ceea ce trăim, înțelegem că ”nenorocirea este piatra de încercare a sincerității iubirii arătată [lui Dumnezeu] în timpul prosperității” ( art. cit. ant., p. 97).
Suferința e cea care spune adevărul despre noi, suportabilitatea noastră și statornicia noastră. Tocmai de aceea se ruga în Ps. 138, 23-24, Părintele nostru David: ”Cercetează-mă, Doamne, şi cunoaşte inima mea; încearcă-mă şi cunoaşte cărările mele. Şi vezi de este calea fărădelegii în mine şi mă îndreptează pe calea cea veşnică”. În multe din rugăciunile noastre ortodoxe apare această cerere, ca Dumnezeu să cerceteze cum trăim și să ne îndrepte cu îngăduință purtările, nu cu mustrarea Lui cea dreaptă, pentru ca să ne îndreptăm întru El.
În măsura în care lăsăm pe Dumnezeu să îndrepte răul din noi, să extirpeze câte un pic, pe fiecare zi, răul din noi prin suferințe, dureri, căderi spre pocăință, disconforturi interioare și exterioare multiple dar și prin multiplele daruri și surprize duhovnicești pe care le face în viața noastră, simțim că cercarea Domnului ca și milostivirea Sa sunt dătătoare de viață și că acțiunea Lui directă în noi, părintească, este tocmai adevărul existențial al vieții duhovnicești.
Însă o înțelegere restrictivă a ispitei, înțeleasă numai ca tentație sexuală, inoculează impresia mincinoasă că singurul nostru disconfort e adus de sexualitate, pe când cauzele păcatelor sunt multiple și vizează întregul om, nu numai o parte din ființa lui. Noi nu gândim numai cu mintea păcatul și acționăm apoi cu trupul, în mod automat, ci mintea și inima, împreună cu voința și trupul nostru, omul pe de-a-ntregul participă la orice păcat, fie el mândrie sau ceartă, hoție sau minciună. Ca urmare a acestui adevăr, că omul în integralitatea sa face păcatul sau virtutea, apare în rugăciunile noastre ideea că ne-am făcut cu totul robi păcatului și că de păcatul care ne-a atins deplin trebuie să fim curățiți de către Dumnezeu.
Încercarea din partea lui Dumnezeu e o probă, un test zilnic al vieții noastre. El vizează modul cum creștem noi în har, cum ne raportăm noi la faptele pe care le facem, cum ne raportăm la oamenii pe care îi iubim și la Sine în primul rând. De aceea încercarea e o continuă retușare a atitudinilor noastre interioare, pe care o primim din partea lui Dumnezeu și prin care înțelegem ce trebuie să schimbăm în noi. Dacă vedem că mâncarea prea multă sau enervarea sau munca prea multă ne duc la tot felul de excese, prin luminarea minții noastre de către El, înțelegem ce trebuie schimbat în noi, până când să facem un lucru, cât este cazul să ne muncim la un proiect anume.
Încercarea noastră de către Dumnezeu e un proces extrem de dinamic și se face între El și noi, iar tot ceea ce ne înconjoară este display-ul care ne indică mutările ce trebuie făcute în noi. Atenția mărită la detaliile ce ne înconjoară și la ceea ce se petrece cu noi se constituie în îndemnurile Sale extrem de vizibile. Însă asta numai dacă am început să ne lăsăm în mâna Lui cu totul, când vedem în tot ce se petrece și în tot ceea ce facem și în tot ceea ce auzim glasul Lui, care ne învață și ni Se adresează extrem de coerent dar la un grad de mare adâncime a conștiinței.
Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian.
