Sunteți la un click depărtare…

Reamintim celor care ne vizitează că în locația

http://bastrix.neosite.ro/files/ps_despre.html
pot găsi ultimele 12 articole de pe blogul nostru în format Word, cu imaginile aferente
iar
în locația
http://80.69.83.61/digibook/index.php?dir=
pot găsi sute de cărți în format Word, PDF și LIT, pe care le pot descărca în câteva ore bune, dacă vor să îi doară, cu folos, închietura mâinii drepte de la atâta mouse.

Username: digibook
Password:cartionline

Dacă carte nu e…atunci ia pe gratis, și dă mai departe!

Pr. Dorin.

Încercarea, ca statornicire continuă în bine

statornicire.jpg

”Ideea biblică de ispită nu conține în primul rând ideea de seducție, ca în sens modern, ci conține ideea de punere la încercare a unei persoane” [ cf. Protos. Lect. Dr. Justinian Cârstoiu, „Cartea Iov: demonologie, ispită, suferință și biruință”, în rev. Ortodoxia LVII ( 2006), nr. 3-4, p. 99]

Pornind de la ideea părintelui profesor putem înțelege faptul că ideea de păcat a modernității, înțeleasă în registru sexual, ca urmare a seducției răului, personificat adesea prin femeie, a pervertit ideea de ispită ca încercare din partea lui Dumnezeu și ne-a făcut să credem că singurul fel în care se poate înțelege termenul de ispită ar fi acela de cădere într-un păcat trupesc.

Însă Sfânta Scriptură redă realitatea ispitei, a ispitirii sub sensul ei profund, acela de încercare a vieții, a credinței, a stabilității tale în credință și nu reduce ispita doar la tentația sexuală. În momentul când reducem ispita la păcatul trupesc sau când considerăm că omul e numai intelect ( de unde intelectual, i), o minte ruptă de inimă și de voință și de trup, care ar reacționa independent la stimuli externi, atunci eliminăm din zona păcatului o serie de păcate ce nu au nimic de-a face cu sexualitatea, ca mândria, mânia, iubirea de bani, egoismul etc.

În limbajul bisericesc avem cu precădere forma cercare/ încercare pentru ispitire. Cine este cercat de cineva trece printr-un examen integral al vieții lui din punct de vedere al obligațiilor sale duhovnicești.

La Fac. 22, 1 Dumnezeu încearcă pe Sfântul Avraam, îi încearcă credința, iubirea.
Ieș. 15, 25: Domnul încearcă poporul lui Israel în ceea ce privește stabilitatea lui în credință.
Ps. 67, 31: cei care sunt încercați prin multe greutăți și necazuri sunt ca argintul, se lămuresc ca argintul.

Din rugăciunea Sfântului David de la Ps. 25, 2, observăm că el cere să fie cercetat de Dumnezeu și cercetarea lui de către Dumnezeu o numește cercare. Când ne cercetează Dumnezeu ne pune la încercare. Suferințele, ispitele, necazurile noastre nu sunt spre exterminarea noastră dacă suntem mulțumitori pentru ele, ci spre curățirea noastră de păcate, spre lămurirea credinței și a iubirii noastre.

Cercarea din partea lui Dumnezeu ne face pe de-antregul atenți, ne aprinde întregul trup de râvnă și de concentrare. Tocmai de aceea spune Dumnezeiescul David că cercarea presupune aprinderea rărunchilor și a inimii sale ( Ps. 25, 2); presupune o reacție interioară totală la ceea ce tinde să ne afunde în păcat, în deznădejde.

În articolul luat ca motto, autorul spune că Sfântul Iov era un om Drept, un om Sfânt dar nu cunoscuse și amărăciunea nenorocirii. Nenorocirea, deși la prima impresie este o situație fără scăpare, un capăt de drum, în măsura în care cerem lui Dumnezeu să ne lumineze pentru ce trăim ceea ce trăim, înțelegem că ”nenorocirea este piatra de încercare a sincerității iubirii arătată [lui Dumnezeu] în timpul prosperității” ( art. cit. ant., p. 97).

Suferința e cea care spune adevărul despre noi, suportabilitatea noastră și statornicia noastră. Tocmai de aceea se ruga în Ps. 138, 23-24, Părintele nostru David: ”Cercetează-mă, Doamne, şi cunoaşte inima mea; încearcă-mă şi cunoaşte cărările mele. Şi vezi de este calea fărădelegii în mine şi mă îndreptează pe calea cea veşnică”. În multe din rugăciunile noastre ortodoxe apare această cerere, ca Dumnezeu să cerceteze cum trăim și să ne îndrepte cu îngăduință purtările, nu cu mustrarea Lui cea dreaptă, pentru ca să ne îndreptăm întru El.

În măsura în care lăsăm pe Dumnezeu să îndrepte răul din noi, să extirpeze câte un pic, pe fiecare zi, răul din noi prin suferințe, dureri, căderi spre pocăință, disconforturi interioare și exterioare multiple dar și prin multiplele daruri și surprize duhovnicești pe care le face în viața noastră, simțim că cercarea Domnului ca și milostivirea Sa sunt dătătoare de viață și că acțiunea Lui directă în noi, părintească, este tocmai adevărul existențial al vieții duhovnicești.

Însă o înțelegere restrictivă a ispitei, înțeleasă numai ca tentație sexuală, inoculează impresia mincinoasă că singurul nostru disconfort e adus de sexualitate, pe când cauzele păcatelor sunt multiple și vizează întregul om, nu numai o parte din ființa lui. Noi nu gândim numai cu mintea păcatul și acționăm apoi cu trupul, în mod automat, ci mintea și inima, împreună cu voința și trupul nostru, omul pe de-a-ntregul participă la orice păcat, fie el mândrie sau ceartă, hoție sau minciună. Ca urmare a acestui adevăr, că omul în integralitatea sa face păcatul sau virtutea, apare în rugăciunile noastre ideea că ne-am făcut cu totul robi păcatului și că de păcatul care ne-a atins deplin trebuie să fim curățiți de către Dumnezeu.

Încercarea din partea lui Dumnezeu e o probă, un test zilnic al vieții noastre. El vizează modul cum creștem noi în har, cum ne raportăm noi la faptele pe care le facem, cum ne raportăm la oamenii pe care îi iubim și la Sine în primul rând. De aceea încercarea e o continuă retușare a atitudinilor noastre interioare, pe care o primim din partea lui Dumnezeu și prin care înțelegem ce trebuie să schimbăm în noi. Dacă vedem că mâncarea prea multă sau enervarea sau munca prea multă ne duc la tot felul de excese, prin luminarea minții noastre de către El, înțelegem ce trebuie schimbat în noi, până când să facem un lucru, cât este cazul să ne muncim la un proiect anume.

Încercarea noastră de către Dumnezeu e un proces extrem de dinamic și se face între El și noi, iar tot ceea ce ne înconjoară este display-ul care ne indică mutările ce trebuie făcute în noi. Atenția mărită la detaliile ce ne înconjoară și la ceea ce se petrece cu noi se constituie în îndemnurile Sale extrem de vizibile. Însă asta numai dacă am început să ne lăsăm în mâna Lui cu totul, când vedem în tot ce se petrece și în tot ceea ce facem și în tot ceea ce auzim glasul Lui, care ne învață și ni Se adresează extrem de coerent dar la un grad de mare adâncime a conștiinței.

Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian.

„Pădurea spânzuraților” – o lucrare cu amprentă mistică

copaci-spre-cer.jpg

Preocupat în operele sale în mod profund de taina vieţii şi a morţii şi de taina iubirii dumnezeieşti pe care omul o poartă ascunsă în inima sa, Liviu Rebreanu ne-a dăruit, în literatura română, prin romanul „Pădurea spânzuraţilor”, o lucrare mistică, în genul romanelor dostoievskiene, în care sensul în Dumnezeu al vieţii omeneşti se dezvăluie ca o revelaţie mai presus de toate tainele, adâncul cel mai adânc al sufletului uman, unde omul se întâlneşte cu Dumnezeu şi îşi află împlinirea, mântuirea, fericirea fără rest şi veşnică.

Eroul acestui roman, Apostol Bologa, este un suflet chinuit care caută cu însetare certitudinea credinţei. Om plin de caracter şi de virtuţi, crescut într-o adâncă evlavie de mama sa, Apostol nu se împiedică în viaţa sa de ceea ce noi numim păcate mari sau vicii, ci obstacolele pe care le are el de trecut sunt iubirile mai mici, care îl împlinesc o vreme, însă nu pe deplin: sentimentul datoriei faţă de stat şi dragostea pentru Marta, pe care, pe amândouă, le idealizează iniţial până la refuz în mintea sa. El însă nu vrea să trăiască nimic în mod superficial, ci este, după cum constata el însuşi, dintre acei oameni care trec foarte repede prin experienţele cele mai grele, ajungând la împlinirea duhovnicească la o vârstă încă tânără.

Viaţa lui Apostol Bologa, „apostol al iubirii” – cum îl numeşte prietenul său ceh, căpitanul Klapka – se desfăşoară între două momente decisive: extazul trăit în copilărie când, după rugăciunea Tatăl nostru rostită cu înflăcărare la Biserică, la Sfânta Liturghie, pentru o clipă a văzut cerurile deschizându-se şi chipul lui Dumnezeu în lumina dumnezeiască, „nemărginit de dulce” şi a fost cuprins de o fericire nepământească şi momentul reîntoarcerii la credinţă, când a fost din nou inundat de har şi a trăit din nou certitudinea prezenţei lui Dumnzeu în viaţa sa, după mulţi ani de tulburare.

Sau putem spune că viaţa sa se desfăşoară între acel „am pierdut pe Dumnezeu”, rostit după moartea tatălui său, şi cugetarea „Sufletul meu a regăsit pe Dumnezeu”, în momentul când harul dumnezeiesc a revenit în sufletul său însoţit de belşug de lacrimi, scoţând afară înşelarea demonică a aşa-zisei izbăviri prin ură.

Dragostea exclusiv numai pentru neamul său, însoţită de sentimentul de ură faţă de toţi ceilalţi şi mai ales faţă de unguri, precum şi dragostea oarecum egoistă şi umbrită de prejudecăţi sociale şi de orgolii juvenile pentru domnişoara Marta, au fost pentru Apostol nişte trepte în drumul devenirii lui, al desăvârşirii sale ca fiinţă creată de Dumnezeu spre asemănarea cu Sine şi care înseta cu mare dor după iubirea absolută, care să nu cunoască umbrele urii şi ale nimicniciei patimilor umane.

Clarificările sufletului său au fost sprijinte de întâlnirea pe front cu Cervenco, un căpitan ucrainian (rutean), nebun pentru Hristos, care propovăduia iubirea absolută a lui Dumnezeu şi mergea în bătălie numai cu un băţ în mână, ferindu-se pentru a nu ucide pe cineva şi care va muri după câteva săptămâni de suferinţă, rănit de un glonţ în plămâni, având însă ochii învăpăiaţi de iubirea dumnezeiască.

Esenţiale au fost însă şi întâlnirile şi convorbirile cu Otto Klapka, întruchipând iubirea pentru viaţă, pentru familia şi copiii săi care îl aşteptau acasă (şi care îl va apăra la proces pe Apostol, încercând să-i salveze viaţa), dar şi cu locotenentul evreu Gross, reprezentantul ideilor revoluţionare socialiste, nihiliste şi anarhiste şi al filosofiei urii, un fel de Ivan Karamazov al romanului rebrenian. În sfârşit, într-un final credinţa sa este întărită şi susţinută de credinţa, iubirea şi experienţa preotului Constantin Boteanu, prietenul său încă din copilărie.

Romanul se desfăşoară, la rândul său, între evenimentul spânzurării sublocotenentului ceh Svoboda, la apusul soarelui, acuzat de trădare şi dezertare la inamic, Apostol făcând parte dintre cei care l-au condamnat, în convingerea sa că îşi face datoria de conştiinţă faţă de stat şi de comunitate, şi momentul final al condamnării şi executării prin spânzurare a lui Apostol însuşi, pentru aceeaşi vină.

Apostol văzuse lumina în ochii lui Svoboda în momentul execuţiei, ochii lui însetaţi de lumina infinită a lui Dumnezeu şi va căuta mereu cu înfrigurare să pătrundă taina luminii, pe care o soarbe fie din reflectorul rusesc de pe font, fie din stelele cerului, din crucea însorită a Bisericii din Parva, precum şi din luceafărul care îl luminează în momentul execuţiei sale, vestind răsăritul.

În iubirea pentru Dumnezeu Apostol înţelege că se regăseşte iubirea pentru toţi oamenii – de aceea se împacă el cu toţi şi le cere iertare – dar şi iubirea lui pentru o fată simplă, Ilona, fiica unui ţăran gropar ungur, cu care se logodeşte înainte de moarte. Logodna sa este însă şi un simbol mistic al unirii sale cu Hristos, întrucât şi înainte de a pleca pentru ultima oară pe front, o vede pe mama sa învăluită de florile albe ale unui măr, ca într-o haină de mireasă.

Apostol Bologa era urmaşul unui ţăran tras pe roată după răscoala lui Horea şi fiul unui memorandist care făcuse închisoare pentru drepturile românilor din Ardeal, având în însăşi firea sa pornirea către mucenicie. Logodna cu Ilona o face sâmbătă, în ajunul Paştelui, iar spânzurarea sa se petrece în a treia zi de Paşte sau în ziua următoare a săptămânii luminate. Moartea vine ca o izbăvire, ca o săturare a foamei şi a setei de absolut şi de lumină care l-a chinuit toată viaţa şi ca o îmbrăţişare în Dumnezeu a tuturor oamenilor şi a universului întreg.

„Apostol al iubirii”, cum ne sugerează însuşi autorul, Apostol Bologa reface oarecum drumul Damascului, trecând printr-o convertire profundă, transfigurându-se din omul care condamnă şi veghează uciderea unui nevinovat în omul ars de dorinţa de a muri el însuşi muceniceşte pentru Dumnezeu şi pentru a întâlni Iubirea cea fără de sfârşit.

Drd. Gianina Picioruş