copaci-spre-cer.jpg

Preocupat în operele sale în mod profund de taina vieţii şi a morţii şi de taina iubirii dumnezeieşti pe care omul o poartă ascunsă în inima sa, Liviu Rebreanu ne-a dăruit, în literatura română, prin romanul „Pădurea spânzuraţilor”, o lucrare mistică, în genul romanelor dostoievskiene, în care sensul în Dumnezeu al vieţii omeneşti se dezvăluie ca o revelaţie mai presus de toate tainele, adâncul cel mai adânc al sufletului uman, unde omul se întâlneşte cu Dumnezeu şi îşi află împlinirea, mântuirea, fericirea fără rest şi veşnică.

Eroul acestui roman, Apostol Bologa, este un suflet chinuit care caută cu însetare certitudinea credinţei. Om plin de caracter şi de virtuţi, crescut într-o adâncă evlavie de mama sa, Apostol nu se împiedică în viaţa sa de ceea ce noi numim păcate mari sau vicii, ci obstacolele pe care le are el de trecut sunt iubirile mai mici, care îl împlinesc o vreme, însă nu pe deplin: sentimentul datoriei faţă de stat şi dragostea pentru Marta, pe care, pe amândouă, le idealizează iniţial până la refuz în mintea sa. El însă nu vrea să trăiască nimic în mod superficial, ci este, după cum constata el însuşi, dintre acei oameni care trec foarte repede prin experienţele cele mai grele, ajungând la împlinirea duhovnicească la o vârstă încă tânără.

Viaţa lui Apostol Bologa, „apostol al iubirii” – cum îl numeşte prietenul său ceh, căpitanul Klapka – se desfăşoară între două momente decisive: extazul trăit în copilărie când, după rugăciunea Tatăl nostru rostită cu înflăcărare la Biserică, la Sfânta Liturghie, pentru o clipă a văzut cerurile deschizându-se şi chipul lui Dumnezeu în lumina dumnezeiască, „nemărginit de dulce” şi a fost cuprins de o fericire nepământească şi momentul reîntoarcerii la credinţă, când a fost din nou inundat de har şi a trăit din nou certitudinea prezenţei lui Dumnzeu în viaţa sa, după mulţi ani de tulburare.

Sau putem spune că viaţa sa se desfăşoară între acel „am pierdut pe Dumnezeu”, rostit după moartea tatălui său, şi cugetarea „Sufletul meu a regăsit pe Dumnezeu”, în momentul când harul dumnezeiesc a revenit în sufletul său însoţit de belşug de lacrimi, scoţând afară înşelarea demonică a aşa-zisei izbăviri prin ură.

Dragostea exclusiv numai pentru neamul său, însoţită de sentimentul de ură faţă de toţi ceilalţi şi mai ales faţă de unguri, precum şi dragostea oarecum egoistă şi umbrită de prejudecăţi sociale şi de orgolii juvenile pentru domnişoara Marta, au fost pentru Apostol nişte trepte în drumul devenirii lui, al desăvârşirii sale ca fiinţă creată de Dumnezeu spre asemănarea cu Sine şi care înseta cu mare dor după iubirea absolută, care să nu cunoască umbrele urii şi ale nimicniciei patimilor umane.

Clarificările sufletului său au fost sprijinte de întâlnirea pe front cu Cervenco, un căpitan ucrainian (rutean), nebun pentru Hristos, care propovăduia iubirea absolută a lui Dumnezeu şi mergea în bătălie numai cu un băţ în mână, ferindu-se pentru a nu ucide pe cineva şi care va muri după câteva săptămâni de suferinţă, rănit de un glonţ în plămâni, având însă ochii învăpăiaţi de iubirea dumnezeiască.

Esenţiale au fost însă şi întâlnirile şi convorbirile cu Otto Klapka, întruchipând iubirea pentru viaţă, pentru familia şi copiii săi care îl aşteptau acasă (şi care îl va apăra la proces pe Apostol, încercând să-i salveze viaţa), dar şi cu locotenentul evreu Gross, reprezentantul ideilor revoluţionare socialiste, nihiliste şi anarhiste şi al filosofiei urii, un fel de Ivan Karamazov al romanului rebrenian. În sfârşit, într-un final credinţa sa este întărită şi susţinută de credinţa, iubirea şi experienţa preotului Constantin Boteanu, prietenul său încă din copilărie.

Romanul se desfăşoară, la rândul său, între evenimentul spânzurării sublocotenentului ceh Svoboda, la apusul soarelui, acuzat de trădare şi dezertare la inamic, Apostol făcând parte dintre cei care l-au condamnat, în convingerea sa că îşi face datoria de conştiinţă faţă de stat şi de comunitate, şi momentul final al condamnării şi executării prin spânzurare a lui Apostol însuşi, pentru aceeaşi vină.

Apostol văzuse lumina în ochii lui Svoboda în momentul execuţiei, ochii lui însetaţi de lumina infinită a lui Dumnezeu şi va căuta mereu cu înfrigurare să pătrundă taina luminii, pe care o soarbe fie din reflectorul rusesc de pe font, fie din stelele cerului, din crucea însorită a Bisericii din Parva, precum şi din luceafărul care îl luminează în momentul execuţiei sale, vestind răsăritul.

În iubirea pentru Dumnezeu Apostol înţelege că se regăseşte iubirea pentru toţi oamenii – de aceea se împacă el cu toţi şi le cere iertare – dar şi iubirea lui pentru o fată simplă, Ilona, fiica unui ţăran gropar ungur, cu care se logodeşte înainte de moarte. Logodna sa este însă şi un simbol mistic al unirii sale cu Hristos, întrucât şi înainte de a pleca pentru ultima oară pe front, o vede pe mama sa învăluită de florile albe ale unui măr, ca într-o haină de mireasă.

Apostol Bologa era urmaşul unui ţăran tras pe roată după răscoala lui Horea şi fiul unui memorandist care făcuse închisoare pentru drepturile românilor din Ardeal, având în însăşi firea sa pornirea către mucenicie. Logodna cu Ilona o face sâmbătă, în ajunul Paştelui, iar spânzurarea sa se petrece în a treia zi de Paşte sau în ziua următoare a săptămânii luminate. Moartea vine ca o izbăvire, ca o săturare a foamei şi a setei de absolut şi de lumină care l-a chinuit toată viaţa şi ca o îmbrăţişare în Dumnezeu a tuturor oamenilor şi a universului întreg.

„Apostol al iubirii”, cum ne sugerează însuşi autorul, Apostol Bologa reface oarecum drumul Damascului, trecând printr-o convertire profundă, transfigurându-se din omul care condamnă şi veghează uciderea unui nevinovat în omul ars de dorinţa de a muri el însuşi muceniceşte pentru Dumnezeu şi pentru a întâlni Iubirea cea fără de sfârşit.

Drd. Gianina Picioruş

Did you like this? Share it: