
Mai înainte de a da un răspuns pozitiv invitației părintelui profesor Constantin Coman, de a discuta despre legătura interioară pe care trebuie să o aibă în viitor studiile dogmatice și cele biblice ( cf. Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, Despre recursul studiilor sistematice la Sfânta Scriptură, în Studii Teologice, seria a III-a, II ( 2006) nr. 2, p. 181-193), credem că trebuie să spunem pentru ce optăm noi. Opțiunea noastră teologică mizează nu numai pe complementaritatea dintre studiile biblice și cele dogmatice, ci pe complementaritatea tuturor disciplinelor teologice pentru un discurs teologic coerent și viu, îndreptat către viața Bisericii și cu metodele pe care ni le cere un discurs postmodern.
Trecerea peste granițele disciplinelor teologice actuale nu este numai o nevoie ardentă ci o necesitate vitală pentru teologie. Pentru că hiperspecializarea teologică care ni se cere astăzi, care să încadreze întregul areal al vieții Bisericii, impune studii teologice cu o amplă viziune teologică, care să nu facă tabu dintr-o metodă de lucru în detrimentul scopului înțelegerii duhovnicești a vieții Bisericii și nici să transforme specializarea teologică într-o victorie a studiului rupt de viața ascetică și liturgică a Bisericii ci o ierminie existențială, personală, a fiecărui creștin în parte.
Interdisciplinaritatea teologică, credem noi, trebuie să presupună ieșirea din granițele forțate ale ramurilor teologice și o specializare multiplă a teologilor, lucru care trebuie să meargă concomitent cu democratizarea discursului teologic, a discursului care să vizeze pe toți membrii Bisericii deși subsolul său presupune o multiplă, o vastă cercetare teologică.
Și acum mă întorc la articolul părintelui profesor Coman, care cere următoarele lucruri legitime, credem noi, în conexiunea dintre studiile biblice și cele dogmatice: 1. studiile sistemtice trebuie să aibă recurență la textul biblic (p. 182); 2. eradicarea metodei de citație biblică ruptă de context, care ignoră unitatea discursului biblic cât și unitatea tematică a cărților scripturale (p. 183-184); 3. accentuarea înțelegerii duhovnicești a Scripturii în locul literalității raționaliste (p. 184); 4. non-separarea Scripturii de istoria biblică (p. 185). La ultimul punct, părintele profesor notează: ”Credința noastră se întemeiază pe istoria consemnată și comentată de Sfânta Scriptură, nu pe Sfânta Scriptură. Credința noastră este întemeiată pe prezența și lucrarea continuă a lui Dumnezeu în istorie, despre care dau mărturie numeroasele cărți biblice scrise într-un interval de peste o mie de ani”, cf. Idem, p. 185.
Îi dăm întru totul dreptate autorului, în aceea că studiile teologice care nu au în prim plan cunoașterea experiențială, duhovnicească nu își pun problema în mod acut a modului cum percepem interior Revelația și că fără simțire interioară a harului intimitatea noastră cu Dumnezeu, prin Scriptură, este inexistentă. Părintele profesor atenționează în subsidiar că nu trebuie să idolatrizăm Scriptura sau să o rupem de arealul Bisericii, pentru că Scriptura a fost scrisă în Biserică și este un anume cuantum din mesajul Treimii către Biserică, către cei credincioși ai Ei.
Până acum s-a mers pe ideea în teologia ortodoxă că trebuie să citim și să cităm mai degrabă Părinții pentru a ajunge la Scriptură, pentru că Părinții Bisericii au interpretat Scriptura și ne-au esențializat-o în scrierile lor. Însă munca personală de a înțelege Scriptura, a Părinților, și de a o comenta nu ne dezangajează pe noi de la același efort, ci o înțelegere a cărților lor și o utilizare a lor fără o familiarizare pronunțată a noastră cu Scriptura, ne face să cităm decontextualizat pe Părinți și să credem că le facem un favor prin aceasta. Însă, noi nu facem decât să ne distanțăm interior discursul de Scriptură, de experiența și viața Bisericii, de dogme, de imnologia și slujbele Bisericii, în măsura în care n-o să ne pliem cugetarea pe sursele învățăturii Bisericii, adică pe dogme, imne, Scriptură, cărți de cult, Sfinți Părinți, Viețile Sfinților etc., noi pornim de la studii ale lor spre ele.
Interdisciplinaritatea teologică asumată personal, în opinia noastră, presupune să începi de la zero în fiecare domeniu, chiar dacă știi o bună parte din literatura teologică existentă, să regândești sursele și să vezi dacă ele converg înauntrul înțelegerii tale. Adică să studiem Scriptura dându-i atenție exclusivă, la fel cultul, Viețile Sfinților, dogmele și apoi să mergem să unim toate datele ce le găsim în cercetarea noastră, în ceea ce trebuie să se numească, din punct de vedere realist: înțelegere și teologie personală.
Și vom observa că atunci când traducem, citim, comentăm sursele fără intermediari, ele ne dau o stabilitate și o coerență uluitoare, în măsura în care mergem cu smerenia și cu prezența interioară a Duhului spre înțelegerea tezaurului viu al credinței. Comentariile Sfinților Părinți nu dezavantajează sau nu exclud cercetarea personală mlădiată de Duhul, atâta timp cât Părinții au făcut același efort al înțelegerii purtați fiind de Sfântul Duh. În măsura în care citirile noastre personale și comentariile noastre nu ne duc la aceeași unitate de vederi atunci trebuie să ne punem problema derapajului personal. Dar dacă cercetarea textuală și duhovnicească a textelor ne fac să vedem și mai mult și mai adânc unitatea și abisalitatea mesajului acelui text, atunci acest lucru înseamnă cunoaștere teologică împlinitoare.
Teologii viitorului, dacă este să ne pronunțăm în această problemă, trebuie să fie oameni ai interdisciplinarității. Adică să creeze cărți de teologie în care să îmbine cercetări multiple, atât din cadrul ramurilor teologice cât și din spațiul non-teologic, al culturii, politicii, vieții seculare etc. Trebuie să știe să articuleze diferite segmente ale vieții Bisericii și ale vieții seculare în măsura în care, în ființa lor, nu le trăiesc separat, defalcat.
Însă interdisciplinaritatea pe care noi ne-o dorim trebuie să aibă în același timp un mesaj democratizant, un mesaj pentru un public larg, care să instruiască omul Bisericii, care să-l lumineze dar în același timp să lumineze și pe cel din afara Bisericii, care se simte înălțat prin intermediul lui la o gândire luminată a vieții și a experienței umane.
Nu mai putem face teologie fără a cunoaște fundamentele credinței noastre în amănunțime și fără a le experia în mod personal. Și făcând așa, deodată ni se deschide în față un imens spațiu de lucru în teologie, unde trebuie să comentăm, să traducem, să explicăm de la capăt conexiunile interioare dintre triadologie și hristologie, dintre asceză și mistică, dintre dreptul canonic și legile statului, dintre tipic și ierminie, dintre slujirea liturgică și simțirea interioară a harului, dintre viața mondenă și sfințenie etc.
În măsura în care ne problematizăm personal vizavi de fiecare punct al credineți și al vieții duhovnicești aflăm că suntem încă la început, după ani întregi de teologie, cu înțelegerea planului interior al unei cărți scripturale, cu înțelegerea mistică a momentelor Sfintelor slujbe, că avem carențe enorme în cunoașterea Sfinților Bisericii sau că ne depășesc imensele probleme de conștiință ale creștinilor noștri.
Toate acestea la un loc ne fac să înțelegem că teologii trebuie să își unească forțele și să folosească resursele cercetărilor personale într-un mod colectiv și nediscriminatoriu, pentru a înțelege fațetele multiple ale problemelor teologice care fac subiectul atenției Bisericii. Nu ne mai putem permite luxul a-teologic de a considera că nu avem nevoie de Scriptură dacă tot avem dogme sau că nu ne trebuie să știm ce reprezintă pictura Bisericii dacă noi ne ocupăm cu muzica psaltică.
Fiecare domeniu teologic trebuie integrat unui program personal de înțelegere și explicitare a vieții Bisericii și cărțile noastre de teologie pe care avem să le scriem trebuie să demonstreze capabilități și specializări multiple în viața Bisericii și a lumii, pentru a da viziuni globale și în același timp duhovnicești ale înțelegerii realității.
Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian.