O minune recentă cutremurătoare: Prea Curata a înviat un om tăiat în bucăți

În acest articol veți găsi narată în limba română minunea care s-a petrecut foarte recent cu un arab saudit, pe care Prea Curata l-a înviat și i-a cusut dumnezeiește întregul trup, după ce trei oameni îl omorâseră, îl ciopârțiseră și îl băgaseră în portbagajul mașinii.

Pr. Dorin

Jurnalul ÎPS Bartolomeu: o memorie a binecuvântărilor multiple ale lui Dumnezeu

În locația

http://www.hotnews.ro/articol_55618-Spovedania-lui-Bartolomeu-Anania.htm

veți găsi fragmente din jurnalul, ce se va edita postum, al mitropolitului Clujului.

Redăm un mic pasaj și vă invităm să nu pirdeți această confesiune de conștiință și de mare adâncime a Înalt Prea Sfinției Sale:

”Scriam, scriam si nu ma opream si ma miram de mine si continuam sa scriu, prins de un fel de furie impotriva tuturor celor ce erau atunci liberi in timp ce eu zaceam in puscarie. Scriam ca un apucat, ca un posedat, devenisem rau.

Eram, pana la un punct, constient de ceea ce faceam, dar simteam o placere dureroasa de a’mi biciui astfel constiinta si de a savarsi o nelegiuire impotriva propriei mele naturi.

In noaptea aceea nu puteam adormi, ma gandeam la ceea ce as putea scrie in ziua urmatoare. Deodata m’a sagetat o intrebare: Ce se intampla cu tine? De ce ai prins musca si ai aruncat’o in gura paianjenului? De ce te repezi cu atata furie impotriva unor oameni pe care’i stimezi si’i iubesti? Ce se intampla cu tine?”

Pr. Dorin.

Recursul la interdisciplinaritate teologică

profund-tot-mai-profund.jpg

Mai înainte de a da un răspuns pozitiv invitației părintelui profesor Constantin Coman, de a discuta despre legătura interioară pe care trebuie să o aibă în viitor studiile dogmatice și cele biblice ( cf. Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, Despre recursul studiilor sistematice la Sfânta Scriptură, în Studii Teologice, seria a III-a, II ( 2006) nr. 2, p. 181-193), credem că trebuie să spunem pentru ce optăm noi. Opțiunea noastră teologică mizează nu numai pe complementaritatea dintre studiile biblice și cele dogmatice, ci pe complementaritatea tuturor disciplinelor teologice pentru un discurs teologic coerent și viu, îndreptat către viața Bisericii și cu metodele pe care ni le cere un discurs postmodern.

Trecerea peste granițele disciplinelor teologice actuale nu este numai o nevoie ardentă ci o necesitate vitală pentru teologie. Pentru că hiperspecializarea teologică care ni se cere astăzi, care să încadreze întregul areal al vieții Bisericii, impune studii teologice cu o amplă viziune teologică, care să nu facă tabu dintr-o metodă de lucru în detrimentul scopului înțelegerii duhovnicești a vieții Bisericii și nici să transforme specializarea teologică într-o victorie a studiului rupt de viața ascetică și liturgică a Bisericii ci o ierminie existențială, personală, a fiecărui creștin în parte.

Interdisciplinaritatea teologică, credem noi, trebuie să presupună ieșirea din granițele forțate ale ramurilor teologice și o specializare multiplă a teologilor, lucru care trebuie să meargă concomitent cu democratizarea discursului teologic, a discursului care să vizeze pe toți membrii Bisericii deși subsolul său presupune o multiplă, o vastă cercetare teologică.

Și acum mă întorc la articolul părintelui profesor Coman, care cere următoarele lucruri legitime, credem noi, în conexiunea dintre studiile biblice și cele dogmatice: 1. studiile sistemtice trebuie să aibă recurență la textul biblic (p. 182); 2. eradicarea metodei de citație biblică ruptă de context, care ignoră unitatea discursului biblic cât și unitatea tematică a cărților scripturale (p. 183-184); 3. accentuarea înțelegerii duhovnicești a Scripturii în locul literalității raționaliste (p. 184); 4. non-separarea Scripturii de istoria biblică (p. 185). La ultimul punct, părintele profesor notează: ”Credința noastră se întemeiază pe istoria consemnată și comentată de Sfânta Scriptură, nu pe Sfânta Scriptură. Credința noastră este întemeiată pe prezența și lucrarea continuă a lui Dumnezeu în istorie, despre care dau mărturie numeroasele cărți biblice scrise într-un interval de peste o mie de ani”, cf. Idem, p. 185.

Îi dăm întru totul dreptate autorului, în aceea că studiile teologice care nu au în prim plan cunoașterea experiențială, duhovnicească nu își pun problema în mod acut a modului cum percepem interior Revelația și că fără simțire interioară a harului intimitatea noastră cu Dumnezeu, prin Scriptură, este inexistentă. Părintele profesor atenționează în subsidiar că nu trebuie să idolatrizăm Scriptura sau să o rupem de arealul Bisericii, pentru că Scriptura a fost scrisă în Biserică și este un anume cuantum din mesajul Treimii către Biserică, către cei credincioși ai Ei.

Până acum s-a mers pe ideea în teologia ortodoxă că trebuie să citim și să cităm mai degrabă Părinții pentru a ajunge la Scriptură, pentru că Părinții Bisericii au interpretat Scriptura și ne-au esențializat-o în scrierile lor. Însă munca personală de a înțelege Scriptura, a Părinților, și de a o comenta nu ne dezangajează pe noi de la același efort, ci o înțelegere a cărților lor și o utilizare a lor fără o familiarizare pronunțată a noastră cu Scriptura, ne face să cităm decontextualizat pe Părinți și să credem că le facem un favor prin aceasta. Însă, noi nu facem decât să ne distanțăm interior discursul de Scriptură, de experiența și viața Bisericii, de dogme, de imnologia și slujbele Bisericii, în măsura în care n-o să ne pliem cugetarea pe sursele învățăturii Bisericii, adică pe dogme, imne, Scriptură, cărți de cult, Sfinți Părinți, Viețile Sfinților etc., noi pornim de la studii ale lor spre ele.

Interdisciplinaritatea teologică asumată personal, în opinia noastră, presupune să începi de la zero în fiecare domeniu, chiar dacă știi o bună parte din literatura teologică existentă, să regândești sursele și să vezi dacă ele converg înauntrul înțelegerii tale. Adică să studiem Scriptura dându-i atenție exclusivă, la fel cultul, Viețile Sfinților, dogmele și apoi să mergem să unim toate datele ce le găsim în cercetarea noastră, în ceea ce trebuie să se numească, din punct de vedere realist: înțelegere și teologie personală.

Și vom observa că atunci când traducem, citim, comentăm sursele fără intermediari, ele ne dau o stabilitate și o coerență uluitoare, în măsura în care mergem cu smerenia și cu prezența interioară a Duhului spre înțelegerea tezaurului viu al credinței. Comentariile Sfinților Părinți nu dezavantajează sau nu exclud cercetarea personală mlădiată de Duhul, atâta timp cât Părinții au făcut același efort al înțelegerii purtați fiind de Sfântul Duh. În măsura în care citirile noastre personale și comentariile noastre nu ne duc la aceeași unitate de vederi atunci trebuie să ne punem problema derapajului personal. Dar dacă cercetarea textuală și duhovnicească a textelor ne fac să vedem și mai mult și mai adânc unitatea și abisalitatea mesajului acelui text, atunci acest lucru înseamnă cunoaștere teologică împlinitoare.

Teologii viitorului, dacă este să ne pronunțăm în această problemă, trebuie să fie oameni ai interdisciplinarității. Adică să creeze cărți de teologie în care să îmbine cercetări multiple, atât din cadrul ramurilor teologice cât și din spațiul non-teologic, al culturii, politicii, vieții seculare etc. Trebuie să știe să articuleze diferite segmente ale vieții Bisericii și ale vieții seculare în măsura în care, în ființa lor, nu le trăiesc separat, defalcat.

Însă interdisciplinaritatea pe care noi ne-o dorim trebuie să aibă în același timp un mesaj democratizant, un mesaj pentru un public larg, care să instruiască omul Bisericii, care să-l lumineze dar în același timp să lumineze și pe cel din afara Bisericii, care se simte înălțat prin intermediul lui la o gândire luminată a vieții și a experienței umane.

Nu mai putem face teologie fără a cunoaște fundamentele credinței noastre în amănunțime și fără a le experia în mod personal. Și făcând așa, deodată ni se deschide în față un imens spațiu de lucru în teologie, unde trebuie să comentăm, să traducem, să explicăm de la capăt conexiunile interioare dintre triadologie și hristologie, dintre asceză și mistică, dintre dreptul canonic și legile statului, dintre tipic și ierminie, dintre slujirea liturgică și simțirea interioară a harului, dintre viața mondenă și sfințenie etc.

În măsura în care ne problematizăm personal vizavi de fiecare punct al credineți și al vieții duhovnicești aflăm că suntem încă la început, după ani întregi de teologie, cu înțelegerea planului interior al unei cărți scripturale, cu înțelegerea mistică a momentelor Sfintelor slujbe, că avem carențe enorme în cunoașterea Sfinților Bisericii sau că ne depășesc imensele probleme de conștiință ale creștinilor noștri.

Toate acestea la un loc ne fac să înțelegem că teologii trebuie să își unească forțele și să folosească resursele cercetărilor personale într-un mod colectiv și nediscriminatoriu, pentru a înțelege fațetele multiple ale problemelor teologice care fac subiectul atenției Bisericii. Nu ne mai putem permite luxul a-teologic de a considera că nu avem nevoie de Scriptură dacă tot avem dogme sau că nu ne trebuie să știm ce reprezintă pictura Bisericii dacă noi ne ocupăm cu muzica psaltică.

Fiecare domeniu teologic trebuie integrat unui program personal de înțelegere și explicitare a vieții Bisericii și cărțile noastre de teologie pe care avem să le scriem trebuie să demonstreze capabilități și specializări multiple în viața Bisericii și a lumii, pentru a da viziuni globale și în același timp duhovnicești ale înțelegerii realității.

Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian.

Despre semne în viață și frumusețea lumii ca semn

rasarit-de-soare-imbratisand-o-floare.jpg

Când vedem semne, înțelegeri duhovnicești în viața noastră, sufletul nostru caută pe Dumnezeu și nu atât semnele în sine ne bucură, cât înțelegerea faptului că Dumnezeu ne iubește, pentru că vorbește cu noi, nu ne lasă în întuneric, fără răspuns.

Oamenii pe care-i iubim, Sfinții pe care-i întâlnim, aievea sau în cărți, frumusețea lumii și a firii din care cunoaștem dragostea cu care ne învăluie Dumnezeu, semnele din viața noastră, bucuriile și izbăvirile din primejdii și situații grele, toate sunt icoane în multe feluri ale Aceluiași Dumnezeu, pe Care-L iubim și Care ne iubește.

Toate lucrurile care m-au mișcat adânc în viață, inclusiv minunățiile naturii, am aflat ulterior că au un sens adânc, că nu estetica lor superficială m-a impresionat, ci ceea ce îmi transmiteau, pentru că am aflat că în Sfânta Scriptură și la Sfinții Părinți, Duhul Sfânt le-a arătat ca pe niște simboluri care ascund taine dumnezeiești. Astfel am înțeles că cerul înstelat, lumina lină a înserării, șoaptele tainice ale pădurii, susurul izvoarelor, florile, iarba, nu sunt decât vitralii prin care privim în Împărăția Cerurilor.

Ele sunt din lumea aceasta, dar prin transparența lor harică noi zărim lumina de dincolo de lumea aceasta, care se face simțită numai inimii noastre. Ele vorbesc tainic inimii cu glas de har despre înțelesul ascuns din ele („pline de-nțelesuri”, cum zicea Eminescu), despre vederea lui Dumnezeu, a Luminii dumnezeiești și a Raiului Sfânt, pe care sufletul o nădăjduiește în adâncul său pentru vecie.

Sufletul tremură, fără să-și dea seama prea bine de ce, în fața frumuseții naturii, pentru că tremură tainic la chemările Raiului, după cum vedem și într-o stihire a Triodului de la Vecernie, din Duminica lăsatului sec de brânză (a izgonirii Sfântului Adam din Rai):

„Raiule preacinstite, podoaba cea frumoasă, locașul cel de Dumnezeu zidit, veselia cea nesfârșită și desfătarea, mărirea Drepților, frumusețea Profeților și sălășluirea Sfinților, cu sunetul frunzelor tale roagă pe Ziditorul tuturor, să-mi deschidă ușile pe care cu neascultarea le-am închis; și să mă învrednicesc a mă împărtăși de pomul vieții și al bucuriei, cu care întru tine m-am desfătat”. Într-o altă stihire de la Stihoavnă, la aceeași Sfântă Vecernie, se spune: „Raiule preasfinte, care ai fost zidit pentru mine și prin Eva ai fost încuiat, roagă pe Cel ce te-a făcut pe tine, și pe mine m-a zidit, ca să mă satur de florile tale!” (Triodul, Ed. IBMBOR, București, 2000, p. 100-101)

Frumusețea naturii care ne pătrunde în inimă este dorul ascuns în cel mai străfund adânc al sufletului nostru după Dumnezeu și după Rai. Noi n-am cunoscut desfătarea Raiului, precum Sfinții Adam și Eva, dar „sunetul frunzelor” și frumusețea florilor de pe pământ ne împrospătează simțământul apartenenței la patria noastră cea adevărată, față de care pământul acesta pe care locuim este numai un pridvor al Raiului.

Drd. Picioruș Gianina Maria-Cristina