Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Despre semne în viață și frumusețea lumii ca semn

rasarit-de-soare-imbratisand-o-floare.jpg

Când vedem semne, înțelegeri duhovnicești în viața noastră, sufletul nostru caută pe Dumnezeu și nu atât semnele în sine ne bucură, cât înțelegerea faptului că Dumnezeu ne iubește, pentru că vorbește cu noi, nu ne lasă în întuneric, fără răspuns.

Oamenii pe care-i iubim, Sfinții pe care-i întâlnim, aievea sau în cărți, frumusețea lumii și a firii din care cunoaștem dragostea cu care ne învăluie Dumnezeu, semnele din viața noastră, bucuriile și izbăvirile din primejdii și situații grele, toate sunt icoane în multe feluri ale Aceluiași Dumnezeu, pe Care-L iubim și Care ne iubește.

Toate lucrurile care m-au mișcat adânc în viață, inclusiv minunățiile naturii, am aflat ulterior că au un sens adânc, că nu estetica lor superficială m-a impresionat, ci ceea ce îmi transmiteau, pentru că am aflat că în Sfânta Scriptură și la Sfinții Părinți, Duhul Sfânt le-a arătat ca pe niște simboluri care ascund taine dumnezeiești. Astfel am înțeles că cerul înstelat, lumina lină a înserării, șoaptele tainice ale pădurii, susurul izvoarelor, florile, iarba, nu sunt decât vitralii prin care privim în Împărăția Cerurilor.

Ele sunt din lumea aceasta, dar prin transparența lor harică noi zărim lumina de dincolo de lumea aceasta, care se face simțită numai inimii noastre. Ele vorbesc tainic inimii cu glas de har despre înțelesul ascuns din ele („pline de-nțelesuri”, cum zicea Eminescu), despre vederea lui Dumnezeu, a Luminii dumnezeiești și a Raiului Sfânt, pe care sufletul o nădăjduiește în adâncul său pentru vecie.

Sufletul tremură, fără să-și dea seama prea bine de ce, în fața frumuseții naturii, pentru că tremură tainic la chemările Raiului, după cum vedem și într-o stihire a Triodului de la Vecernie, din Duminica lăsatului sec de brânză (a izgonirii Sfântului Adam din Rai):

„Raiule preacinstite, podoaba cea frumoasă, locașul cel de Dumnezeu zidit, veselia cea nesfârșită și desfătarea, mărirea Drepților, frumusețea Profeților și sălășluirea Sfinților, cu sunetul frunzelor tale roagă pe Ziditorul tuturor, să-mi deschidă ușile pe care cu neascultarea le-am închis; și să mă învrednicesc a mă împărtăși de pomul vieții și al bucuriei, cu care întru tine m-am desfătat”. Într-o altă stihire de la Stihoavnă, la aceeași Sfântă Vecernie, se spune: „Raiule preasfinte, care ai fost zidit pentru mine și prin Eva ai fost încuiat, roagă pe Cel ce te-a făcut pe tine, și pe mine m-a zidit, ca să mă satur de florile tale!” (Triodul, Ed. IBMBOR, București, 2000, p. 100-101)

Frumusețea naturii care ne pătrunde în inimă este dorul ascuns în cel mai străfund adânc al sufletului nostru după Dumnezeu și după Rai. Noi n-am cunoscut desfătarea Raiului, precum Sfinții Adam și Eva, dar „sunetul frunzelor” și frumusețea florilor de pe pământ ne împrospătează simțământul apartenenței la patria noastră cea adevărată, față de care pământul acesta pe care locuim este numai un pridvor al Raiului.

Drd. Picioruș Gianina Maria-Cristina

Did you like this? Share it:

Previous

Sunteți la un click depărtare…

Next

Recursul la interdisciplinaritate teologică

1 Comment

  1. Bogdan

    Frumuseţea lumii nu este autentică decât în Dumnezeu.
    Rânduielile Bisericii oglindesc cu foarte mare precizie rostul iconografic al naturii. Din păcate astăzi, într-o lume secularizată, natura a fost dezbrăcată de sens şi i s-a dat numai un rol utilitarist. Omul de astăzi, îndepărtat de Dumnezeu, nu mai vede prin natură pe Dumnezeu, ci doar utilitatea ei.

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén