Zi: 24 februarie 2007

Probleme de duhovnic

Leave a comment

fericire-subterana.jpg

Revine mereu dezamăgirea, în cadrul mărturisirii păcatelor, că nu s-a nevoit mai mult. Ți se spune că unul din păcatele sale este acela că se risipește în multe dar și că se gândește tot timpul dacă se mântuiește.

Cu alte cuvinte observăm recurența acestor trei ipostaze interioare:
1. dorința de o nevoință mai mare decât puterile personale
2. lipsa de concentrare la lucrul pe care îl ai de făcut
3. frica de nemântuire, ca o dispoziție interioară care te cocoșează.

Ce au toate cele trei ipostaze interioare în comun? Ideea timpului și a împlinirii absolute a poruncilor lui Dumnezeu. Mă explic imediat.

Dacă ar fi avut timp mai mult el/ea s-ar fi nevoit mai mult. Prima idee. A doua: doresc să mă nevoiesc mai mult dar nu pot să mă concentrez. Ori mă distrage munca ori nu mă lasă în pace ambientul unde mă aflu. A treia ipostază: pentru că nu am timp și nu mă pot concentra prea mult la viața mea interioară, de aceea îmi este periclitată mântuirea.

-Cine ți-a spus că nu ai timp și ce înseamnă mântuirea?
Un posibil răspuns: nu am timp pentru că muncesc prea mult, am prea multe obligații și de aceea nu mă pot concentra la rugăciune, la nevoință.
-Și ce înseamnă pentru tine mântuirea?
-Să am un răspuns bun la Înfricoșata Judecată a lui Dumnezeu.

Ce idee tragem de aici? Timpul e contrapus mântuirii, e văzut ca ceva care se opune mântuirii, pe de o parte iar mântuirea nu e o realitate interioară și care se dobâdește în timp, în această viață, ci una care ține de eshatologie, de judecata lui Dumnezeu în mod exclusiv și de veșnicie. Mai ales cei mai tineri dintre credincioșii noștri, care au luat contact cu o literatură duhovnicească bogată, cu precădere monastică, consideră că scăparea de viața de aici, seculară, este să devină monahi pentru că acolo nu există nicio muncă și ai timp destul.

Un monah știe însă că munca și viața din mănăstire e tot la fel de grea și de fumoasă și de paradoxală ca și cea din societate, dacă o trăiești evlavios și că nici acolo nu ai timp pe cât ai vrea, dacă a avea timp înseamnă a sta toată ziua să citești și să te rogi sau să nu îți retezi puțin din somn și totuși să te plângi că nu ai timp destul.

Însă mai este ceva în spatele lui a nu avea timp: o părere extrem de bună despre persoana ta și despre posibilitățile tale native. Crezi că nu ai timp, că te deranjează îndatoririle tale zilnice de la viața evlavioasă, pentru că ai ideea că trăiești duhovnicește dar nu trăiești efectiv duhovnicește. Ești proiectat într-o lume a ta, unde te crezi în stare de orice virtute, unde nu ai sex, nu ai stomac, nu faci niciun păcat și nu ai nicio problemă delicată, ci totul e simplu, imediat și fără efort.

Trăind în iluzii despre perfecțiune, ai repulsie față de timp, față de concret, pentru că tu ai impresia că lumea asta, care e cum e, trebuie să fie ca în visele tale. De la ideea de absolut și de unicitate absolută a vieții tale trăită în abstract se naște întreaga problemă. Dacă el/ea ar accepta lumea din fața lor și dacă ar accepta limitele și defectele lor, dacă ar accepta să aibă aspirații pe măsura posibilităților și dacă ar considera orice fac ei ca un lucru duhovnicesc, s-ar simți împliniți și bucuroși în viața lor.

Adică, mai pe înțelesul tutror, dacă ar considera fiecare dintre noi că mersul pe stradă, a face cumpărături, a învăța pentru examene, a da cu sapa, a bate cuie ca să faci un pătul sau a coase un ciorap e o lucrare duhovnicească, tot la fel ca rugăciunea, ca postul, ca mersul la Biserică, pentru că le facem cu Dumnezeu și spre folosul multora, atunci nu am mai avea ideea grabei, ideea lipsei de timp în cap și nici nu ne-am mai gândi la periclitarea mântuirii proprii.

Când eu scriu aici pentru dv. mă scufund cu totul în ceea ce fac și făcând acest lucru cu toată ființa mea fac deodată toate virtuțile și toată munca mea duhovnicească interioară. Mă simt împlinit scriind. Dacă mă rog, încerc să fiu cu totul rugăciune și rugăciunea aceasta ține loc de întregul efort pentru virtute. La fel dacă slujesc în Biserică, dacă vorbesc cu cineva, dacă mă plimb, dacă vizitez pe cineva consider că lucrul pe care îl fac e tot ce trebuie să fac și trăind cu totul, acolo unde sunt, relația mea cu oamenii și cu Dumnezeu, mă simt împlinit și nu cred că trebuie să fac nici mai mult și nici mai puțin.

Sunt acolo unde sunt și fac ceea ce trebuie să fac: acest mod de a gândi și de a face ceva mă împlinește deplin. Nu îmi pun standarde utopice de atins dacă știu că nu le pot atinge și nici nu îmi închipui că pot să fiu același non-stop, fără scădere și ridicare și nici nu intru sub imperiul fricii obsesive că nu mă mântuiesc.

În ființa mea nu am această întrebare. Pe mine nu mă interesează mântuirea sau nemântuirea, ci să simt mereu prezența Treimii în mine și să fiu plin de har. În măsura în care simt în mine că se diminuează simțirea prezenței Duhului Sfânt, atunci știu că sunt în mare pericol interior și că trebuie să mă pocăiesc, să mă afund în smerenie și în recunoașterea greșelii mele și această neîmplinire interioară este tot una cu simțirea că mă scufund în Iad. Mântuirea este pentru mine o prezență de fiecare clipă: prezența Treimii, a harului Treimii în mine. Fără această prezență în ființa mea, teoretizarea searbădă a mântuirii sau a nemântuirii mele e o problemă care nu mă încălzește cu nimic.

Dacă acum nu mă simt bine duhovnicește nu mă simt bine nicidecum și nu contează ce lucruri bune am făcut înainte. Când Sfântul Pavel ne îndemna să uităm ce am făcut înainte, ce lucruri bune am făcut și să ne concentrăm pe ce facem și pe viitor, pe faptele de viitor, să tindem spre desăvârșirea lui Hristos, se referea tocmai la faptul că dacă nu ai în tine pe Duhul nu ai nimic și că, dacă te elogiezi singur pentru ce ai făcut tu bine nu te avantajează cu nimic.

Mântuirea este relația noastră reală, extrem de intimă cu Dumnezeul nostru și dacă nu Îl mai simțim în noi e semn de mare declin duhovnicesc. A-L simți pe El în noi, a simți revărsarea de har, râul de apă vie gâlgâind în ființa noastră înseamnă a trăi bine , a trăi mântuirea ta, adică a trăi bucuria unirii tale harice cu Dumnezeu, ospățul ființei tale cu El. Dacă El este în tine e întreg în tine tot Raiul. Iar dacă El e cu tine îți trece cheful să spui că nu ai timp pentru El și că te îndepărtează de El viața seculară și patimile lumii sau că nu mai știi ce să faci ca să te mântuiești.

Am întâlnit oameni obsedați de ideea de mântuire, cocoșați de frica Iadului, de frica damnării veșnice, care se gândeau non-stop la asta și avea o față sumbră, dar nu aveau nicio schimbare bucuroasă, autentică în ființa lor ca urmare a gândului la suferințele veșnice. Am întrebat pe un astfel de om cum rezistă la o asemenea presiune interioară? S-a uitat la mine dubios când i-am spus că eu mă bucur de tot ce văd, de tot ce aud și gâlgâi de bucurie în mijlocul vederii păcatelor mele, în sensul că vederea păcatelor și pocăința mea infimă sunt factori de sporire, de împlinire interioară și că nu mă prefac deloc că nu e așa. Mi-a spus că sunt insensibil și că nu îmi fac cu adevărat griji pentru sufletul meu.
-Adică, dacă nu sunt înfricoșat și mă bucur în Domnul, pentru că El mă umple de bucurie e un lucru rău?
Nu mi-a răspuns. Probabil a simțit că nu are rost să mai îmi dea un răspuns.

Ne întoarcem la dezbaterea inițială. Dacă ne-am concentra la ceea ce facem acum și am fi cu totul în acest lucru ne-am simți împliniți și fericiți pentru că ne-am bucura să ne facem munca pentru Dumnezeu și cu ajutorul Lui. Dacă ne simțim împliniți nu mai pledăm pentru lipsa de timp personal. Dacă ne simțim împliniți nu mai punem problema mântuirii din exterior pentru că o trăim în noi sau nu o mai evacuăm în veșnicie atâta timp cât unirea noastră cu El și perpetuarea ei este garanția mântuirii veșnice.

Alte probleme de viață înțelese defectuos:
1. relația interioară dintre gesturi, fapte și atitudini
2. relația dintre feciorie și sexualitate, dintre căsătorie și monahism, dintre căsătorie și văduvie, dintre aspectul privat și cel public al persoanei noastre, dintre viața preotului și cea a mireanului etc.
3. motivele împlinirii duhovnicești
4. relația dintre sănătatea personală și împlinirea poruncilor lui Dumnezeu
5. falsul conflict al responsabilităților
6. relația dintre a fi intimi Tradiției dar a fi și oamenii momentului
7. frica nejustificată față de relațiile interpersonale între oameni de condiții diferite
8. frica de tehnologie și academism, socotite drept unelte distructive ale ființei noastre
9. diferența dintre imaginație și luminare dumnezeiască
10. adevărata interioritate a omului duhovnicesc
11. diferența dintre harismă și înșelare demonică

și alte multe probleme interioare, pe care un preot duhovnic trebuie să le dezbată și iarăși să le dezbată cu fiecare din cei care îi cer sfatul. Însă fără aceste lămuriri interioare stăm pe loc, ni se pare că mergem bine, dar nu simțim nicio împlinire și bucurie de viața ortodoxă pe care o trăim. Când suntem bine, când trăim bine, așa cum ne dorește domnul Băsescu, atunci ne simțim bine cu adevărat interior, împliniți, plini de har, de frumusețe duhovnicească și nu mai trebuie să ne-o spună altcineva că ne simțim bine. Atunci știm cum stă treabă cu a trăi bine.

Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian.

Este bună întrebarea: Imitarea și urmarea lui Hristos sunt exterioare sau intensive ?

One comment

Dorim să remarcăm un studiu excepțional, al domnului Mrd. Remus-Dragoș Albu, intitulat ”Imitarea lui Dumnezeu și a Sfinților sau calea și frumusețea desăvârșirii creștine”, publicat în rev. ”Ortodoxia” LVI (2005), nr. 3-4, p. 191-240.

Autorul, dorind să demonstreze că realitatea imitării lui Hristos este proprie și Ortodoxiei nu numai Apusului medieval, face o cercetare foarte avansată, începând cu ideea de imitație în filosofie (p. 195-200), apoi în Scriptură (p. 200-204), la Sfinții Părinți (p. 204-211),îndeosebi la Sfântul Grigorie de Nyssa și Sfântul Maxim Mărturisitorul (p. 211-218), trece în revistă teologia lui Bernard de Clairvaux, Francisc de Assisi și Bonaventura pe tema imitării (p. 225-228), pentru a continua cu un capitol despre martiriu (p. 228-231) și despre Sfântul Nicolae Cabasila (p. 231-236). O cercetare interdisciplinară de excepție, îmbinând comentariul filosofic cu cel teologic, traducerea cu exegeza, palierul lingvistic cu cel al tălmăcirii imagologice.

Autorul a căutat să demonstreze textual că în Scriptură și în teologia patristică regăsim ideea de imitare sau de urmare a lui Hristos, dar că urmarea lui Hristos sau imitarea lui Dumnezeu nu este o realitate mimetică, exterioară, doar de fațadă ci exprimă o realitate interioară, ce transformă pe om. Fiind preocupat să aducă mai degrabă argumente filologice care să susțină teza sa decât să comenteze in extenso mărturiile pe care le-a acumulat de-a lungul cercetării sale teologice, autorul ne-a convins pe deplin de realitatea extrem de prodigioasă a subiectului în teologia ortodoxă, însă nu a tras și concluziile experențiale pe care le cerea un asemenea demers.

Concluzia expozeului său este aceea, că ”reintegrarea imitării lui Hristos în teologie este o chestiune absolut necesară” (p. 240) și că ea ar dinamiza viața noastră creștină. Însă această concluzie finală ni se pare o concluzie cu un grad avansat de nebulozitate, în comparație cu acrivica muncă de cercetare pe care autorul a întreprins-o. Întrebarea care urmează unui asemenea demers este aceea: cum arată imitarea lui Hristos în mine? Cum îmi dau seama că fac acest lucru?

Studiul său începuse cu ideea că ”imitari derivă din imago și înseamnă a căuta, a reproduce o imagine”, cf. Idem,p. 191. Adică eu încerc să îmi însușesc ceea ce văd și simt ca realitate frumoasă în altul. Când Sfântul Grigorie al Nyssei vorbește despre imitarea lui Hristos, nu vorbește de o imitare exterioară, ci de una intensivă (p. 215). Dar ce înseamnă să imiți, să trăiești în tine viața lui Hristos? Autorul se apropie de explicația interioară a imitării atunci când vorbește de moartea martirică, spunând că ”mistica imitării și cea a unirii nu se opun, moartea nefiind decât un mijloc de a găsi pe Dumnezeu, mai exact de a găsi pe Hristos, Care este calea ce duce la Dumnezeu” (p. 229).

Însă nici aici și nici în cadrul discuției despre Sfintele Taine la Sfântul Nicolae Cabasila autorul nu depășește o expunere expozitivă a datelor teologice, adică nu dorește să opteze pentru un demers gnoseologico-teologic în perimetrul acestora. Tocmai de aceea avem toate datele problemei, ne-a demonstrat că realitatea imitării e una deplin ortodoxă dar nu ne-a explicat în ce constă ea. Trebuie să mergem mai departe de textele prezentate și să vedem adâncul experienței imitării unuii Sfânt sau a lui Hristos în viața noastră.

Și autorul și noi credem că nu se poate imita o viață sfântă numai dacă te îmbraci și faci în mod exterior ce face Sfântul pe care tu îl iubești. Nu poți să imiți lăuntrul unui Sfânt sau al lui Hristos privind de afară pe Sfânt sau pe Hristos. De fapt cum ai putea să intri în logica interioară a unei virtuți a unui Sfânt dacă tu nu o practici la nivelul tău?

Mai întâi de toate trebuie să precizăm faptul că a imita nu înseamnă a copia, ci a imita, a urma pe cineva Sfânt înseamnă să te umpli de Duhul din el, să te împărtășești de ființa lui înduhovnicită prin vederea lui, prin cuvintele lui, prin prietenia cu el. Când vorbim de imitarea Sfinților, de acel să facem ca ei , nu înseamnă să ne închipuim că vom putea ajunge la nivelul lor dacă ne nevoim sau că trebuie să cuprindem în noi toate modurile personale în care oamenii s-au sfințit de-a lungul vremurilor în Biserică.

Ci urmarea Sfinților înseamnă să surprindem de la ei modul personal în care își făceau rugăciunile, în care vorbeau, în care meditau la ceva anume, la modul total în care trăiau. Să intuim interiorul vieții lor, frumusețea lor înseamnă să ne umplem de prezența lor care ne dinamizează la o viață asemenea lor. Dar la o viață pe care o trăim la nivelul și la capacitățile noastre personale și în lumea în care suntem, în satul sau în orașul unde trăim și cu posibilitățile intelectuale, financiare și fizice pe care le avem să trăim duhovnicește. A urma unui Sfânt sau Sfinților înseamnă a lua de la toți ce ți se potrivește și ce vezi că rămâne în tine ca o pecete personală, ca o realitate cotidiană.

Poți să urmezi unui Sfânt în aceea că te rogi ca și el, cu rugăciunea lui Iisus îndeosebi sau să iei de la altul dragostea lui pentru oameni, pentru animele, pentru natură. Poți să iei de la unul dragostea lui pentru Hristos și împărtășirea deasă cu El, de la altul continua vedere a păcatelor personale, de la altul iubirea pentru studiu și pentru tălmăcirea Scripturii, de la altul grija și atenția la slujbele Bisericii. Toate aceste acumulări trebuie să devină ale noastre prin lucrarea acelor virtuți.

Însă, dacă noi am luat de la Sfântul Vasile cel Mare, spre exemplu, să nu bem vin, ca o măsură care ne scapă de aprinderea desfrânării în ființa noastră. Dacă vrem să imităm această virtute a Sfântului trebuie să o facem în modul nostru, fără a fi ostili cu tot dinadinsul gustării unui pahar de vin. Sau dacă vrem să ne adâncim ca Sfântul Efrem Sirul în pocăință și în vederea păcatelor noastre, trebuie să plecăm de la ce am făcut noi rău și de la sentimentele noastre de repulsie față de păcat, nu de la o privire exterioară despre păcat sau absolutistă. Iar dacă vrem să fim milostivi ca marii Sfinți ai Bisericii trebuie să facem milostenie pe măsura noastră și fără ca milostenia să ne transforme în niște oameni care atentăm la bunul mers al vieții noastre și al familiei noastre.

Imitarea faptelor bune ale Sfinților, asta cred că trebuia să sublinieze autorul și nu a făcut-o, trebuie să vină dintr-o nevoie reală de împlinire duhovnicească, dintr-o căutare ardentă de a trăi viață sfântă, plină de fapte bune. Imitarea binelui, a vieții sfinte nu este un moft, un capriciu, o modă, ci o nevoie adâncă a ființei noastre, prin care ne împlinim și considerăm privațiunile nu ca pe niște poveri ci ca pe niște osteneli îndumnezeitoare, curățitoare ale ființei noastre.

Titlul articolului de față, adică aceea de a ne întreba dacă urmarea lui Hristos este exterioară sau interioară este o întrebare falsă, atâta timp cât separăm ceea ce se vede din noi de ce se poate intui din noi. Când ajungi să trăiești o virtute în ființa ta roadele ei se văd în întreaga ta ființă și se simt și în afara ta. Iar atunci când simțim că Duhul lui Dumnezeu nu este în noi și nu ne încurajează, deși noi credem că facem unele fapte bune prin care imităm pe Sfinți, asta arată că nu imităm adâncul sfințeniei ci numai o poză fantezistă a ei.

Imitarea unei virtuți înseamnă să o dobândim în mod real și harul lui Dumnezeu să dea mărturie în noi de binele pe care îl aduce în ființa noastră această virtute. Adică, dacă ne rugăm, dacă dăm milostenie, dacă postim, toate acestea trebuie să ne umple de bucurie, de iubire, de înțelepciune, semn că ele sunt trăite real de către noi. A urma lui Hristos înseamnă a ne adânci în virtuțile pe care le lucrăm și să nu avem niciodată impresia că am făcut tot ce se putea face într-un anumit domeniu al vieții noastre interioare. A urma lui Hristos înseamnă a ne lăsa conduși se către El Însuși, prin împlinirea asiduă a poruncilor Sale, la cunoașterea Lui din noi înșine, unde El nu mai e o poză sau un chip static din icoană, ci Îl simțim viu și dinamic, tulburător de frumos și de viu în ființa noastră.

De aceea imitarea și urmarea , ca și unirea și trasfigurarea prin Hristos, nu sunt realități finite, ci continue, fără final, care devin întreaga noastră aspirație ființială. Pe măsură ce creștem în Hristos realizăm că suntem la începutul drumului cunoașterii Lui, că El e mereu nou pentru noi și mereu ne dejoacă gândurile noastre despre un subiect sau altul, arătându-le învechite, demne de reformulare. De aici nevoia mereu vie în viața duhovnicească de re-poziționare continuă față de realitatea vieții cu Dumnezeu, pentru că noi suntem într-o continuă învățare interioară a realității și a sfințeniei lui Dumnezeu.

Pr. Drd.  Dorin Octavian Picioruș