Este bună întrebarea: Imitarea și urmarea lui Hristos sunt exterioare sau intensive ?

Dorim să remarcăm un studiu excepțional, al domnului Mrd. Remus-Dragoș Albu, intitulat ”Imitarea lui Dumnezeu și a Sfinților sau calea și frumusețea desăvârșirii creștine”, publicat în rev. ”Ortodoxia” LVI (2005), nr. 3-4, p. 191-240.

Autorul, dorind să demonstreze că realitatea imitării lui Hristos este proprie și Ortodoxiei nu numai Apusului medieval, face o cercetare foarte avansată, începând cu ideea de imitație în filosofie (p. 195-200), apoi în Scriptură (p. 200-204), la Sfinții Părinți (p. 204-211),îndeosebi la Sfântul Grigorie de Nyssa și Sfântul Maxim Mărturisitorul (p. 211-218), trece în revistă teologia lui Bernard de Clairvaux, Francisc de Assisi și Bonaventura pe tema imitării (p. 225-228), pentru a continua cu un capitol despre martiriu (p. 228-231) și despre Sfântul Nicolae Cabasila (p. 231-236). O cercetare interdisciplinară de excepție, îmbinând comentariul filosofic cu cel teologic, traducerea cu exegeza, palierul lingvistic cu cel al tălmăcirii imagologice.

Autorul a căutat să demonstreze textual că în Scriptură și în teologia patristică regăsim ideea de imitare sau de urmare a lui Hristos, dar că urmarea lui Hristos sau imitarea lui Dumnezeu nu este o realitate mimetică, exterioară, doar de fațadă ci exprimă o realitate interioară, ce transformă pe om. Fiind preocupat să aducă mai degrabă argumente filologice care să susțină teza sa decât să comenteze in extenso mărturiile pe care le-a acumulat de-a lungul cercetării sale teologice, autorul ne-a convins pe deplin de realitatea extrem de prodigioasă a subiectului în teologia ortodoxă, însă nu a tras și concluziile experențiale pe care le cerea un asemenea demers.

Concluzia expozeului său este aceea, că ”reintegrarea imitării lui Hristos în teologie este o chestiune absolut necesară” (p. 240) și că ea ar dinamiza viața noastră creștină. Însă această concluzie finală ni se pare o concluzie cu un grad avansat de nebulozitate, în comparație cu acrivica muncă de cercetare pe care autorul a întreprins-o. Întrebarea care urmează unui asemenea demers este aceea: cum arată imitarea lui Hristos în mine? Cum îmi dau seama că fac acest lucru?

Studiul său începuse cu ideea că ”imitari derivă din imago și înseamnă a căuta, a reproduce o imagine”, cf. Idem,p. 191. Adică eu încerc să îmi însușesc ceea ce văd și simt ca realitate frumoasă în altul. Când Sfântul Grigorie al Nyssei vorbește despre imitarea lui Hristos, nu vorbește de o imitare exterioară, ci de una intensivă (p. 215). Dar ce înseamnă să imiți, să trăiești în tine viața lui Hristos? Autorul se apropie de explicația interioară a imitării atunci când vorbește de moartea martirică, spunând că ”mistica imitării și cea a unirii nu se opun, moartea nefiind decât un mijloc de a găsi pe Dumnezeu, mai exact de a găsi pe Hristos, Care este calea ce duce la Dumnezeu” (p. 229).

Însă nici aici și nici în cadrul discuției despre Sfintele Taine la Sfântul Nicolae Cabasila autorul nu depășește o expunere expozitivă a datelor teologice, adică nu dorește să opteze pentru un demers gnoseologico-teologic în perimetrul acestora. Tocmai de aceea avem toate datele problemei, ne-a demonstrat că realitatea imitării e una deplin ortodoxă dar nu ne-a explicat în ce constă ea. Trebuie să mergem mai departe de textele prezentate și să vedem adâncul experienței imitării unuii Sfânt sau a lui Hristos în viața noastră.

Și autorul și noi credem că nu se poate imita o viață sfântă numai dacă te îmbraci și faci în mod exterior ce face Sfântul pe care tu îl iubești. Nu poți să imiți lăuntrul unui Sfânt sau al lui Hristos privind de afară pe Sfânt sau pe Hristos. De fapt cum ai putea să intri în logica interioară a unei virtuți a unui Sfânt dacă tu nu o practici la nivelul tău?

Mai întâi de toate trebuie să precizăm faptul că a imita nu înseamnă a copia, ci a imita, a urma pe cineva Sfânt înseamnă să te umpli de Duhul din el, să te împărtășești de ființa lui înduhovnicită prin vederea lui, prin cuvintele lui, prin prietenia cu el. Când vorbim de imitarea Sfinților, de acel să facem ca ei , nu înseamnă să ne închipuim că vom putea ajunge la nivelul lor dacă ne nevoim sau că trebuie să cuprindem în noi toate modurile personale în care oamenii s-au sfințit de-a lungul vremurilor în Biserică.

Ci urmarea Sfinților înseamnă să surprindem de la ei modul personal în care își făceau rugăciunile, în care vorbeau, în care meditau la ceva anume, la modul total în care trăiau. Să intuim interiorul vieții lor, frumusețea lor înseamnă să ne umplem de prezența lor care ne dinamizează la o viață asemenea lor. Dar la o viață pe care o trăim la nivelul și la capacitățile noastre personale și în lumea în care suntem, în satul sau în orașul unde trăim și cu posibilitățile intelectuale, financiare și fizice pe care le avem să trăim duhovnicește. A urma unui Sfânt sau Sfinților înseamnă a lua de la toți ce ți se potrivește și ce vezi că rămâne în tine ca o pecete personală, ca o realitate cotidiană.

Poți să urmezi unui Sfânt în aceea că te rogi ca și el, cu rugăciunea lui Iisus îndeosebi sau să iei de la altul dragostea lui pentru oameni, pentru animele, pentru natură. Poți să iei de la unul dragostea lui pentru Hristos și împărtășirea deasă cu El, de la altul continua vedere a păcatelor personale, de la altul iubirea pentru studiu și pentru tălmăcirea Scripturii, de la altul grija și atenția la slujbele Bisericii. Toate aceste acumulări trebuie să devină ale noastre prin lucrarea acelor virtuți.

Însă, dacă noi am luat de la Sfântul Vasile cel Mare, spre exemplu, să nu bem vin, ca o măsură care ne scapă de aprinderea desfrânării în ființa noastră. Dacă vrem să imităm această virtute a Sfântului trebuie să o facem în modul nostru, fără a fi ostili cu tot dinadinsul gustării unui pahar de vin. Sau dacă vrem să ne adâncim ca Sfântul Efrem Sirul în pocăință și în vederea păcatelor noastre, trebuie să plecăm de la ce am făcut noi rău și de la sentimentele noastre de repulsie față de păcat, nu de la o privire exterioară despre păcat sau absolutistă. Iar dacă vrem să fim milostivi ca marii Sfinți ai Bisericii trebuie să facem milostenie pe măsura noastră și fără ca milostenia să ne transforme în niște oameni care atentăm la bunul mers al vieții noastre și al familiei noastre.

Imitarea faptelor bune ale Sfinților, asta cred că trebuia să sublinieze autorul și nu a făcut-o, trebuie să vină dintr-o nevoie reală de împlinire duhovnicească, dintr-o căutare ardentă de a trăi viață sfântă, plină de fapte bune. Imitarea binelui, a vieții sfinte nu este un moft, un capriciu, o modă, ci o nevoie adâncă a ființei noastre, prin care ne împlinim și considerăm privațiunile nu ca pe niște poveri ci ca pe niște osteneli îndumnezeitoare, curățitoare ale ființei noastre.

Titlul articolului de față, adică aceea de a ne întreba dacă urmarea lui Hristos este exterioară sau interioară este o întrebare falsă, atâta timp cât separăm ceea ce se vede din noi de ce se poate intui din noi. Când ajungi să trăiești o virtute în ființa ta roadele ei se văd în întreaga ta ființă și se simt și în afara ta. Iar atunci când simțim că Duhul lui Dumnezeu nu este în noi și nu ne încurajează, deși noi credem că facem unele fapte bune prin care imităm pe Sfinți, asta arată că nu imităm adâncul sfințeniei ci numai o poză fantezistă a ei.

Imitarea unei virtuți înseamnă să o dobândim în mod real și harul lui Dumnezeu să dea mărturie în noi de binele pe care îl aduce în ființa noastră această virtute. Adică, dacă ne rugăm, dacă dăm milostenie, dacă postim, toate acestea trebuie să ne umple de bucurie, de iubire, de înțelepciune, semn că ele sunt trăite real de către noi. A urma lui Hristos înseamnă a ne adânci în virtuțile pe care le lucrăm și să nu avem niciodată impresia că am făcut tot ce se putea face într-un anumit domeniu al vieții noastre interioare. A urma lui Hristos înseamnă a ne lăsa conduși se către El Însuși, prin împlinirea asiduă a poruncilor Sale, la cunoașterea Lui din noi înșine, unde El nu mai e o poză sau un chip static din icoană, ci Îl simțim viu și dinamic, tulburător de frumos și de viu în ființa noastră.

De aceea imitarea și urmarea , ca și unirea și trasfigurarea prin Hristos, nu sunt realități finite, ci continue, fără final, care devin întreaga noastră aspirație ființială. Pe măsură ce creștem în Hristos realizăm că suntem la începutul drumului cunoașterii Lui, că El e mereu nou pentru noi și mereu ne dejoacă gândurile noastre despre un subiect sau altul, arătându-le învechite, demne de reformulare. De aici nevoia mereu vie în viața duhovnicească de re-poziționare continuă față de realitatea vieții cu Dumnezeu, pentru că noi suntem într-o continuă învățare interioară a realității și a sfințeniei lui Dumnezeu.

Pr. Drd.  Dorin Octavian Picioruș