Probleme de duhovnic

Revine mereu dezamăgirea, în cadrul mărturisirii păcatelor, că nu s-a nevoit mai mult. Ți se spune că unul din păcatele sale este acela că se risipește în multe dar și că se gândește tot timpul dacă se mântuiește.

Cu alte cuvinte observăm recurența acestor trei ipostaze interioare:
1. dorința de o nevoință mai mare decât puterile personale
2. lipsa de concentrare la lucrul pe care îl ai de făcut
3. frica de nemântuire, ca o dispoziție interioară care te cocoșează.

Ce au toate cele trei ipostaze interioare în comun? Ideea timpului și a împlinirii absolute a poruncilor lui Dumnezeu. Mă explic imediat.

Dacă ar fi avut timp mai mult el/ea s-ar fi nevoit mai mult. Prima idee. A doua: doresc să mă nevoiesc mai mult dar nu pot să mă concentrez. Ori mă distrage munca ori nu mă lasă în pace ambientul unde mă aflu. A treia ipostază: pentru că nu am timp și nu mă pot concentra prea mult la viața mea interioară, de aceea îmi este periclitată mântuirea.

-Cine ți-a spus că nu ai timp și ce înseamnă mântuirea?
Un posibil răspuns: nu am timp pentru că muncesc prea mult, am prea multe obligații și de aceea nu mă pot concentra la rugăciune, la nevoință.
-Și ce înseamnă pentru tine mântuirea?
-Să am un răspuns bun la Înfricoșata Judecată a lui Dumnezeu.

Ce idee tragem de aici? Timpul e contrapus mântuirii, e văzut ca ceva care se opune mântuirii, pe de o parte iar mântuirea nu e o realitate interioară și care se dobâdește în timp, în această viață, ci una care ține de eshatologie, de judecata lui Dumnezeu în mod exclusiv și de veșnicie. Mai ales cei mai tineri dintre credincioșii noștri, care au luat contact cu o literatură duhovnicească bogată, cu precădere monastică, consideră că scăparea de viața de aici, seculară, este să devină monahi pentru că acolo nu există nicio muncă și ai timp destul.

Un monah știe însă că munca și viața din mănăstire e tot la fel de grea și de fumoasă și de paradoxală ca și cea din societate, dacă o trăiești evlavios și că nici acolo nu ai timp pe cât ai vrea, dacă a avea timp înseamnă a sta toată ziua să citești și să te rogi sau să nu îți retezi puțin din somn și totuși să te plângi că nu ai timp destul.

Însă mai este ceva în spatele lui a nu avea timp: o părere extrem de bună despre persoana ta și despre posibilitățile tale native. Crezi că nu ai timp, că te deranjează îndatoririle tale zilnice de la viața evlavioasă, pentru că ai ideea că trăiești duhovnicește dar nu trăiești efectiv duhovnicește. Ești proiectat într-o lume a ta, unde te crezi în stare de orice virtute, unde nu ai sex, nu ai stomac, nu faci niciun păcat și nu ai nicio problemă delicată, ci totul e simplu, imediat și fără efort.

Trăind în iluzii despre perfecțiune, ai repulsie față de timp, față de concret, pentru că tu ai impresia că lumea asta, care e cum e, trebuie să fie ca în visele tale. De la ideea de absolut și de unicitate absolută a vieții tale trăită în abstract se naște întreaga problemă. Dacă el/ea ar accepta lumea din fața lor și dacă ar accepta limitele și defectele lor, dacă ar accepta să aibă aspirații pe măsura posibilităților și dacă ar considera orice fac ei ca un lucru duhovnicesc, s-ar simți împliniți și bucuroși în viața lor.

Adică, mai pe înțelesul tutror, dacă ar considera fiecare dintre noi că mersul pe stradă, a face cumpărături, a învăța pentru examene, a da cu sapa, a bate cuie ca să faci un pătul sau a coase un ciorap e o lucrare duhovnicească, tot la fel ca rugăciunea, ca postul, ca mersul la Biserică, pentru că le facem cu Dumnezeu și spre folosul multora, atunci nu am mai avea ideea grabei, ideea lipsei de timp în cap și nici nu ne-am mai gândi la periclitarea mântuirii proprii.

Când eu scriu aici pentru dv. mă scufund cu totul în ceea ce fac și făcând acest lucru cu toată ființa mea fac deodată toate virtuțile și toată munca mea duhovnicească interioară. Mă simt împlinit scriind. Dacă mă rog, încerc să fiu cu totul rugăciune și rugăciunea aceasta ține loc de întregul efort pentru virtute. La fel dacă slujesc în Biserică, dacă vorbesc cu cineva, dacă mă plimb, dacă vizitez pe cineva consider că lucrul pe care îl fac e tot ce trebuie să fac și trăind cu totul, acolo unde sunt, relația mea cu oamenii și cu Dumnezeu, mă simt împlinit și nu cred că trebuie să fac nici mai mult și nici mai puțin.

Sunt acolo unde sunt și fac ceea ce trebuie să fac: acest mod de a gândi și de a face ceva mă împlinește deplin. Nu îmi pun standarde utopice de atins dacă știu că nu le pot atinge și nici nu îmi închipui că pot să fiu același non-stop, fără scădere și ridicare și nici nu intru sub imperiul fricii obsesive că nu mă mântuiesc.

În ființa mea nu am această întrebare. Pe mine nu mă interesează mântuirea sau nemântuirea, ci să simt mereu prezența Treimii în mine și să fiu plin de har. În măsura în care simt în mine că se diminuează simțirea prezenței Duhului Sfânt, atunci știu că sunt în mare pericol interior și că trebuie să mă pocăiesc, să mă afund în smerenie și în recunoașterea greșelii mele și această neîmplinire interioară este tot una cu simțirea că mă scufund în Iad. Mântuirea este pentru mine o prezență de fiecare clipă: prezența Treimii, a harului Treimii în mine. Fără această prezență în ființa mea, teoretizarea searbădă a mântuirii sau a nemântuirii mele e o problemă care nu mă încălzește cu nimic.

Dacă acum nu mă simt bine duhovnicește nu mă simt bine nicidecum și nu contează ce lucruri bune am făcut înainte. Când Sfântul Pavel ne îndemna să uităm ce am făcut înainte, ce lucruri bune am făcut și să ne concentrăm pe ce facem și pe viitor, pe faptele de viitor, să tindem spre desăvârșirea lui Hristos, se referea tocmai la faptul că dacă nu ai în tine pe Duhul nu ai nimic și că, dacă te elogiezi singur pentru ce ai făcut tu bine nu te avantajează cu nimic.

Mântuirea este relația noastră reală, extrem de intimă cu Dumnezeul nostru și dacă nu Îl mai simțim în noi e semn de mare declin duhovnicesc. A-L simți pe El în noi, a simți revărsarea de har, râul de apă vie gâlgâind în ființa noastră înseamnă a trăi bine , a trăi mântuirea ta, adică a trăi bucuria unirii tale harice cu Dumnezeu, ospățul ființei tale cu El. Dacă El este în tine e întreg în tine tot Raiul. Iar dacă El e cu tine îți trece cheful să spui că nu ai timp pentru El și că te îndepărtează de El viața seculară și patimile lumii sau că nu mai știi ce să faci ca să te mântuiești.

Am întâlnit oameni obsedați de ideea de mântuire, cocoșați de frica Iadului, de frica damnării veșnice, care se gândeau non-stop la asta și avea o față sumbră, dar nu aveau nicio schimbare bucuroasă, autentică în ființa lor ca urmare a gândului la suferințele veșnice. Am întrebat pe un astfel de om cum rezistă la o asemenea presiune interioară? S-a uitat la mine dubios când i-am spus că eu mă bucur de tot ce văd, de tot ce aud și gâlgâi de bucurie în mijlocul vederii păcatelor mele, în sensul că vederea păcatelor și pocăința mea infimă sunt factori de sporire, de împlinire interioară și că nu mă prefac deloc că nu e așa. Mi-a spus că sunt insensibil și că nu îmi fac cu adevărat griji pentru sufletul meu.
-Adică, dacă nu sunt înfricoșat și mă bucur în Domnul, pentru că El mă umple de bucurie e un lucru rău?
Nu mi-a răspuns. Probabil a simțit că nu are rost să mai îmi dea un răspuns.

Ne întoarcem la dezbaterea inițială. Dacă ne-am concentra la ceea ce facem acum și am fi cu totul în acest lucru ne-am simți împliniți și fericiți pentru că ne-am bucura să ne facem munca pentru Dumnezeu și cu ajutorul Lui. Dacă ne simțim împliniți nu mai pledăm pentru lipsa de timp personal. Dacă ne simțim împliniți nu mai punem problema mântuirii din exterior pentru că o trăim în noi sau nu o mai evacuăm în veșnicie atâta timp cât unirea noastră cu El și perpetuarea ei este garanția mântuirii veșnice.

Alte probleme de viață înțelese defectuos:
1. relația interioară dintre gesturi, fapte și atitudini
2. relația dintre feciorie și sexualitate, dintre căsătorie și monahism, dintre căsătorie și văduvie, dintre aspectul privat și cel public al persoanei noastre, dintre viața preotului și cea a mireanului etc.
3. motivele împlinirii duhovnicești
4. relația dintre sănătatea personală și împlinirea poruncilor lui Dumnezeu
5. falsul conflict al responsabilităților
6. relația dintre a fi intimi Tradiției dar a fi și oamenii momentului
7. frica nejustificată față de relațiile interpersonale între oameni de condiții diferite
8. frica de tehnologie și academism, socotite drept unelte distructive ale ființei noastre
9. diferența dintre imaginație și luminare dumnezeiască
10. adevărata interioritate a omului duhovnicesc
11. diferența dintre harismă și înșelare demonică

și alte multe probleme interioare, pe care un preot duhovnic trebuie să le dezbată și iarăși să le dezbată cu fiecare din cei care îi cer sfatul. Însă fără aceste lămuriri interioare stăm pe loc, ni se pare că mergem bine, dar nu simțim nicio împlinire și bucurie de viața ortodoxă pe care o trăim. Când suntem bine, când trăim bine, așa cum ne dorește domnul Băsescu, atunci ne simțim bine cu adevărat interior, împliniți, plini de har, de frumusețe duhovnicească și nu mai trebuie să ne-o spună altcineva că ne simțim bine. Atunci știm cum stă treabă cu a trăi bine.

Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian.