Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Despre patima desfrânării şi a iubirii de argint la Caragiale şi Slavici

intuneric.jpg

Caragiale şi Slavici au fost amândoi fini observatori ai modului în care patima se încuibează încetul cu încetul în sufletul omului şi ai schimbărilor şi chinurilor pe care le provoacă patimile în oameni.

Patima concupiscenţei a fost urmărită de Caragiale în felul în care aceasta se inoculează şi se manifestă la vârsta juvenilă. Astfel tânărul seminarist Niţă, din nuvela Păcat, fiu de ţăran plecat la Bucureşti la seminar, încrezător în sine şi nerăbdător să înfrunte viaţa, cade în mrejele unei văduve, relativ tânără, dar şi extrem de bogată, doritoare de a-şi ostoi „setea de iubire”, cu acest seminarist frumos. Faptul că tânărul este teolog şi viitor preot aduce un plus de dramatism conflictului interior.

Ceea ce îl seduce însă pe acesta este mai degrabă contextul în care se petrec lucrurile, atmosfera stranie şi misterioasă care o înconjura pe femeia care îi făcea avansuri prin bileţele anonime, alături de sentimentul că este dorit de o femeie matură şi bogată. Atmosfera stranie din jurul acesteia, pe care o sugerează autorul (şi prin care îl anticipează pe Mircea Eliade), care persistă inclusiv după ce Niţă face cunoştinţă cu ea şi se lasă sedus, este mai mult decât suspectă pentru nişte ochi lucizi. La decizia tânărului de a se lăsa dus de val concură sentimentele sale neînţelese, o poveste menită să stârnească în sufletul său compasiune, elemente concrete din ambientul acestei întâlniri, destinate să-i îmbete simţurile şi să facă să-i pară fermecătoare femeia cu pricina.

Femeia ştia foarte bine că dragostea lor nu are niciun viitor, şi cu toate acestea nu ezită în a-l implica într-o aventură care putea să-i ruineze şi chiar să-i pericliteze viaţa. Între cei doi aventurieri nu există nicio cunoaştere profundă, doar ispită şi seducţie, fără un sentiment adânc al iubirii sau care să se sedimenteze treptat, şi fără să avem de-a face cu o profunzime interioară a femeii. Cum era de aşteptat, povestea se termină rău.

În aceeaşi nuvelă, ceva mai târziu, după ce Niţă ajunge preot, este confruntat, ca o certare a păcatului său din tinereţe, cu o situaţie foarte grea: fiica sa, din căsătoria sa legitimă, deşi măritată la rândul ei, se îndrăgosteşte de fratele său, fără să ştie că îi este frate. O ştia numai preotul Niţă, care adoptase un băiat vagabond, cules de pe stradă, şi despre care el constatase cu stupoare, din cele povestite de alţii, că era tocmai copilul lui şi al femeii pe care o iubise în timpul seminarului.

Într-un moment de disperare, neştiind cum să procedeze, îi cere sfat cumnatului său, Cuţiteiu, care neştiind nici el prea bine cum stau lucrurile, îi povesteşte preotului o aventură a sa din tinereţe, în care el fusese îndrăgostit de cumnata sa şi vrusese să fugă cu ea în lume. A fost însă despărţit de ea cu forţa, de către tatăl său, şi trimis la armată, unde a fost chiar bătut şi închis pentru încercări de a dezerta. După mai mulţi ani, mărturiseşte el, reîntâlnindu-se cu soţia fratelui său, amândoi nu au mai simţit decât multă ruşine pentru patima lor de odinioară, dându-şi seama că nu s-au iubit niciodată.

Ruşinea ulterioară şi sentimentul profund al penibilului sunt semnele sigure ale absenţei unei iubiri adevărate, ale prezenţei patimei desfrânării care nu are nimic de-a face cu dragostea, dar care încurcă lucrurile în sufletele oamenilor şi nu de puţine ori distruge vieţi.

Pentru a împiedica păcatul, căruia şi el însuşi îi căzuse victimă în tinereţe, preotul Niţă îşi împuşcă amândoi copiii, pe care îi surprinde îmbrăţişaţi. Morala nuvelei este că roadele păcatului nu aduc decât alte păcate, nefericire şi suferinţă fără margini.

Aceeaşi patimă distructivă apare şi într-o altă nuvelă, La hanul lui Mânjoală, numită de critică şi „nuvelă fantastică”, deşi nouă ni se pare foarte realistă şi deloc fantastică. Esenţa acestei nuvele constă în dezvăluirea modului în care se manifestă farmecele vrăjitoreşti, când ele au ca scop inocularea în sufletul celui vizat a dragostei desfrânate.

Astfel, un tânăr aflat în drum spre viitorul său socru, poposeşte în toiul nopţii, pe timp de iarnă şi de viscol, la un han. Percepţia tânărului este afectată de vrăjile hangiţei, încât toate lucrurile de la han, cu hangiţa Marghioala în frunte, i se par absolut fermecătoare, chiar şi cele mai banale (scenă care anticipează perfect intrarea lui Allan-Eliade în casa lui Narendra Sen şi a Maitreyiei, unde este sedus, dincolo de raţiune, de întreg contextul domestic indian). Hangiţa mai ales îl atrage foarte mult. Toată atmosfera nuvelei şi sugestia unei iubiri insinuate în suflet prin metode neortodoxe seamănă izbitor de mult cu situaţia din romanul Maitreyi.

Din nou avem de-a face, ca şi în nuvela anterioară, cu o atmosferă foarte stranie care contextualizează apariţia sentimentului pătimaş, fiind fundalul fermecător-lugubru (dacă se poate spune aşa) al evenimentelor cu substrat erotic. Într-adevăr, pe cât de plăcut pare sentimentul erotic care se naşte cu patimă în suflet, pe atât de înfiorător este el atunci când e analizat cu ochi lucizi, iar Caragiale nu se dă în lături de la a sugera destul de pronunţat că sursa unor asemenea stări este prezenţa demonilor care învolburează în inima omului, ei fiind sorgintea nefastă a acestui sentiment care pare extrem de plăcut şi de frumos.

Caragiale însă a ştiut să decontextualizeze patima, inclusiv din punct de vedere mistic, religios, arătându-ne ingredientele ascunse ale bucătăriei demonilor (ceea ce şi Eliade a încercat în Domnişoara Christina), în spatele a ceea ce se vede cu ochiul liber.

Hangiţa pare că vrea să îl respingă pe tânărul vizitator de la han, dar în final autorul ne relatează că ea i-a făcut farmece, pe care i le-a pus în căciulă, ca să îl reţină.

Tânărul pleacă (povestirea e la persoana I) după ceva timp, pe acelaşi vifor şi noapte deasă. Drumul însă este foarte ciudat, desfăşurându-se, ca între nişte borne kilometrice, între un motan negru şi un ied negru pe care calul nu are curaj să îl depăşească şi care dispare ulterior într-un mod misterios, pentru ca, într-un final, cu toate străduinţele drumeţului, drumul să îl aducă înapoi la han.

Tânărul este luat cu forţa de viitorul socru de la han şi, pentru că dorea să rupă logodna şi să se întoarcă la hangiţă, este trimis la un schit ca să se pocăiască, unde petrece 40 de zile în post şi rugăciune, în urma cărora sentimentele pătimaşe pentru Marghioala dispar şi el se căsătoreşte cu logodnica sa. După mai mulţi ani află că hanul cu hangiţă cu tot a ars până în temelii – ca şi hanul „cu noroc” din nuvela lui Slavici. Morala nuvelei caragialene este că: „dracul te dă pe la bune [lucruri care par plăcute şi bune], ca să te spurce, şi pe urmă el ştie unde te duce…”.

Cealaltă patimă, a arghirofiliei, este surprinsă de Caragiale în nuvela În vreme de război şi de Slavici în Moara cu noroc. Caragiale descrie un hangiu stăpânit de această patimă într-o asemenea măsură, încât înnebuneşte când i se cere înapoi o sumă de bani, dintr-o moştenire obţinută pe nedrept de la un frate tâlhar (fost preot – din nou preot, pentru a tensiona conflictul moral la maximum), pe care l-a crezut mort în război, dar care se întoarce ca să-şi reclame banii. Hangiul Stavrache era bântuit de coşmare înfiorătoare, de frică să nu cumva să se întoarcă fratele său şi să îşi ia averea înapoi, deşi îl ştia mort. Aceeaşi cumplită avariţie îl face să devină un monstru care pălmuieşte o fetiţă săracă şi îngheţată de frig, pentru că îi furase un covrig, covrig pe care i-l ia, de altfel, înapoi, cu multă lipsă de omenie.

Ceea ce Ortodoxia numeşte patima arghirofiliei, critica ştiinţifică numeşte simptome patologice ale unei boli psihice, deşi Caragiale, într-o altă nuvelă (Făclie de Paşti), a ironizat teoriile ştiinţifice şi filosofice moderne, darwiniste, schopenhaueriene, etc. – fapt ce vine în contradicţie cu etichetarea ca scriitor zolist, pe care i-a aplicat-o G. Călinescu.

Slavici, în schimb, urmăreşte pas cu pas felul în care această patimă cucereşte inima personajului său, hangiul Ghiţă de la Moara cu noroc. Infiltrarea iubirii de bani în sufletul acestuia duce la prăbuşirea liniştii familiale şi a încrederii între soţi. Într-un mod foarte corect, autorul a surprins cu acurateţe felul în care patima se întinde în suflet ca o pată de petrol pe apă şi câştigă bătălii cu conştiinţa, pe care sufletul le pierde, una câte una, în detrimentul fericirii sale.

Odată intrată în inima omului, iubirea de argint îl face să fie bănuitor pe toată lumea, să se înnegureze chiar şi fără să înţeleagă prea bine ce se petrece cu sine, însingurându-se şi înstrăinându-se inclusiv de cei pe care îi iubeşte cel mai mult, de soţie şi de copii. Patima scoate iubirea afară din suflet, după cum şi iubirea adevărată scoate patima. Hristos şi diavolul nu locuiesc sub acelaşi acoperiş al sufletului.

De asemenea, patima este cel mai mare vrăjmaş al liniştii, al fericirii. Păcatul face să pară totul trist şi fără sens. Glasul bătrânei mame din nuvelă este glasul înţelepciunii: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”. Hanul împreună cu hangiul biruit de dorinţa de îmbogăţire şi soţia acestuia, împinsă de neglijenţa şi de neîncrederea lui Ghiţă în braţele desfrânării, ard în întregime, remuşcările venind târziu pentru a mai salva situaţia, cel puţin în această lume.

După cum se vede la ambii autori, plata păcatului nu întârzie nici măcar în viaţa aceasta, ca să răsplătească fiecăruia după faptele sale.

Lui Slavici, moralist recunoscut, îi aparţin şi următoarele apoftegme:

“Omul e rânduit să sfinţeasă locul prin care trece; căzând însă sub stăpânirea patimilor, umple lumea de jale şi se pierde în cele din urmă şi pe sine însuşi.”

“Cea mai cumplită dintre toate fiinţele e omul orbit de patimi.”

„O singură stăpânire trebuie să fie în lumea aceasta, stăpânirea de sine.”

„Adevărat stăpân e în lumea aceasta numai acela care se foloseşte de puterea lui ca să facă voia lui Dumnezeu, ţiind buna rânduială între oameni.”

“Soarele sufletului omenesc e inima, iar capul, din inimă se luminează.”

Drd. Gianina Picioruş

Did you like this? Share it:

Previous

Vino și vezi!… Și n-ai să mai pleci dacă ești cinstit cu tine însuți

Next

Toolbar-ul personalizat al blogului nostru

2 Comments

  1. nicoleta

    Felicitari pentru un articol asa frumos! Asa da filologie.Doamne ajuta!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno