Zi: 26 februarie 2007

De cine se rușinează tinerii? Mai înainte de a se rușina de alții se rușinează de propria lor vulnerabilitate. Dintr-un spirit de frondă, de revoltă continuă, ajung să trăiască tocmai viața pe care o detestă, să soarbă tocmai zațul de care le este teamă. Unul a început să fumeze pentru ca să arate găștii sale că și el are vână. La fel a început să bea, să se drogheze. Domnișoara își pierde virginitatea dintr-o curiozitate vecină cu prostia. Cei care se războiesc abitir cu visele, tocmai ei sunt plini de vise, de naivități gingașe. Ar putea fi altfel? Nu! Tocmai încetineala aceasta a minții pe care o aduce neexperiența e sursa trezirii bruște la realitate.

Rușinea de a spune că nu știi ce să faci în viață, că ți-e greu, rușinea de a cere ajutorul părinților, al fraților mai mari, al rudelor, al celor care te pot ajuta, se transformă în tristeți morbide. Tinerii nu comunică foarte bine cu adulții pentru că nu vor să treacă peste orgoliul propriu. Nu întreabă și își distrug viețile în fugă, în disperarea de a-și face rău de unii singuri.

Rușinea naște tristețe. Rușinea de a afla cum să te comporți ca adolescent te face să experiezi tocmai ceea ce îți strică adolescența, frumusețea primelor vise, a primelor sentimente de împlinire, de libertate. Băiatului îi este rușine să vorbească despre dorințele lui. Fetei îi e rușine să vorbească despre dorințele ei. Fanteziile amândurora le sunt cunoscute părinților, dar și lor le e rușine să vorbească cu copiii lor. Cei care vorbesc exagerat de mult cu copiii lor despre sexualitate, despre greutățile vieții, despre carieră ajung să le dea impresia propiilor copii că totul e ușor dacă au aflat că viața e grea. Dar dacă afli că viața e grea nu primești și puterea de a o traversa. Nu poți să înțelegi greutățile decât dacă le învingi în tine, suportându-le.

Cel mai adesea întâlnesc tineri care nu au trecut prin mari experiențe, prin cataclisme interioare de mari proporții dar ei sunt triști, plouați, abătuți, înceți în toate, pierduți în neguri de tristețe. Trag concluzia că viața e urâtă fără să fi trăit puțin din miezul ei, din adâncimile ei.

Prima dragoste e urmată de marea dramă, adesea negestionată bine. Se caută surogatele, lucrurile care trebuie să deverse din noi aluviunile durerii. De la alt partener în brațele altui partener. De la o femeie la alta. El și ea își visează viața, și-o idealizează deși nici unul nu se crede bun de ceva. Un grad foarte scăzut de încredere adâncă în viață, în rolul nostru în viață și o prea mare idee că poți să faci ceva în viață, dacă ai un job.

Rolul în viață și jobul nu sunt unul și același lucru. Când simți că rolul tău, vocația ta e să faci ceva anume, ceva pentru care tu ești făcut, atunci ai o strategie în viață, îți urmărești un scop care te clădește până la urmă. Însă când viața ta nu are niciun sens, dar trebuie să îmi găsesc și eu un loc de muncă și din banii de aici vine frumusețea mea de viață, atunci viața ta nu are niciun fundament stabil, pentru că tu nu lupți pentru o viață care să te împlinească, ci pentru o viață care să te facă să prosperi până la un anumit nivel.

Tocmai de aceea observăm exodul masiv spre o viață cu prosperitate mai mare, dar nu pentru o viață care ne împlinește ontologic. Una e să vezi că tu trebuie să devii savant, preot, jurist, scriitor de excepție și alta e să mă fac vânzător, frizer, apoi jucător de fotbal, ca să ajung cu o anume bunăstare. Cei care pleacă în Spania, Italia, America, Anglia…nu sunt în primul rând oamenii cu vocații, cu planuri mărețe, ci cei care nu au niciun plan, dar vor să parvină deodată, să facă ceva de film….și apoi se întorc spre același mod de viață pe care îl părăsiseră în România.

Însă tristețea e în noi și când avem și când nu avem prea mulți bani, dacă nu ne împlinim ca oameni duhovnicești, culturali, ca oameni care comunicăm, ca oameni care avem sensuri adânci în viață. Dacă viața nu e urmată de o altă viață, fuga noastră după bani ce rost are? Și dacă banii de aici, de acum, nu mă fac să cresc duhovnicește, nu mă fac mai bun, cu o mai mare noblețe sufletească, ci mă fac robul lor, sclavul lor, cine pe cine posedă: eu pe ei sau ei pe mine?

Tânărul vrea să fie împlinit, vrea să fie iubit și e cel mai bun lucru să vrea acestea. Tânărul vrea să aibă o caieră, să aibă o familie, să aibă o situație anume materială și financiară: nimeni nu te conturbă de la acest fapt. Numai că toate acestea nu se pot avea fără muncă și fără sacrificii enorme. Pentru ce nu ai transpirat nu regreți. Pentru lucrurile pentru care te-ai consumat, ai câștigat experiență și nimeni nu ți le poate fura din tine pentru că te-au construit.

Dacă ești gelos pe cel care are toate de-a gata, îți faci inima o durere. Gelozia se naște într-un suflet mic. Gelozia te face să fii mic, cârcotaș, pentru că gelozia e soră bună cu lenea. Când ai atâtea de făcut, nici nu știi pe unde îți trec zilele. Când ai planuri mărețe nici nu poți să te uiți la greșeli minore, la cancanuri, la bagatele. Dar dacă îți pui în cap praguri de împlinire pe care nu le poți urca e și normal să fii vânăt de invidie pe cel care asudă pentru ele.

Cu un suflet trist nu poți decât să dai naștere la copii pe care îi ștampilezi cu propriul tău gol sufletesc. Pentru copii îți trebuie zâmbet, răbdare, povești, nesomn, agitație, grijă, prea multă grijă. Dar dacă tu ai început să fii tată fără să știi ce vrei, cine ești, ce rost ai pe lumea asta, e și normal că nu știi cum să tratezi gingășia și frumusețea copilului.

Cuvintele au nevoie de oameni smeriți. Până nu accepți că viața are un sens dumnezeiesc, până nu accepți că pentru lucrurile principale din viața ta trebuie să te pregătești cu foarte mare conștiință, totul e un fiasco. E un mare gol de care nu te bucuri și care nu bucură.

Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian.

Am urmat astăzi invitaţia Jurnalului Naţional şi cu 3 lei am cumpărat ziarul şi CD-ul maestrului Gică Petrescu. În timpul mesei de prânz, melodiile lui ne-au veselit inima cu o melancolie aparte, cu o veselie dureroasă, ne-au adus în minte un secol de viaţă, un secol de România şi ceva din adâncul dureros al unui om singur, rămas singur şi uitat mai de toţi spre sfârşitul vieţii.

L-am cunoscut fugitiv pe acest om de excepţie, sub ipostaza sa de om atins sever de bătrâneţe sau, mai bine zis, sub ipostaza sa de călător, de drumeţ prin Bucureşti, de drumeţ agale, scos din ritmul vieţii agitate al acelora care sunt astăzi în prim planul societăţii. În drum spre Facultatea de Drept şi spre Biroul doctoral unde aveam nevoie să merg, Dumnezeu mi l-a scos de câteva ori în cale şi l-am văzut fugar, fragmentar. Sub chipul unui om plin de ani am descoperit ochii şi sclipirea de demnitate a omului de cântec pe care îl văzusem la televizor.

Am trecut pe lângă el şi am întors capul, instinctiv, ca să îl văd şi mai bine. Sunt oameni pe care îmi doresc să îi reţin în minte atât din planul frontal, de ochi în ochi, cât şi dintr-un plan neutru, unde numai eu sunt cel care privesc şi am astfel timp să judec şi mai bine ceea ce văd. Adică, după schimbul de vederi interpersonale vreau să contemplu omul, să îl înmagazinez definitiv în inima mea.

Şi acum, când vreau să mi-l amintesc, îl văd ieşind din scara blocului de unde locuia, cu un baston în mână, aplecat puţin de spate şi având în el, ca o evidenţă, taina vieţii lui.

Am aflat sfârşitul vieţii sale de la televizor, am citit cuvintele doamnei care îl servea la restaurant şi m-am rugat pentru dumnealui în acea zi, ca pentru un om drag. Vederea aceea m-a împins la rugăciune şi la duioşie pentru el. Iar astăzi când scriu aceste rânduri vreau să spun ceva esenţial despre noi: să nu trecem nepăsători pe lângă tainele oamenilor!

Anonimatul este o sursă întreagă de contemplaţie. De multe ori am întâlnit oameni profunzi, pe care i-am văzut în treacăt, pe care i-am simţit imediat că sunt oameni speciali, dar cu care nu am putut vorbi. E lesne de înţeles de ce: pentru că nu îi cunoşteam şi nu avea cine să mă prezinte lor sau cum să intru în relaţie cu ei fără ca să îi jenez. Dacă maestrul Gică Petrescu era un bătrân cu o altă istorie şi nu cu cea pe care o are, nici atunci nu trebuia neglijat, scos din atenţia noastră. Şi noi vom ajunge, fiecare dintre noi, la coşul istoriei frivole care ne mână de la spate.

A te crede imbatabil, de neînlocuit, este o mare gafă. Însă a crede că nu trebuie să mai respecţi pe cineva numai pentru că e bătrân sau bolnav e o adevărată prostie. E o decădere grozavă.

Fiecare trecător are taina lui, biografia lui bine stabilită. Unii însă au o biografie gigantescă prin măreţia vieţii lor. Mă uitam ieri pe un volum omagial dedicat ÎPS Antonie Plămădeală [ „Studii Teologice”, seria a III-a, I ( 2005), nr. 4] şi m-am înfiorat de numărul de articole, cărţi, studii, predici pe care le-a scris în întreaga sa viaţă. Când studiez şi traduc câte ceva din imensele cărţi ale Sfinţilor Părinţi, mă simt un punct în faţa unor coloşi. Şi nu mă refer numai la numărul de ordinul zecilor, sutelor, al cărţilor lor, ci şi la profunzimea de gândire pe care o degajă paginile lor, subtilitatea, măreţia fără seamăn a suferinţei şi a iubirii lor.

Putem trece pe lângă oameni imenşi fără ca să ştim. Pe mine personal mă traversează de multe ori o sfială imensă la gândul că poate trec pe lângă mine tocmai oamenii de care am cea mai mare nevoie, cei care sunt trimişi de Dumnezeu să mă înveţe cum să îmi trăiesc frumos viaţa.

Nu ştiu câte întâlniri providenţiale am ratat. Nu ştiu de câte ori am fost orb faţă de ochii oamenilor atenţi, care îmi doreau prietenia cu tot dinadinsul. Aş dori ca să nu fi ratat nicio întâlnire imensă…dar nu ştiu asta. Cel puţin doresc ca de aici încolo să nu pierd din vedere tainele oamenilor care trec pe lângă mine.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.