Protest de apă de ploaie
Am vrut să simt pulsul celor care nu au unde să țipe, contagiunea maselor de oameni, iraționalul din oameni, și de aceea am ieșit special astăzi ca să particip la mitingul din fața Teatrului Național. Prin burnița rară, ori prea bătrâni ori juvenili ideologizați au strigat Monica!, Jos Comunismul!, Nu se mai poate!, plus huiduituri la adresa domnului Vadim și a domnului Voiculescu. Am stat doar o oră, din cele două, am auzit-o pe doamna Pippidi și pe domnul Traian Ungureanu vorbind, gesticulând impropriu, plus câțiva timișoreni și un bucureștean pe care îl știam de la televizor și niciunul nu a încropit ceva coerent.
Ideea era să lăsăm Justiția să își facă treaba, să o lăsăm pe doamna Macovei în funcție și noi alegeri care să micșoreze corupția. Pentru că stăteam cu mâinile în buzunar, nici nu țipam, nici nu vociferam și nici nu aplaudam, păream suspect în fața oamenilor porniți pe țipat. În față se țipa la ordin. În spate, mai în spate, pe unde eram eu, se țipa după ofurile personale, după simpatii și antipatii. M-au afumat câțiva colegi de miting cu țigările lor, doi domni veniseră cu un cearșaf mare cu detalii scrise pe el, cameramanii blazați filmau și ei mai în scârbă, mai în serios…și din când în când, pentru semnături, se mai opreau răzleții cuvântători și se auzea Ada Milea, cu binecunoscutele ei pamflete cu sens și fără sens.
După o oră m-am dus să văd noile apariții editoriale de la Noi, însă nu trebui să lăsăm mitingul în coadă de pește. De ce miting? Tinerii nu au preferat mitingul ( și asta nu e nicio scuză și nicio victorie) iar cei în vârstă erau ori foști deținuți politici ori oameni fără treabă pe acasă. Erau câțiva, cam mulți, care jurai că nu mai strigaseră de mult câte ceva. Din urletele lor simțeai că sunt oameni care se vor auziți, că antipatiile lor gâlgâie în ei și că nu poți să scoți ceva cu sens de la o adunare populară unde fiecare țipă ce vrea, ce crede de cuviință.
Cum am simțit iraționalul patimilor populare? Am găsit ceea ce intuiam să găsesc. Nu erau oameni cu principii ci cu fobii, cu resentimente, unii cerând demiterea Parlamentului, alții cerând să eliminăm comuniștii din țară, și majoritatea supradimensionau personalitatea doamnei Monica Macovei, considerată cel mai bun ministru al actualului guvern. Cât am fost printre participanți, nu am auzit vreun cuvânt de faptele președintelui Băsescu, de faptele primului-ministru, de faptele bunele ale altor minștri, de o analiză critică a guvernării și a poziționării europene a societății românești …dar, oamenii nu mai puteau de atâta corupție.
Se prea poate să fi fost și alți mulți nepoftiți ca și mine. Mai bine zis, erau vizibili oamenii care nu erau iradiați de protest: ori vorbeau la telefon, ori se mai bucuram de vederea unui prieten sau ieșiseră la agățat…idei. Doamna Pippidi era entuziasmată. Se vedea că îi plac mulțimile și a propus ca noi, societatea civilă să ne întâlnim mai des aici, să facem noi și noi mitinguri pașnice, pentru că mitingurile sunt europene. Domnul Traian Ungureanu ne-a readus aminte, pe un ton ultra-populist, că noi, poporul, suntem o putere și că guvernanților le este frică de noi ca de caralii. Se prea poate să fii sugestionat pe ascultători. Însă penibilul situației era deja mai presus de Constituție și de legile statului de drept, în cadrul cărora societatea civilă își mandatează trimișii parlamentari și aceia decid pentru noi.
Dacă domnii în vârstă și doamnele care strigau în spatele meu și în urechile mele că vor jos guvernul și parlamentul o făceau pentru că nu aveau cu cine să se mai certe pe acasă, cei de pe trepte aveau alte motive. Nu textele și pretextele erau motivele pentru care doamna Macovei era singura izbăvitoare a nației. Cu siguranță că nu acesta era motivul. Partizanatul și fanatismul mesajului era clar, atât de clar, încât te puteai întreba dacă nu sunt cu toții în transă a voinței de putere sau cel puțin într-o pasă de răcnet viril, contagios, a propriilor sechele.
Apă de ploaie peste gînduri firave…Și iarăși o bură de cântec peste o descărcare de emoții negativiste, care, cu siguranță au avut sens pentru participanții convinși, dar care a fost un zero tăiat pentru cei care erau amatori de viul protestului, ca mine, dar care nu au văzut nimic autentic aici. Nu am văzut un protest credibil, dar am văzut mulți oameni, care de mult nu mai strigaseră ceva cu năduf.
Când strigi, credeau mulți, o să te audă cineva, undeva…și o să ia aminte la glasul tău, pentru că glasul tău contează. Însă în democrație glasul tău realmente contează doar când votezi sau când mai multe mii de oameni își iau lumea în cap și statul pe umeri și îl trântesc la pământ. Dacă nu e scrutin electoral sau revoluție, în democrație urletul nu e pozitiv din punct de vedere social sau legislativ, ci, doar terapeutic în cel mai bun caz, unde după un urlat zdravăn la miting sau la meci, vii acasă și te uiți la un film sau faci dragoste cu nevasta înnoit, deparazitat de excesele de violență din tine.
După o oră de cărți m-am întors și nu mai era nici urmă de miting. Semnături de-a valma pe niște foi mari, se strângeau boxele, firele, televiziunile plecaseră, numai ploaia nu pleca nicăieri și făcea o liniște frumoasă pe stradă, încât putea-i să îți asculți inima în tăcere.
Mitingul nu a contat deloc, dar i se va face propagandă o zi, două…Ar trebui să se spună mai multe despre ploaie, zic eu, decât despre enervările poporului. Cei care veniseră la miting nu păreau oameni care erau dați afară de corupție din țară. Însă, cu siguranță, erau oameni care aveau să își spună excesele de energie.
Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian.
