Problema cu ateii este nu că ei există, ci că sunt în cel mai extremist mod cu putință intoleranți. Când te întâlnești cu un ateu și te miroase că ești crdincios, chiar dacă tu nu vrei să intri în nici o dispută, de multe ori el se simte obligat (obligat de conștiință, ar putea zice cineva, dar strălucirile de ură din ochi îl dau de gol despre faptul că lucrurile trec dincolo de raționalitate și de conștiință) să-ți explice, pe un ton care tinde spre tenor/ soprană, că nu ți se cuvine ție, ca persoană rațională și cu studii superioare, să crezi în superstițiile alea băbești, în minciunile popilor care se îmbogățesc amăgind lumea, în basmele Bisericii care visează la hegemonie dar l-a ars pe Galileo Galilei (se uită mereu că nu Biserica Ortodoxă a inventat Inchiziția!), în habotnicii ăia care cred în draci și fac exorcisme ca în Evul Mediu și, mai nou, ne fac de râs în Europa, etc, etc.
Nu contează că tu nu ai nici un chef să-l asculți, nu de alta, ci pentru că ai mai auzit tâmpeniile astea, ca pe o placă stricată, de atâtea ori, încât poți să le reproduci pe dinafară fără să clipești, le știi din copilărie și chiar, poate, ai crezut cu tărie în ele, că sunt adevărate, odinioară, când nu venisei încă la credință.
Ateul are însă un simț civic aparte, prin care vrea neapărat ca să te facă să-ți vii în fire, să termini cu prostiile, să te trezești la realitate. El nu are timp să te asculte nicio secundă (după ceas!) și nici nu-i trece prin cap că s-ar puteai să ai un răspuns pe care să vrei să i-l împărtășești, prin care să-ți explici opțiunea, să-ți exprimi credința. Nici pe departe! Tu, credinciosul, nu ești în fața lui decât un naiv sută la sută, un înșelat de popi, un amețit de vrăjelile Bisericii! N-are nicio umbră de îndoială!
Dacă este vreun subiect pe suprafața pământului asupra căruia să fie absolut sigur de dreptatea lui, atunci acesta este credința religioasă, pentru care te scuipă cu invective mai tari sau mai moi, ca pe un nimic, ca pe un preș de care te ștergi pe picioare, convins că tu nu ești și nu ai fost în viața ta în stare să faci vreun minim exercițiu de gândire. În fața lui ești inapt de cugetare, un vacuum rațional.
Pentru ateu, credința nu este o opțiune, ci o lipsă de opțiune, o rătăcire a minții. Absolut toți credincioșii sunt, în mod evident pentru el, dar absolut toți, niște ipocriți, toți au un interes ocult pentru care cred sau sunt proști ori nebuni. Pentru el credința e o prostie incalificabilă, o înapoiere mentală inexplicabilă, credincioșii sunt niște scrântiți, indiferent de câți oameni de cultură sau savanți de pe lume și-ar mărturisi adeziunea la Biserică.
Așadar, după ce-ți toarnă, neinvitat, toată lăturile inimii sale în cap, sesizând cu satisfacție, în același timp, grața și oboseala de pe fața ta, convins fiind că te-a făcut praf cu argumentele lui, ateul continuă apoi printr-o laudă de sine în la major: el mănâncă pe rupte, bea pe rupte (cam uită să spună că și fură pe rupte sau a furat la viața lui, dar asta e altă poveste), ascultă muzică, petrece și se distrează din plin, cu femei și cu de toate, că o viață ai, fără să-și facă griji de balivernele popilor (și dă-i iarăși cu popii – niciodată preoții – care sunt și fac…), iar tu ești un prost că nu știi ce e bun în viață și te lași dus de amăgeala vieții viitoare, deși nici un popă nu poate să-ți arate Raiul.
Acesta este portretul ateului, în esență, susceptibil să te abordeze, întotdeauna (fără excepție!) considerându-se perfect îndreptățit, ca unic purtător de rațiune, să te agreseze, fără să ți se prezinte, fără să-ți ceară voie să intre în dialog cu tine, doar pentru că te vede că ai barbă sau fustă lungă. Dacă e vorba de un cleric, deja lucrurile se inflamează la maxim și iritarea combatantului atinge paroxismul, deși, în opinia mea, singurul lucru pe care ți-l demonstrează cu adevărat este până unde poate să meargă nesimțirea.
În fine, gândul mărturisit sau nemărturisit al ateului, fie el țăran, ziarist, băiat cool, gunoier sau profesor universitar, este acela că existența Bisericii este superfluă în societatea noastră, în secolul nostru, că noi, ca și credincioși, consumăm aerul degeaba și ar trebui să ne vină mintea la cap ori să dispărem de pe pământ, unde infectăm atmosfera (alfel pură) oamenilor liber-cugetători.
Tare mi-e teamă însă, stimați atei, că fără credință pe pământ, de atâtea intenții bune care vă cutremură, v-ați sfâșia în foarte scurt timp unii pe alții cu mult mai bine decât ar fi făcut-o Inchiziția dacă ați fi trăit în vremea ei și ea v-ar fi prins!
Am auzit aberații fără număr de-a lungul timpului la adresa Bisericii și a membrilor ei. Am auzit un adolescent în tramvaiul 32 exclamând uluit: „Uite un popă la volan!”. L-am auzit pe Ion Cristoiu la Antena 3 întrebându-se cu genială nonșalanță cum au să cânte popii în timpul slujbei, la Biserică, avertismentul despre gripa aviară, pe care aveau însărcinarea să-l transmită oamenilor.
L-am văzut pe Cristian Tudor Popescu cu scânteieri de furie în ochi vorbind cu Emil Hurezeanu despre dementul Daniel Corogeanu și pe Nicolae Manolescu afirmând, la Robert Turcescu, inoportunitatea religiei în școli, etc, etc. Nu mai țin minte toate câte le-am văzut și le-am auzit, unele aberații și inepții asurzitoare. E și greu să le ții minte, pentru că sunt ca niște valuri care vin neîncetat.
Dacă aș vrea să gândesc rațional, logic, n-aș putea înțelege niciodată, numai pe baza teoriilor democratic-ateiste, ce „raționamente” stau la baza dorinței ateilor de a ne vedea exterminați de pe pământ, de a vedea extincția speciei „credincios”.
Conform principiilor democratice și diferitelor morale filosofice, ar trebui să avem loc și unii și alții pe Terra, credincioși și necredincioși, fiecare după cum e în stare să înțeleagă viața. A încerca să ne convingem unii pe alții, fiecare de adevărul său, e una, e un lucru normal, atâta timp cât se desfășoară în limitele bunului simț, ale respectului celeuilalt, cu acceptul părților implicate în dialog.
Însă din semnele pe care le percep în societate și în media, credincioșii, mai ales cei fervenți, apar ca o specie care trebuie dinamitată neapărat, sancționată dur, umilită în fel și chip, linșată programatic, pentru a lăsa loc moralei imoralității și cruzimii din ce în ce mai bestiale a patimilor abjecte, să se lăfăie cât mai lejer în lume, nestânjenite de predicile Bisericii, de aberațiile popilor.
Fiți fără grijă, fraților, că o să dați din ce în ce mai mult de aberații la greu, de n-o să mai știtți pe unde să mai scoateți cămașa, voi, care preferați morale sociale și filosofice obscure în locul propovăduirii Adevărului, care lepădați pe de-o parte Biserica și credința ca pe o ciumă și apoi vă întrebați cu candoare unde o să ajungă lumea cu atâtea crime și dereglări bio-fizice și psihice care se petrec pe pământ, cu cei foarte tineri care o apucă din ce în ce mai mult pe căi nebănuit de rele, cu atâta pornografie, crime și cruzime pe care le vezi la fiecare pas.
De ce vă mirați, stimați atei? Dar ce vă așteptați să facă niște maimuțe coborâte din copaci? Mi-e imposibil să vă înțeleg de ce vă mirați, dacă omul e un animal condus de instinct, a cărui rațiune e numai o facultate minoră care s-a dezvoltat în creier pentru ca omul să vâneze și să pescuiască mai bine, cum zice și pe Discovery. Așadar, n-aveți niciun drept să vă mirați de rău sau să vă plângeți de el. Nici de răul politic, nici de cel social, nici de nedreptatea de toate felurile. Da, nici un drept, nici unul!
Drd. Picioruș Gianina Maria-Cristina
