speranta.jpg

Un necredincios se simte bine cu necredința lui, cu lipsa lui de logică și pretinde ca eu să îl includ în categoria celor care gândesc, care au o logică anume, atunci când discută cu mine. Vine și mă întreabă pe mine care sunt diferețele între credințe, de ce cred eu, unde este Dumnezeu sau îmi spune că e o nebunie să cred în Dumnezeu, când el stă toată ziua fără o poziționare logică față de viața lui sau fără să gândească în parametrii de bine și rău. Trăiește fără logică și când e vorba să îmi conteste credința mea sau credința în general abuzează de ideea logicității, când credința e supra logică iar el e plin de alogism, de tendința de a exclude orice înțelegere discursivă a realității.

Este observabil faptul că, pe măsură ce îmi contestă mie credința, cel necredincios vine cu argumente răsuflate despre credință, aflate în grabă, dar cere de la mine experiență, cunoaștere și logicitate maximă în ceea ce spun. Deși el nu își fundamentează decât negativ, prin excluderea oricăror fundamente ceea ce el numește necredință, ateism sau agnosticism, când intră în polemică cu tine, cel care crezi, care ai o experiență reală a relației vii cu Dumnezeu, reduce discuția la argumente, la fraze și nu la experiență.

De fapt el vine în fața ta cu dorința de a vorbi despre Dumnezeu ca despre o idee și nu ca despre o Realitate eternă, ca despre o Realitate personală. Necredința nu e un plus în viața ta, nu e semnul unei relații ci e lipsa unei relații. Necredinciosul nu poate vorbi despre ceea ce este ci despre ceea ce nu crede că există.

Însă necredincioși autentici nu există. Necredincioșii sunt niște ratați la nivelul împlinirii ontologice, niște egoiști din punct de vedere al vieții interioare și nu atâta niște opozanți autentici. Cel care nu crede în Dumnezeu nu acceptă o Persoană care să îl conducă, nu acceptă mai degrabă un Cap ( este acefalos), adevăratul Cap al umanității, doar ideea de Existență care îl depășește.

Necredința e un ocean de întrebări, care nu acceptă niciun răspuns. Necredința ca învârtoșare extremă este un egoism abject, trăit însă ca niște emoții tulburi de grandomanie luciferică. Ateismul nu este, prin definiție, o viață care nu știe de Dumnezeu, ci care nu acceptă sursa vieții, pe Dumnezeu, în centrul vieții sale.

Agnosticul e un leneș al cugetării. Agnosticul este alogicul care mă întreabă pe mine despre credință dar care toată ziua se ocupă numai de distracții. Pornind de la ideea că nu putem ajunge la nicio concluzie despre existența lui Dumnezeu și a lumii ( ca și când viața ar fi idee, ceva de domeniul subiectivității depline și a iluzoriului), agnosticul trăiește într-o reverie plină de halucinații și pretinde că aceasta este adevărata stare interioară a omului.

Necredința reduce totul la idee dar nu propune niciodată o idee ca fiind veridică. Necredința exclude experiența, implicarea, împlinirea interioară pe baza falsului principiu că există ceva anume numai în măsura în care noi înțelegem că acele lucruri există. Însă noi nu ne-am născut odată cu lucrurile care există și nici nu avem vreo legătură cu apariția lor. Noi ne pomenim deodată intrați în viață și înconjurați de multe existențe.

Când raționalismul a vrut să subordoneze existența cugetării omului a pornit de la ideea că omul poate gândi lucrurile fără rest, că le poate înțelege deplin, pentru că a gândit lucrurile nu în ele însele ci în măsura în care le-a transformat în idei fără conținut. Ideea de Dumnezeu, de om, de lucru, sunt niște fantasme, niște idoli ai minții noastre infatuate și nu niște realități cu care suntem în relație.

Numai în măsura în care Dumnezeu ne apropie de El prin mâna credinței, prin harul credinței care e ca o mână întinsă spre noi a lui Dumnezeu, noi putem să simțim prezența lui Dumnezeu și această experiență nu ne face să Îl transformăm într-un obiect și nici să Îi epuizăm înțelegerea la nivelul înțelegerii noastre. Necredinciosul, care presupune că totul poate fi înțeles numai printr-un simplu efort de gândire sau în absența oricărui efort presupune că putem învăța alfabetul fără să îl învățăm sau că putem să trăim fără să respirăm. Utopicele cerințe ale necredinciosului, care vin din centrarea egoistă asupra propriilor sale idei extremiste, nu îl lasă să vadă faptul că, cunoașterea și credința sunt realități participative, coparticipative și nu experiențe individualiste, ipsoiste.

Logica vine din împărtășirea de logica lui Dumnezeu și nu dintr-o presupusă catapultare de sine din sfera hazardului în cea a ordinii. Dezordinea, din experiență cunoaștem asta, nu poate crea ordine. O masă de substanță aflată într-o continuă stare de agitare nu poate să ajungă la o stabilitate anume dacă nu se elimină factorul care produce vârtejul. Când noi presupunem că nu există evidențe ale credinței sau că credința nu are niciun fundament mergem pe apriorismul fals că dacă noi nu trăim experiența credinței nimeni nu o trăiește. Sau mergem pe principiul la fel de fals că credința nu are justificare în viața noastră pentru că presupune o relație cu Cineva care nu este de aceeași esență cu noi.

Însă necredința nu se poate legitima în niciun fel prin logică, ci este o suspendare a logicii și a supralogicii, o neacceptare a faptului că există logică. Numai dacă există un Creator care ne-a creat cu atributul logicii, cu puterea de a face corelații între lucruri dar și cu puterea de a experia în mod intim celelalte existențe și pe El Însuși, putem să ajungem la idea că putem înțelege ceva. Dacă nu am ști că putem înțelege ceva sau că nu putem înțelege nicidecum ceva anume, nu ne-am pune problema existenței sau a non-existenței lui Dumnezeu sau a oricărui alt lucru.

Când un necredincios vine la mine și îmi spune că nu am logică pentru că cred în Dumnezeu, el îmi spune de fapt că el știe că am logică, dar nu poate să suporte faptul că eu am o logică participativă, o logică a experienței sau datele experinței care survin relației cu El. Dacă nu ar ști nimic acest om despre logică și alogică nu ar pune problema în parametrii cunoașterii. Dar el vine și îmi spune că nu pot cunoaște dacă există sau nu există Dumnezeu, vorbind de Dumnezeu la nivelul ideii, al argumentării, dar apoi mă întreabă despre relația pe care o am eu cu El.

Însă, dacă tu mă întrebi despre El ca idee, ca ficțiune, de ce ești interesat de relația mea cu această ficțiune? De aici se vede că necredinciosul știe despre relația mea cu El, despre existența Lui, dar nu acceptă, ca un moft dezagreabil, să intre în relație cu Cel pe care Îl evită tot timpul. Din acest motiv, omul necredincios se raportează la Dumnezeu prin excluderea Lui din cadrul vieții sale intime, nu din cadrul existenței. E un fel de câine care latră la nori și așteaptă ca norii să o zbughească de frică din fața lui. Însă el știe că El există și consideră o mare bravadă dacă Îl sfidează.

Dacă îți place viața destrăbălată ești perfect de acord cu alogismul, cu dorința de a nu avea
nicio idee adâncă despre nimic. Adică un fel de nu-știu despre orice, în care zilele tale se scurg la întâmplare și în care excluzi orice tendință de a pătrunde în zona dilemelor.

Întrerupem șirul expunerii pentru un tablou realist de final. Un neoprotestant a venit la mine ca să mă evaghelizeze. I-am spus cine sunt, faptul că am studii teologice, că poate discuta cu mine subiecte biblice dacă dorește, dar, mai întâi de toate, vreau să îmi explice un lucru: cum se face că Biserica lui Dumnezeu, în accepțiune neoprotestantă, are o sincopă temporală de 18 secole, dar totuși are rădăcini apostolice? Dumnealui știa un răspuns, unul ambiguu, dar nu putea să îmi dea decât răsuflata și ateista istorie a decăderii Bisericii de-a lungul timpului și restaurarea ei prin te miri ce iluminat de duzină din ultimele secole.

Pentru că nu avea ce să-mi spună, pentru că nu există nicio scuză și nicio întemeiere pentru protestantism și neprotestantism de orice facțiune ar fi el, i-am spus domnului evanghelizator: ”Domnule dragă, dacă Biserica lui Dumnezeu nu vine de la Hristos prin Apostoli și urmașii lor canonici și dacă nu e o viață dumnezeiască care a sfințit pe om de-a lungul secolelor, nu e Biserica lui Dumnezeu, Stâlpul și Temelia adevărului, ci un ONG care militează pentru o anume cauză, exclusiv umană. Dacă Biserica e condusă de Dumnezeu nu o schimbă nici Luther, nici Elena White, nici dv. și nu noi o păstrăm ci El o păstreaz pentru noi, prin Sfinții Săi. Biserica nu se remaniază după timpurile istorice, ci noi trebuie să ne despătimim, să ne curățim de păcate pentru ca să fim cât mai proprii ei…”

Omul nostru s-a schimbat puțin la față, m-a privit cu o față demonică, ieșită de sub masca vorbei dulci și a plecat insultat de necredința mea. Dânsul dorea să îmi spună că Biserica era o clădire dărăpănată, mâncată de carii și din secolul 18 ea a devenit înfloritoare deodată, datorită întoarcerii bruște, raționaliste la Scriptură, la acea Scriptură pe care nu o păstraseră ei ( bineînțeles, secta lor atunci se născuse), ci Biserica aceea căreai îi aparține Scriptura.

Dacă necredinciosul îmi propunea o lipsă de sens pentru viața mea, credinciosul rătăcit, falsul evanghelist de ocazie îmi propunea o credință a-harică, a-istorică și remaniată după principii raționaliste, în care recurența la Scriptură, ca și recurența la logică sau la alogism înlocuie invitația la experiență.

Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian.

Did you like this? Share it: