Curățire interioară și sfințire a caselor noastre
Luna martie este pentru mulți creștini ortodocși, pe lângă una a curățirii prin post și una a sfințirii caselor, a sfințirii tuturor lucrurilor din casă. Preoții intră cel mai adesea în casele oamenilor în această lună, fiind solicitați ca să sfințească casele. Deși unii ne cer rugăciunile de sfințire ale casei pentru a fi feriți de blesteme, vrăji, de demoni într-un cuvânt, creștinii noștri ne cer rugăciunile acum, ca să sfințim toate cele ale lor, în tandem cu schimbarea, reînvierea naturii pe care o aduce primăvara.
Cel care se simte îmbătrânit de iarnă revine la o bucurie a primăverii cu inimă gata de primenire, de înfrumusețare interioară. Cel care simte ciclul naturii și mâna lui Dumnezeu în toată această pagină de înțelepciune care este schimbarea anotimpurilor, simte de la sine nevoia de nou în viața lui. Cadourile pe care ni le facem vin din dorința de împărtășire a nădejdii, a bucuriei, a iubirii noastre. Cadoul este expresia pozitivității noastre, a adâncului umanității noastre.
Dar facem cadouri pentru că simțim curățirea noastră, înnoirea noastră prin post și prin rugăciune, prin spovedania din aceste zile, prin Dumnezeiasca Împărtășire. Vedem în oameni schimbarea, pentru că o vedem în primul rând în noi. Nevoia de schimbare continuă este cea care cere curățirea noastră interioară sau curățirea noastră interioară este tocmai acest belșug de viață pe care îl simțim în noi, prin asceza noastră.
Asceza, asprimea postului ne schimbă mintea, trupul, ritmul vieții noastre. Trăim ritmul sfințeniei acestor zile, a acestor zile pe care Triodul le numește sfinte și sunt sfinte, sunt pline de mult har. Când ne schimbăm noi, în firea noastră, când ne umplem de har vrem ca toate ale noastre să fie pline de har. Când sfințesc o casă stropesc cu Sfânta Agheasmă peste tot, din cămară până în baie, din sufragerie până la masa de scris, din curte și de la animele, la fântână, în vie, oriunde. Toate au nevoie de har, pentru că pe toate le ține și le sfințește harul. Nu consider, din punct de vedere dogmatic, vreun loc unde nu se poate sfinți ( deși e greu să o înțeleagă toți) atâta timp cât întreaga creație va fi schimbată de lumina din trupul lui Hristos în ziua venirii Sale.
Noi și întreaga creație a lui Dumnezeu avem drept scop transfigurarea prin har. Toate se umplu și se vor umplea de lumină, de lumina Ta, Doamne! Toate vor fi frumoase, toate vor fi noi, toate vor fi pline de strălucire.
Traduceam astăzi o predică a Sfântului Leon cel Mare ( sec. V. d. Hr) și în textul transfigurării de la Mat. 17, acesta spunea că veșmintele Lui, ale lui Hristos, s-au făcut strălucitoare precum zăpada. Textul său scriptural făcea compararea veșmintelor nu cu lumina ( ca în ediția BOR 1988), ci cu zăpada (Mt. 17, 2). Deci lumea întreagă se va umple de strălucirea luminii Sale. Iar noi când sfințim casele, când sfințim apa ca să sfințim casele, lucrurile, oamenii, animalele nu facem decât să începem această trasfigurare a întregii creații, care va fi evidentă pentru toți la venirea Domnului nostru.
Biserica, locul unde sălășluiește Dumnezeu prin slava Sa, Sfântul Altar unde este locul slavei Sale, este centrul lumii, pentru că aici vine Împăratul și Domnul nostru, cu Sfinții Săi, ca să fie cu noi și în noi. De aici, din centrul duhovnicesc al lumii vine viața și lumina oamenilor și preoții Săi nu fac altceva decât să împânzească harul Său peste tot.
Când binecuvântăm pe cineva dăruim harul lui Dumnezeu. Când predicăm facem ca acest cuvânt viu al lui Dumnezeu să inunde pe cei care ascultă și să îi bineînmiresmeze. Când slujim chemăm harul Treimii și Treimea se pleacă spre noi prin slava Sa și ne inundă cu frumusețe. Preoții sunt huliți tocmai pentru că scot pe demoni din oameni, din case, din orașe, scot urâtul din noi și demonii se răzbună pe ei făcându-le rating negativ.
Harul lui Dumnezeu se simte, ne împacă, ne veselește, ne vindecă, ne ridică, ne absolvă de toate căderile noastre, ne întărește în credință, ne face să fim fermecători de vii. Frumusețea lui Dumnezeu inundă pe cei cu inimă smerită, pentru că aceia primesc pe Domnul în inima lor de carne, pentru ca să o facă inimă-locaș a Stăpânului. Cine are inimă de piatră nu simte tresăltarea bucuriei. Dacă ești mofluz, pipernicit la inimă, dacă ești câinos nu poți să vezi râsul și fericirea cu ochi buni.
Citesc în aceste zile Jurnalul părintelui Grigorie Pișculescu, alias Gala Galaction, apărut de curând, și mi-au rămas în cap mai multe sintagme tari, crude. Și observ la Sfinția sa, că pe lângă acreala acelor zile, în care se instaura în mod grăbit comunismul și pe lângă disensiunile colegiale, acesta aștepta frumusețea, aștepta să plouă sau să iasă porumbul, să vadă iarba…și în același timp se gândea la colțul acela de mănăstire, unde el trebuie să fie, atunci când va veni moartea. Gândul morții și așteptarea vieții se îmbinau în ritmul vieții sale.
Cred că asta vreau să remarc acum, faptul că ieșirea din iarnă înseamnă înviere și pregătire pentru Învierea Lui, dar că iarna este o expresie a morții noastre care nu exclude optimismul.
În Colos. 3, 3, Sfântul Pavel ne spune ceva profund, extrem de adânc. Ne spune că noi am murit, că nu mai suntem vii pentru lume, că nu mai tresăltăm la ritmurile ei păgâne, ci îndeosebi la viața veșnică, pentru că viața noastră este acum Hristos. Noi am murit pentru ca să trăim viața Lui. Iar când El va veni, ne spune Sfântul Pavel, Părintele nostru, atunci viața noastră cu Hristos va deveni explicită pentru toți ( de ce?), pentru că, atunci și noi ne vom arăta în slava lui Hristos ( Col. 3, 4), vom fi plini de frumusețea slavei Lui, care scânteiază ca zăpada.
Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian.