Între realitate și realitate

Când citești prea multe romane în adolescență și te scufunzi în ele ca în realitate, neștiind să discerni prea bine lucrurile, riști să crezi că și realitatea e un roman sau că realitatea e foarte urâtă în comparație cu literatura. Riști să vrei să trăiești un roman și nu viața ta. Este ceea ce se numește bovarism.

Când trăiești prea mult în atmosfera filmelor, riști să crezi că viața e un film, dacă nu faci diferența între ficțiune și realitate. La fel se întâmplă și în cazul jocurilor virtuale, unde lucrurile pot deveni chiar mai grave, din cauză că transplantarea în mijlocul unor decoruri luxuriante și fantastice este foarte ușoară și trebuie să ai un ochi lucid, care să judece ce vor să facă din tine jocurile, ca să scapi din mreaja irealității.

Nu sunt însă dintre cei care dau vina exclusiv pe literatura ficțională, pe televizor sau pe computer. Acestea nu sunt decât niște mașini ajutătoare pentru patimile noastre (când le folosim în acest sens), nu ele ne insuflă patimile, ci doar le întrețin, dar numai atunci când nu avem capacitatea de discernere. Patima aceasta nu este decât un imens gol interior, al sufletului care, lipsit de viața harică și de exuberanța vieții duhovnicești, își caută împlinirea și își îneacă amărăciunea în tot felul de senzaționalisme care să îi aline starea maladivă și să-i ofere leacul uitării și al divertismentului.

Confundându-te în ireal, viața se desubstanțializează. Te șochează irealul, iluzoriul, fantasticul, imaginarul, reveria, enigma, morbidul, macabrul, dar nu te mai șochează realitatea simplă, ingenuitatea, adevărul, frumosul, iubirea, liniștea și pacea, în sensul că nu le mai dorești, nu le mai consideri atractive, interesante. Te simți hipnotizat de rău, de necunoscut, de aventură, de dramă, de tragedie.

Nu știi, sărmanul, că toată această atracție ciudată și cotropitoare, nu este decât o peliculă demonică aplicată peste sufletul tău, care în realitate țipă după liniște, dar tu nu mai auzi strigătele lui disperate și îl adăpi numai cu apa tulbure a fantasmelor, a emoțiilor morbide, îl extenuezi cu febra patimilor până îl omori de tot. Nu știi că el tace și primește tot ce îi dai tu pentru că nu mai are putere să strige, pentru că faci din nebunia minții tale un stăpân nemilos pentru el.

Sufletul are nevoie, cât mai des, să respire într-o atmosferă duhovnicească, epurată prin slujbe și rugăciuni de demonii care ne astupă mintea cu vederi înșelătoare și inima cu dorințe întunecate. În aerul curat al Bisericii de-abia începe și sufletul să simtă că mai poate să respire, scăpat din fumul gros ca de tutun al năzărelilor de tot felul. Dacă nu vreți să vă transformați inima prea devreme într-o țigară consumată, mai ales voi, cei tineri și amatori de senzații tari, fugiți de atracțiile stranii și de ispitele tenebroase, chiar și atunci (sau mai ales atunci) când sunt împachetate în poleiala erotismului.

Căutați să înțelegeți realitatea existenței și nu vă mulțumiți cu explicații de duzină, superficiale, chiar dacă ele se numesc științifice, fără a cerceta adânc informațiile și fără a studia cu seriozitate ceea ce vă oferă Biserica, înțelepciunea dumnezeiască și veșnică.

Drd. Picioruș Gianina Maria-Cristina