Certitudinea credinței

dialogul-e-bucurie.jpg

Domnilor și doamnelor,
iubiți frați și surori întru Hristos, Domnul nostru,

Nimic nu e mai potrivit în această seară, în a doua duminică din Postul Mare, decât o discuție despre certitudine. Dacă ai certitudini, ai pământ sub picioare. Dacă ai certitudini ai elan în viața ta, știi al cui ești. Duminica de astăzi, duminica închinată Sfântului Grigorie Palama, urmează duminicii închinate Ortodoxiei, a victoriei lui Dumnezeu în Biserica Sa. După duminica în care întruparea lui Hristos a triumfat împotriva tendințelor dușmănoase ale iconoclasmului astăzi am sărbătorit victoria harului asupra secularismului.

Teologia slavei Treimii, a vederii lui Dumnezeu a câștigat împotriva filosofiei materialiste și arogante. Dacă cei care nu vedeau în rugăciunea lui Iisus, rostită neîncetat, modul de curățire personală în Ortodoxie și de ajungere la sfințenie și la vederea lui Dumnezeu, spuneau că Dumnezeu se vede cu o minte necurățită, dar versată în dialectică, Sfântul Grigorie Palama vine și spune că Dumnezeu trebuie să ne lumineze întunericul interior prin har, trebuie să ne umple de har prin asceza noastră, pentru ca să vedem nu ființa lui Dumnezeu ci slava Sa cea necreată și veșnică.

Certitudinea credinței presupune nu numai să știi cine este Dumnezeu, pentru că ai citit despre El. Certitudinea presupune a te face propriu lui Dumnezeu pentru ca să îți arate slava Sa. Certitudinea înseamnă să te împărtășești de slava lui Dumnezeu pentru ca să simți în tine viața Lui.

Dar ca să ajungem fiecare dintre noi acolo, la cunoașterea prin experiență a lui Dumnezeu și prin vedere, în Biserică trebuie să Îl experiem pe Dumnezeu, să Îl întâlnim, să ne umplem de El în diferite feluri. Mai înainte de toate, cel care vrea să fie al lui Dumnezeu pe deplin trebuie să renunțe la sine și la ideile și sentimentele sale, să le judece pe toate după cuvintele Scripturii și ale Părinților. Trebuie să ne cercetăm față în față cu mărturiile Sfinților. În măsura în care stăm în fața adevărului celor Sfinți observăm cine suntem și de ce avem nevoie. Și mai înainte de toate avem nevoie de harul Său, de simțirea harului Său și de pocăință, de rugăciune, de Sfintele Slujbe, de Sfintele Taine, de o viață pe deplin asumată, trăită ortodox.

Asta nu înseamnă că dacă vrem să fim ortodocși nu mai putem fi oameni ai secolului nostru. Mașina, computerul, televizorul, școala, legile statului, societatea în ansamblu nu ne sunt potrivnice prin propria lor existență, ci în măsura în care noi ne poziționăm rău față de ele. Fiecare lucru care se petrece cu noi în istorie are un rol pedagogic pentru noi. Tot ce trăim noi ne clădește interior. Prezența lui Dumnezeu trăită ca o arhiprezență, ca o continuă realitate interioară și exterioară care ne învăluie cu totul este o parte din conținutul certitudinii noastre, a certitudinii credinței noastre.

Căci de aceea spune Hristos Dumnezeu în a doua Evanghelie de astăzi, că : Eu sunt ușa ( In. 10, 9). Ca să intri în certitudine, ca să fii în realitatea lui Dumnezeu trebuie să intri prin ușă la Tatăl, prin Hristos. Hristos e ușa către Tatăl și Hristos este întotdeauna împreună cu Duhul către Tatăl. Cum nu poți să zici Hristos cu adevărat, adică să simți pe Hristos în tine, decît prin și întru Duhul, tot la fel nu poți să intri la Tatăl decât prin Fiul.

Ca să începi să ai certitudini trebuie să înveți cele despre Dumnezeul nostru cel în Treime închinat și slăvit, despre Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, despre iconomia întrupării și a răscumpărării prin Hristos Domnul nostru, despre Biserica Sa, care e trupul Său mistic, format din credincioșii care au în ei același Duh și se împărtășesc de aceleași Taine, care sunt în părtășie neîntreruptă cu Sfinții Apostoli și se sfințesc prin biruința asupra patimilor lor și prin mijlocirile Prea Curatei Stăpâne și ale Sfinților Săi și ale Sfinților Săi Îngeri.

Certitudinea începe prin rugăciune, studiu și asceză. Clădirea noastră ca oameni ai credinței este un procesc continuu, divino-uman, pentru că simțim mereu înrâuririle harului în ființa noastră. Certitudinea este o liniștire continuă a ființei noastre, o adâncire continuă în experiența vieții celei veșnice, trăită pas cu pas în viața de acum. Certitudinea este sursă neîntreruptă de bucurie, pentru că este trăirea împreună cu Treimea în noi, cu Dumnezeul nostru treimic.

M-a întrebat cineva de curând, un coleg de suflet, ce părere am despre ecumenism. Vă spun această întâmplare reală, pentru ca să spun și mai apăsat ce înseamnă certitudine personală. I-am spus că pentru mine a dialoga cu oricine, cu oricine de oriunde, adică din întreaga icumene, din întreaga lume locuită înseamnă cel mai firesc lucru și acest dialog presupune spunerea crezului personal cu tărie, din ambele părți. Eu încurajez pe oameni de diferite credințe să vorbească cu mine și să îmi spună tranșant ce cred ei despre celelalte feluri de credincioși și despre experiența lor personală și să mă lase ca la fel, cu același aplomb personal, într-o atmosferă cordială, să îmi spun propria mea experiență. Din acest dialog interpersonal iese ceva foarte pozitiv: iradierea personală a celuilalt. Dacă e ceva bun în atitudinea și în zelul său eu păstrez și îmi însușesc. În dialogul unde cei doi sau cei o mie își spun crezurile lor, care sunt una cu ei, nu încep scandaluri, dacă mărturisirea certitudinii personale e înțeleasă ca un dar dumnezeiesc.

L-a uimit răspunsul meu. Probabil dorea unul în care să spun că toți ceilalți nu au nimic bun, chiar dacă sunt rătăciți de la dreapta credință, și nu avem de învățat nimic din viața lor. Și atunci am înțeles că dacă am dori foarte mult să ne cunoaștem și ne-am uita în noi și la duhul cu care spunem ceea ce spunem și nu la cuvinte, atitudini, modurile personale mai bune sau mai proaste de relaționare, discuțiile ar merge mult mai bine între noi toți.

Am depistat pe net o fobie imensă a creștinilor noștri față de ierarhii și teologii care au discuții cu celelalte culte, ceea ce noi numim generic întâlniri ecumenice. ÎPS Daniel e făcut cu ou și oțet într-un site întreg, PFP Bartolomeu, patriarhul ecumenic, e socotit apostat de mulți din membrii Bisericii grecești sau de la Sfântul Munte, cât și de noi, de unii dintre noi și în definitiv toți cei care privesc cu deschidere pe eterodocși par suspecți. O atitudine care arată că noi nu ne mai uităm prea mult la noi, la sinea noastră, ci mai degrabă la alții. Ba mai mult, observ o tendință crescândă de devalizare utopică a demnității ierarhice în mintea multor ortodocși, de nivelare a ierahiei cu poporul credincioșilor cât și o continuă campanie de denigrare a persoanelor de marcă ale Bisericii.

Când privești în tine, la procesul de curățire personală de patimi, viața ortodoxă e văzută din punctul de vedere al interiorității, din punctul de vedere al liniștirii duhovnicești. Certitudinea credinței, certitudinea că ești în harul lui Dumnezeu și în adevăr nu se manifestă ca repulsie față de alții ci ca bunătate și deschidere față de alții, ca toți să se bucure în har și în adevăr. Dacă am trăi bucuria lui Hristos în noi, iubirea Lui în noi, aceea de a ne pune sufletul pentru aproapele nostru în toate, nu am putea să fim distanți și indiferenți față de ceilalți, atâta timp cât ei sunt examenul propriei noastre autenticități în credință.

M-a întrebat altcineva ce înseamnă pentru mine toleranță. M-au întrebat mai mulți acest amănunt. Unuia dintre ei i-am spus că toleranța este pentru mine un răspuns la amabilitatea celui care vrea să îmi vorbească despre sine. Dacă vine cineva și îmi spune că el crede în OZN-uri și că se așteaptă să fie săltat de acasă de cosmonauți verzi, eu vreau să aud povestea lui de viață: cum a ajuns aici, ce crede despre asta, ce simte etc… Chiar dacă pentru mine e o nerozie toată povestea lui OZN-istă, eu îl ascult, îl las să vorbească, nu vreau să îl conving de nimic altceva, adică sunt tolerant cu el. Tolerez ceea ce nu îm place în măsura în care faptele lui nu sunt penale și nu sunt bădărane. Dacă vine un musulman, un hindus, un mozaic, un penticostal și îmi vorbește despre valorile, sentimentele sale, despre crezurile sale, îl ascult cu cea mai mare plăcere, cu viu interes, pentru că mă interesează orice alt om care nu îmi seamănă nicidecum și nu încerc să îi combat părerile.

Asta înseamnă să fii tolerant: să accepți părerea altuia atâta timp cât ea este nonviolentă și atâta timp cât ea nu vrea să destituie rolul și locul tău în această lume. Când vine însă cineva cu tupeu și te calomniază, îți bagă cu forța material publicitar în casă, vine să te evanghelizeze fără să accepte să dialogheze cu tine și având sentimentul că România este un teren neevanghelizat până în secolul XXI, atunci nu pot fi tolerant și răspund pe același ton ca și dumnealui, tăindu-i scurt macaroana și poftindu-l să meargă la altă ușă.

Dacă știu că credința ortodoxă e cea care mântuiește și este singurul adevăr și văd în mine roadele sfințitoare ale credinței Bisericii, de ce aș fi ofuscat pe cei care mă denigrează în necunoștință de cauză și de ce aș dori să conving cu forța pe cineva de acest adevăr, când adevărul se primește cu iubire, se dezvoltă prin atașamentul deplin de Domnul și se vede în tine ca o amprentă de neșters? Când ai certitudinea că așa stau lucrurile, când ai văzut că sfințenia e
reală în Biserică, când ai văzut atâtea minuni în viața ta și în jurul tău, pe cine mai trebuie să convingi?

Certitudine înseamnă să te lași convins de Dumnezeu. Înseamnă să te lași purtat de iubirea și de mila Lui.

Vă mulțumesc pentru prezența dv. aici și cu siguranță că se pot spune mai multe despre tema noastră. Numai că certitudinea credinței tale, dacă o ai, ea te face să fii fără teamă și împăcat pe deplin.

Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian.

Un comentariu la „Certitudinea credinței”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *