fuga-de-noi.jpg

Bucureștiul este un oraș care dă impresia că nu are niciodată timp. Dacă nu te calcă pe picioare, cel puțin te dă mai încolo cu umărul și apoi îți aruncă un pardon înțepat. Graba arată un grad ridicat de tulburare interioară, de neclarificare, mai înainte de a arăta un grad ridicat de preocupare. Preocupat de ce? Preocupat de muncă, de probleme personale, de indiferență? Cel mai adesea bucureșteanul e preocupat de distracție, de fuga de răspundere, de proprii lui nervi sau hormoni.

Nu am nicio îndoială că în altă parte ar fi altfel, în alt mare oraș. Acolo unde oamenii sunt transplantați de voie sau de nevoie, pentru muncă sau studii, din interes sau prin căsătorie, din ambiție și grandomanie, apare graba singurătății și a neîmplinirii personale. Fugim, alergăm după graba de a scăpa de noi. Fuga aceasta este o evidență a schizoidiei cu care ne trăim viața. Una simțim în noi, una vrem și alta e lumea și munca noastră, lumea în care ne învârtim.

Graba pe care o constat însă e o urmare firească a nefirescului în care trăim. Nu ne place ceea ce vedem dar nici nu vrem să înțelegem de ce orașul, lumea noastră românească este așa cum este. Nu acceptăm evidențele și de aceea avem ideea că ne grăbim spre o lume de care avem nevoie. Însă lumea de care avem noi nevoie nu e o lume a grabei ci a conștientizării interioare.

Preocuparea reală a omului normal, a omului duhovnicesc e grija de liniștea din sine. Când graba nefirească, agitația, gesturile necontrolate ale membrelor noastre se impun în mod constant în comportamentul nostru, devin noi cei de toate zilele e semn că lumea din noi e o lume pe valuri, e o lume furtunoasă, bătută de uragane.

Graba e o tumoare a sufletului. Liniștea interioară este aerul în care respirăm. Dacă graba e născută de negrija la conștiința noastră și de neîmplinirea datoriilor proprii, liniștea e rodul împăcării în toate, e rodul împăcării cu Dumnezeu și cu oamenii, cu datoriile noastre față de familie, stat, întreținere, serviciu, școală etc.

Graba spre locul de muncă, spre școală, spre Biserică este o grabă reală, e o întrecere cu timpul. Dar ea nu provoacă neliniște interioară. Suntem grăbiți pe stradă, putem fi, dar graba simplă, normală nu ne transformă în niște nesimțiți, în niște tancuri care dărâmăm totul pe unde trecem. Graba reală e normală. Graba anormală este aceea în care demonstrăm că suntem debusolați în resorturile noastre intime, că trăim pe stradă ireal, făcând abstracție de faptul pe unde mergem și pe cine vedem și fără a da importanță detaliilor care ne fac plăcuți în ochii celorlalți.

Am monitorizat acum 3-4 ani, într-o zi nu prea caldă, senină, liniștită ca temperatură, graba oamenilor pe unul din bulevardele principale ale orașului. Am stat pe loc și am observat minute în șir cum arată grăbiții. Am văzut oameni grăbiți în mod real dar conștienți pe unde calcă, am văzut oameni care se pierdeau în mers, parcă se deșirau pe timp ce mergeau, oameni cu lehamite pentru faptul de a merge…dar și grăbiți fără rost, grăbiți care fugeau după propria lor umbră.

Nu le plăcea să privească în jur sau să fie priviți. Ori aveau aerul că stăpânesc situația ori se simțeau amenințati de orice privire străină.

De atunci am mai repetat aceeași stratagemă de câteva ori și am realizat că graba nu a scăzut în oraș ci crește pe zi ce trece per total. De aici am tras a doua concluzie, concluzia esențială, că gradul de singurătate și opțiunile de relaxare ale majorității nu sunt comunitare ci singularizante, se petrec în intimitate sau într-o cruntă singurătate.

Graba majorității e o grabă a singurătății. Suntem prea mulți și prea puțin ne cunoaștem. Posibilitățile de a ne împrieteni sunt minime în mod cotidian, deși cu toții presupunem că suntem oameni comunicativi. Dar comunicativitatea noastră e scăzută în comparație cu fuga noastră după o singurătate idealizată și după o grabă care aduce împlinire.

Cineva se grăbea ca să vadă meciul de fotbal dintre nu știu cine și nu știu care. Altcineva se grăbea să vadă un film sau să mănânce. Unul se grăbea la întâlnire cu prietena lui…însă un număr mic de oameni iese în oraș ca să se plimbe dezinteresat, fără un interes precis, adică pentru a vedea ceva, a te întâlni cu oameni, pentru a discuta pur și simplu cu cineva.

Cei care se află în treabă în domeniul grabei sunt cei care vor să îți dea impresia că sunt importanți, că sunt grăbiți, că muncesc pe brânci. Graba lor este educată, e o grabă de imagine. Dar despre ei…nu mă grăbesc să vorbesc mai mult în această seară.

Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian.

Did you like this? Share it: