Eshatologie actualizată
Experiența eclezială ortodoxă este o pregustare din plin a Împărăției lui Dumnezeu. Acesta este background-ul unui expozeu al părintelui Daniel Benga din 2006, editat în revista Studii Teologice [a se vedea: Pr. Lect. Dr. Daniel Benga, ”Întâlnirea dintre istorie și eshaton în teologia și viața Sfinților trei Ierarhi”, în ”Studii Teologice”, seria a III-a, II ( 2006), nr. 1, p. 7-26].
Remarcând pe drept, că în comentariile teologice moderne anamneza anaforalei liturgice nu este receptată ca un text profund eshatologic, părintele Daniel spune: ”Biserica își aduce aminte de viitor ca de un eveniment din trecut”, cf. Idem, p. 13. Textul acesta, citit în zorii zilei de astăzi, m-a determinat să nuanțez aici acest fald al realității Bisericii.
După cum spunea și acesta, Biserica nu trăiește eshatologia ca pe un eveniment futurologic, care aparține exclusiv viitorului, ci fiecare din noi trăim Împărăția lui Dumnezeu în Biserică începând cu prima clipă a îmbisericirii noastre prin Botez. Biserica este spațiul în care trăim din plin accesul direct la Împărăția lui Dumnezeu, care nu este din lumea aceasta ( In. 18, 36). În măsura în care ne umplem de har prin Sfintele Taine, în măsura în care trăim pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul în Sfânta Liturghie, în rugăciunile noastre, noi suntem cetățeni cerești fără a ne pierde dimensiunea civică pe care ne-a dat-o nașterea naturală. Avem dublă cetățenie, cerească și pământească.
O teologie istoricizantă tinde întotdeauna să confunde Biserica cu Împărăția, închizând astfel Biserica în timp și nepermițând o așteptare autentică, ferventă la nivelul interiorității noastre cât și la nivel cosmic. O teologie duhovnicească, care privește racordarea noastră la Împărăția lui Dumnezeu ca pe un eveniment eclesial și personal, de adâncă intimitate, vorbește despre experierea Împărăției în Biserică, fără a vorbi despre o experiere universală a membrilor Bisericii în afara ascezei personale și a dedicării totale a noastre.
Împărăția este înăuntrul nostru ( Lc. 17, 21) pe de o parte iar pe de altă parte ea este din afara lumii acesteia( In. 18, 36). Pentru că Împărăția lui Dumnezeu este viața dumnezeiască în slava Treimii, unde ajung numai cei care și-au curățit inima și unde vedem veșnic slava nezidită, necreată a lui Dumnezeu.
În Sfânta Liturghie, în rugăciunile de taină ale preotului, apare evidența scriptică a faptului că slujim cu Domnul și că suntem împreună cu Sfinții Îngeri, că suntem co-slujitori cu Puterile cele cerești. Viețile Sfinților și mărturii ortodoxe comtemporane atestă faptul că o viață sporită în sfințenie vede cum slujește Sfânta Liturghie și cum se roagă împreună cu Sfinții și cu Îngerii Stăpânului.
Ideea de un singur cor al Bisericii, angelo-uman, nu este nici pe departe o ficțiune ci o realitate înfricoșătoare, dumnezeiască. Slujim cu Îngerii și trăim în slava Împărăției, în lumina divină.
Există mărturii multiple în Viețile Sfinților, unde anumiți Sfinți Părinți au văzut în vedenie cum va veni Domnul ca Judecător la transfigurarea lumii, ca să judece lumea cu dreptate. Vederea Domnului, vederea slavei Sale este deja mutare de la moarte la viață ( In. 5, 24). Iar simțirea în noi a harului, care ne renaște și ne ridică din păcatele noastre și ne face vii este semnul că noi trăim în Împărăție încă de aici și că dorim să trăim veșnic în slava lui Dumnezeu.
Pentru cel care nu are experiența harului în Biserică, harul este o realitate suspectă, neclară, confuză. Tocmai de aceea realitatea Împărăției e receptată mai degrabă ca un concept teologic decât ca o realitate de care ne împărtășim, ca o experiență personală. Însă Împărăția este în noi pentru că ne-am racordat la ea prin har sau Împărăția este Dumnezeu cu slava Sa în noi.
Unui creștin înduhovnicit nu îi este greu să vorbească despre Împărăția lui Dumnezeu, pentru că el trăiește în ea. Însă realitatea ei nu poate fi epuizată în cuvânt. Nimic din cele ale Bisericii nu pot fi predate exclusiv prin cuvinte, pentru că mai înainte de a fi exprimate aceste realități sunt experiate personal, sunt trăite profund ca să fie explicate dinăuntrul nostru.
Afirmația Sfântului Siluan Athonitul, cum că dacă s-ar pierde tot ce s-s scris în Biserică vreodată, oamenii duhovnicești de astăzi le-ar putea rescrie în limbajul nostru curent exprimă un mare adevăr. De ce? Pentru că experiența vie în Biserică poate rescrie experiența vie din toate secolele în esența ei, pentru că este intimitate cu Dumnezeu prin har, prin vedere, prin experiență.
Teologii eterodocși care studiază pe Sfinții Bisericii cred că pot să-i înțeleagă fără să se implice și să devină membrii autentici ai Bisericii, că îi pot studia din afară, cu un aparat tehnic și critic formidabil, dar cu superbia și aroganța că nu au nevoie de Duhul în ei ca să deschidă cărțile Sfinților, ci doar de cunoștințe filologice, teologice, arheologice etc. Avem o evidență vie a eșecului acestora, cât și a acelora dintre noi, care accesând Scriptura din punct de vedere al literei ei, sunt agramați la înțelegerea duhovnicească a Scripturii și nu se hrănesc din ea ca dintr-un belșug de hrană duhovnicească.
Nu despre bibliști și patrologi hiperspecializați fără experiența autentică a sfințeniei vorbea Sfântul Siluan, Părintele nostru, ci despre Părinți ai experienței dar și ai teologiei, care pot cuprinde adevărul Bisericii în cuvinte, ca în niște limite, margini ale adevărului, dacă am pierde tot ce s-a scris până astăzi în Biserică.
Noutatea cărților duhovnicești constă în faptul că le scriu alți Părinți ai Bisericii, contemporani nouă și într-un stil propriu, însă adâncimile experienței Bisericii sunt identice în toate veacurile. De aceea putem merge pe firul istoriei și să citim cărți pe secole și vom observa că peste tot se vorbește de Sfânta Treime, de Hristos, de Prea Curata Fecioară, de Sfinți, de virtuți, de Rai și Iad, de păcat și sfințenie etc., adică de anumite realități care țin de experiența creștin-ortodoxă.
Nu veți găsi ca proprii credinței noastre vreo însemnare despre Buddha, Mahomed, reîncarnare, soartă, purgatoriu, liturghia neagră, nirvana, ghicitul în cărți etc.
Experiența Bisericii este adevărata viață a omului și ea exlude orice este dăunător pentru viața noastră duhovnicească. Biserica nu este închistată și nici nu se opune modului de viață autentic uman, ci ea respinge tot ce este neconform cu viața autentic umană, ca avortul, sinuciderea, relațiile homosexuale, incestul, libertinajul sexual, hoția, cămătăria, escrocheriile de orice fel, traficul de persoane, drogurile, fumatul, beția, lenea, disimularea de orice fel, amorul propriu etc.
De ce toate acestea sunt ilicite? Pentru că sunt neconforme sănătății trupești și sufletești a omului credincios. Trupul și sufletul nostru, ambele se umplu de har și ambele se umplu de prezența Împărăției iar în Împărăția lui Dumnezeu, când lumea și noi ne vom tranfigura vom trăi ca niște oameni transfigurați cu trup și suflet în împărăția Sa. Incinerarea trupurilor intră în contradicție flagrantă cu cinstea pe care Biserica o dă trupurilor înduhovnicite ale Sfinților și cu respectul pentru orice trup al unui om decedat. Îngroparea ortodoxă este o așteptare a Împărăției, este un som de scurtă durată, din care ne vom trezi când lumea va fi plină de slava lui Dumnezeu.
De aceea discutarea eshatologiei, a celor din urmă ale lumii, ca niște lucruri pe care le trăim încă de acum este un fald absolut necesar al predicii și al învățăturii ortodoxe care trebuie explicat credincioșilor. Cei care trăiesc acum realitatea lui Dumnezeu trebuie să înțeleagă că pe aceasta o vor experia și la venirea Domnului. Dacă experiem Împărăția din noi nu vom mai avea o concepție eshatologică plină de frică și de cutremurare hollywoodiană, ci de așteptare plină de dor pentru Mirele Bisericii. Judecata finală nu este numai o răsplată a păcatului ci și a dreptății, a sfințeniei personale. E cuvios și corect să așteptăm cu frică și cu cutremur Judecata tuturor, considerându-ne păcătoși și netrebnici, dar trebuie să o așteptăm cu nădejde în Domnul, cu cetitudinea simțirii harului Împărăției în noi.
Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian