frica.jpg

Fericitul Părintele nostru Nicolae Steinhard a bătut foarte mult monedă, în cărțile sale, pe atragerea atenției asupra a două patimi mari, foarte mari, care îndeobște nici nu sunt luate în considerare ca atare: prostia și frica. Despre prima dintre ele nu-mi propun să vorbesc nimic acum, ci doar să spun câteva cuvinte despre cea de-a doua. În ce le privește însă pe amândouă, cuvintele Fericitului Nicolae de la Rohia sunt foarte bine venite pentru cei care suferă de aceste patimi și vor să lupte împotriva lor. Și îmi permit să spun că mulți suferim, greu de tot, de ele, mai ales în ziua de astăzi.

Vorbind despre ele, Fericitul Nicolae le așeza, cu o înțelepciune și o limpezime duhovnicească aparte, în categoria celor mai grele patimi. El însuși s-a luptat cu ele și le-a biruit, pe prima prin multa citire și cugetare și pe a doua prin acceptarea cumplitei detenții comuniste. Despre această frică teribilă, pe care a trebuit să și-o învingă, avea să spună mai târziu, citând din Apocalipsă, că ea este prima dintre păcate care împiedică intrarea în Împărăția lui Dumnezeu, mai înainte de curvie, crimă și alte păcate grele (Apoc. 21, 8: „Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua.”).

Îmi amintesc acum și de o rugăciune a Sfântului Efrem Sirul (cred că nu mă înșel că a sa este) în care se spune: „Doamne, izbăvește-mă de frica cea care cumplit mă tiranisește ziua și noaptea” și în multe rugăciuni ortodoxe se cere izbăvirea de frica adusă în suflet de demoni. În Psaltire frica este condamnată ca nelegitimă, căci se spune: „Acolo s-au temut de frică, unde nu este frică, căci Dumnezeu este cu neamul drepților” (Ps. 13, 5); „Pe Domnul nu L-au chemat. Acolo s-au temut de frică unde nu era frică, că Dumnezeu a risipit oasele celor ce plac oamenilor; ruşinatu-s-au, că Dumnezeu i-a urgisit pe ei” (52, 6) și „Domnul este luminarea mea și mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieții mele; de cine mă voi înfricoșa?” (Ps. 26, 1-2)

Frica și timorarea noastră în fața oamenilor sau a demonilor, în așa măsură încât să ne facă să renunțăm la a mai fi oameni sinceri și corecți și la a mai face binele, alegând în schimb ascunderea, închiderea în sine, deghizarea sentimentelor, cameleonismul social, minciuna și dedublarea cotidiană, sunt prin urmare sever osândite de Dumnezeu. În același timp, frica este o patimă grea, care cere de la noi multe rugăciuni și umilință înaintea lui Dumnezeu pentru a scăpa de ea. Vizitele la psiholog sau la psihiatru și tratamentele psihiatrice nu fac decât să o amelioreze puțin sau să te facă să te minți singur că nu mai ai această boală, dacă te îndopi cu antidepresive sau cu alte pilule.

Există frici și frici: frica de hoți și frica de penibil, frica de moarte și frica de a nu fi dat afară de la serviciu, frica de oamenii bârfitori și frica de non-sens sau de obsesii, frica de asteroizi sau de catastrofe și frica de întuneric, frica de boli și suferințe și frica de vrăjitori, demoni sau de Judecată. Niciuna din aceste frici nu este bună dacă te lași copleșit de ea, paralizat, timorat în tot timpul, fără să cauți un răspuns și fără să lupți ca să o depășești, fără să fie însoțită de pocăință adevărată, care atrage iertarea lui Dumnezeu și scoate frica afară din inimă. Pentru că frica este adesea legată cu mândria, frivolitatea și necredința.

În fiecare moment se pot ivi ocazii care cer să-ți depășești frica prin credință: poți să rămâi blocat în lift, să se strice metroul între stații sau să ia foc, să te amenințe cineva fără motiv, să se mânie șeful și să vrea brusc să te dea afară, să fii nevoit să te întorci pe întuneric acasă pe străzi lăturalnice, să-ți moară cineva drag sau să rămâi singur, etc., etc. Toate sunt încercări care așteaptă de la noi rugăciune cu nădejde.

O mare frică ne-o induc în suflet păcatele noastre, făuritoare de obsesii și de frici fără număr, dar și a unei stări generale de incertitudine, de negură interioară, de teroare permanentă și „inexplicabilă”. Cînd intervine acestă frică semi-permanentă sau permanentă, dezlegarea ei se găsește în cercetarea de sine și descoperirea lucrurilor cu care mâniem pe Dumnezeu, chiar dacă nouă ni se pare că nu facem păcate mari. Prin aceasta se arată însă față de noi și mila lui Dumnezeu, pentru că dorința de a ieși de sub imperiul fricii și al terorii demonice sub care stăm, ne îndeamnă să căutăm salvare la Dumnezeu, la Biserică, la stabilirea unei relații cu Dumnezeu care să aducă în noi harul și să pună pe fugă dracii.

Vorbesc despre frică nu ca una care am scăpat de ea, ci ca una care încă am multe de pătimit de pe urma ei. Din fragedă copilărie mi-a rămas în minte o întâmplare cu resorturi demonice, o apariție stranie, iar apoi, în copilărie și adolescență eram foarte ușor de timorat. De-abia când, târziu, m-am întors la Biserică (la 18 ani) am început cu adevărat să lupt împotriva acestei patimi, iar Fericitul Nicolae Steinhard a fost primul care mi-a deschis ochii spre a privi cu seriozitate această patimă.

Drd. Picioruș Gianina Maria-Cristina

Did you like this? Share it: