Traduceam ieri unele pasaje din Hexaemeronul Sfântului Beda al Angliei ( cf. PL 91) și în col. 15D Sfântul Beda lega Fac. 1, 2, adică purtarea Sfântului Duh peste ape, de Înț. lui Solomon 1, 7, unde în ed. BOR 1988 avem: ”Duhul lui Dumnezeu umple lumea, El cuprinde toate și aude toate cuvintele”. Purtarea Sfântului Duh peste apele primordiale va fi văzută de Sfinții Părinți ai Bisericii ca umplere a lumii de viață, de viața dumnezeiască, de slava lui Dumnezeu.
În credința ortodoxă omul creat de Dumnezeu a fost plin de har dintru început, a avut în el suflarea de viață a Sfântului Duh, cf. Fac. 2, 7. Pentru Sfântul Moise, autorul cărții Facerea, viața omului primordial, a Sfântului Adam, nu era o viață lipsită de har, pentru că viața adevărată e cea în care harul umple pe om și îl face să fie o ființă vie. Adam era o ființă vie pentru că era o făptură a lui Dumnezeu, făcută de Dumnezeu, compusă din trup format din țărâna pământului și suflet rațional, plină fiind de Sfântul Duh,cf. Ibidem.
În teologia ortodoxă recentă, datorită unei identificări extremiste a Sfântului Duh cu harul dumnezeiesc de către unii teologi, adică a punerii semnului egal între persoana Sfântului Duh și harul comun Treimii, se indică persoana Sfântului Duh cu o oarecare teamă nejustificată, ca nu cumva oamenii să înțeleagă că noi identificăm în mod păgubos persoana cu harul. Însă în Scriptură, atunci când se vorbește de prezența Duhului în noi se spune de fapt că harul Treimii vine în noi. Și cînd noi ne rugăm ca Împăratul ceresc, Mângâietorul și Duhul Adevărului, Duhul lui Hristos, să vină în noi, cerem de fapt ca harul Sfântului Duh, al Treimii să vină în noi.
E corect să explicăm Fac. 2, 7, așa cum am făcut-o acum, ca loc pnevmatologic, pe lângă cel creațional? Credem că Fac. 6, 3 ne îndreptățește să vedem viața omului ca fiind Duhul lui Dumnezeu, adică harul. În avanpremiera potopului, Domnul Dumnezeu spune: ”Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceștia, pentru că sunt numai trup”. Cu alte cuvinte nu mai rămâne în ei harul, pentru că ei au devenit oameni trupești, oameni fără racordare la har. Au devenit trupuri goale de Duhul, pentru că au devenit oameni trupești.
Când Scriptura vorbește de dezgolirea omului de Duhul sau de pierderea simțirii harului vorbește de fapt de dezlipirea voită a omului, prin voință contrară voii lui Dumnezeu, de Creatorul Său. Sfântul Solomon, în citatul cu care am începutul articolul nostru, vorbește însă din punctul de vedere al prezenței atotstăpânitoare a lui Dumnezeu în lume, pe când Fac. 6, 3 are în vedere prezența sesizabilă interior a harului de către cei credincioși.
Dacă cineva nu mai simte în el lucrând harul lui Dumnezeu primit la Botez, dacă nu mai simte că Dumnezeu viază întru el, asta nu înseamnă că Dumnezeu a murit sau că Dumnezeu S-a retras din lume. Dementa teologie a morții lui Dumnezeu ca nesesizare interioară a Lui în lume și în om, presupune că Dumnezeu S-a retras din lume, dacă cei mai mulți nu Îl mai simt în lume și în ei. În loc să ne acuzăm pe noi de insensibilitate și de insesizare a măreției lui Dumnezeu în lume, am construit o lume închisă în sine, pentru care nu avem explicații și în perimetrul oricărei ideologii ne permitem să debităm tot ce ne trece prin cap despre începutul existenței, despre sfârșitul ei, despre noi, despre orice lucru.
Când modernitatea și postmodernitatea au început să îndoctrineze într-un mod sistematic pe oameni cu ideea că ei vin din neant și că s-au produs de la sine și că nu au niciun viitor veșnic, ci numai unul finit, terminat penibil cu moartea fizică, lumea noastră a devenit deodată o lume haotică, fără fundament și fără aspirații stabile, de nezdruncinat. Însă, pe când omul necredincios, care optează pentru ideologizarea existenței sale crede că asta e genealogia lui, apariția spontană și mitologicul lanț trofic, omul credincios știe și simte pe deplin că el este creația lui Dumnezeu, născut din iubirea Lui pentru noi și că e plin de Duhul, adică de viața duhovnicească din plin, de împlinirea reală a omului.
Lanțul trofic, al hranei, acel a mânca pentru ca să exist al ideologiei evoluționiste este o creație hilară în fața actului creator al lui Dumnezeu, a lui Dumnezeu care face pe om după chipul Său. În același comentariu al Sfântului Beda, acesta vorbea despre chipul lui Dumnezeu în om ca despre o confirmare a harului, a prezenței harului în noi. Dacă suntem după chipul lui Dumnezeu, dacă avem o întipărire a Lui în noi, vrea să spună Părintele nostru, atunci chipul e prezența harului în noi.
În cadrul Binecuvântărilor de la Înmormântare, apare binecunoscutul tropar: ”Chipul slavei Tale celei negrăite sunt deși port rănile păcatelor…” Omul e chipul slavei Stăpânului, pentru că el este creația lui Dumnezeu și are frumusețea lui Dumnezeu, harul Său în el, care îl ține în viață și îl întărește în existență, care îl umple. Chiar și atunci cînd omul nu mai simte în el harul lui Dumnezeu tot acesta e cel care îl păstrează în existență, care îi înrâurează existența.
Dar dacă nu Îl mai simți pe Duhul în tine, devii numai trup, un trup secătuit de bucurie, de viață, de frumusețe interioară, de tinerețe duhovnicească. În teologia ortodoxă Duhul, cu majusculă, este Sfântul Duh, persoana Sfântului Duh pe când duhul omului este echivalentul spiritului sau al ochiului sufletului, cum spune Sfântul Ioan Damaschin în Dogmatica sa. Când se vorbește de ”duhul lui Faraon” la Fac. 41, 8, spre exemplu, Scriptura se referă la duhul omului, dar cînd auzim de Duhul lui Dumnezeu sau de Duhul lui Hristos atunci acele texte se referă la persoana Sfântului Duh, la Unul din Treime.
Și Îngerii cât și demonii sunt numiți duhuri de Scriptură, adică ființe netrupești, spirituale, numai că se face diferența între sfințenia și frumusețea Sfinților Îngeri și întunecarea și răutatea demonilor. Spre exemplu la Num. 5, 30 găsim despre ”duhul geloziei”, adică despre demonul care ne îndeamnă să fim geloși. Scriptura ne vorbeștea stfel despre gelozie nu ca despre o virtute a dragostei ci ca despre o carență a ei.
Găsim adesea în Scriptură expresia că Sfântul Duh a fost peste cineva, ca în Num. 23, 6; 24, 2; Jud. 3, 10; I Regi 16, 13; F. Ap. 1, 8 etc. sau că Duhul lui Dumnezeu a umplut pe cineva, ca în Deut. 34, 9; F. Ap. 2, 4; 4, 8 etc. Ambele expresii nu vorbesc despre o sesizare exterioară a harului ci despre o sesizare interioară a lui. Când Scriptura spune despre cineva că a fost peste El Duhul vorbește despre faptul că harul a venit de sus, de la Dumnezeu, în el. Iar când se referă la existența Duhului în cineva, lucru care îl face să tresalte de bucurie pe om, se referă la modul personal, interior, în care este experiat harul și despre bucuria sfântă, neprihănită, pe care acesta o produce în ființa noastră; bucurie și veselie de Dumnezeu și de viața curată.
Dar, subliniem acest lucru, cu toată discuția personală a experienței harului, noi nu trebuie să concepem niciodată lumea și pe om în afara harului lui Dumnezeu, chiar dacă nu Îl sesizăm din belșug în noi sau chiar dacă nu străvedem prin cele create pe cele necreate. Starea normală a omului e aceea de văzător al lui Dumnezeu, de contemplativ. Cine nu vede în profundul lumii ordinea, frumusețea, planul, raționalitatea lui Dumnezeu are probleme de vedere, de vedere duhovnicească, pentru că ochii lui au devenit nestrăvăzători.
Când în F. Ap. 4, 31, Sfântul Luca descrie o prezență harică interioară de nivel comunitar, acesta spune: ”s-au umplut toți de Duhul Sfânt și grăiau cu îndrăzneală cuvântul lui Dumnezeu”. Prezența interioară a harului intensifică viața noastră, o dinamizează, pentru că o umple de adevărul prezenței lui Dumnezeu. Îndrăzneala credinciosului, îndrăzneala duhovnicească, aceea de a spune cu tărie adevărul lui Dumnezeu nu este o expresie a fanatismului și a intoleranței, ci dimpotrivă, este o harismă a Sfântului Duh, care încolțește în suflete bărbătoase, neînfricate, care sunt una cu ceea ce spun.
Îndrăzneala duhovnicească e o îndrăzneală întru adevăr, pe marginea adevărului, a iubirii de adevăr și nu pe te miri ce prostie. Dacă unul sau altul sunt fanii manelelor sau ai rockului, adică apărători ai acestor genuri muzicale pentru că le preferă, cum ar putea să fie un credincios ortodox autentic un tăcut, un laș, un papă lapte, când e vorba să mărturisească credința care îl face viu, singurul adevăr de sub soare?! Când s-s pus problema mărturisirii credinței, în timpuri de prigoane și de rătăcire, Sfinții Mucenici au înspăimântat prin cutezanța lor sfântă pe orbii lor torționari. Au existat în istorie Sfinți Mucenici dintre prunci, copii, tineri, care erau oameni foarte cuvioși și retrași, care nu făceau nicio zarvă și nu enervau pe nimeni. Dar când a venit vorba de credință, de adevărul lui Dumnezeu și erau fost forțați să nege acest adevăr, să-l abjure, atunci s-au arătat de o intransigență care înspăimânta prin nevinovăția și sfințenia ei.
Călăii nu puteau înțelege în ruptul capului cum preferă mai bine moartea, zeci de ore de chinuri, carceră, nemâncare niște ființe atât de tinere, atât de slabe sub aspect fizic, dar care rezistau unor torturi atroce și nu vroiau favoruri imperiale, căsătorii cu persoane de marcă ale vremii, posturi de conducere. Ce nu înțelegeau călăii de odinioară sau mai recenți, nu pot înțelege nici necredincioșii și ateii zilei, când văd că niște oameni cu două-trei doctorate, cunoscători a diverse limbi străine, cu specializări diverse se fac preoți sau monahi și trăiesc o viață curată, modestă, fără mari tantamuri și neagă un fel de viață trăit aiurea, când puteau să facă cariere strălucite în multe domenii ale societății.
Scandalul credinței nu ține de credință, ci de cei care nu înțeleg puterea interioară a credinței, care este Duhul lui Dumnezeu, Cel care ne face persoane vii, realmente vii și nu niște cadavre mișcătoare cum sunt oamenii necredincioși. Neînțelegerea lui Dumnezeu, ca urmare a nesesizării interioare a harului Său, a vieții Sale care ni se împărtășeșete în Biserică, ne face să avem o viață lipsită de frumusețe, de sens. Căutăm fericirea în lucruri perisabile, ne schimbăm look-ul după moda zilei, avem la îndemână ample posibilități de informare dar le folosim în detrimentul sfințirii noastre personale.
Suntem nu ceea ce credem noi că suntem, ci suntem ceva, dacă suntem, numai în măsura în care suntem plini de Duhul lui Dumnezeu. Dacă suntem în har suntem împreună cu Tatăl, cu Fiul și cu Sfântul Duh, cu Dumnezeul nostru unul după ființă dar întreit după persoane. Scriptura, Tradiția, Biserica și contemplarea duhovnicească a creației sunt ușile noastre spre înțelegerea slavei lui Dumnezeu, a lui Dumnezeu așa cum este El: plin de măreție negrăită.
Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian.