Rugăciunea pentru ceilalți

De la începutul reconvertirii mele duhovnicești, am simțit că nimic nu mă încălzește mai mult ca rugăciunea pentru ceilalți, cunoscuți și necunoscuți, și pentru toată lumea. Îmi face foarte bine și rugăciunea pentru mine însămi, dar mai mult mă umple de liniște și de pace, de focul dorului după Dumnezeu, rugăciunea pentru alți oameni.

Câteodată îmi mai treceau prin minte gânduri răzlețe, de îndoială, când pomeneam nume oarecum estompate sau evanescente pentru memoria mea afectivă sau nume necunoscute, însușite din pomelnice auzite întâmplător. Însă o mare bucurie mă cuprindea la sfârșitul rugăciunii, o bucurie care mă îmbrățișa și pe mine și toate aceste nume.

Așadar, când mă rog pentru alții, fie ei cunoscuți sau necunoscuți, mă simt înviorată și întărită interior, mă bucur de prezența lui Dumnezeu și de comunicarea cu toți oamenii în Dumnezeu, prin harul Său. Fără rugăciunea ardentă pentru ceilalți nu există înaintare duhovnicească, nici conștientizarea comuniunii cu toată umanitatea (cu „Adamul total”, cum spune foarte frumos și adevărat Fericitul Sofronie Saharov) într-un singur Trup, Trupul lui Hristos.

Rugăciunea pentru ceilalți e ca un foc în care mă bucur de dragostea lui Dumnezeu ce se revarsă atunci și peste mine și de frățietatea cu toți oamenii. Ea m-a făcut să mă simt bine și mă face să mă simt bine întotdeauna, face să se îndepărteze grijile și tulburarea sufletului și mă cufundă în pace și în bucuria comuniunii.

Mai mult parcă decât rugăciunea pentru sine, rugăciunea pentru ceilalți îmi dă să mă liniștesc de patimi și de gânduri și face ca neliniștea sufletului să se transforme în ape line. Îmi susține pâlpâiala candelei interioare (Ioan Alexandru cerea, într-o poezie, mila lui Dumnezeu pentru el, pâlpâitul) și mă face să înțeleg ce mare fericire este să faci parte din Biserică, din comunitatea tuturor oamenilor, de la Adam și până la ultimul om, din umanitatea asumată și mântuită de Hristos, dar și ce mare fericire e să atârni, împreună cu toată lumea, vii și adormiți, de mila lui Dumezeu, să te lași în mâinile iubirii Lui copleșitoare, care ține toată făptura și tot universul.

Simți că nu mai ești un om singur, te simți integrat, dar nu unei lumi în care stăpânește dezinteresul, dezbinarea și răutatea, ci unei alte lumi, în care toți sunt uniți în dragostea lui Dumnezeu, nu mai există primejdia păcatului și a căderii, în care negura sufletelor se spală prin rugăciunea obștească a Bisericii, prin rugăciunea Preacuratei, a tuturor Sfinților, Îngerilor și oamenilor credincioși către Tronul Preasfintei Treimi.

Vezi că nu mai stăpânește răul, că el se topește de mulțimea rugăciunii tuturor. Cred că simt multă bucurie și liniște tocmai pentru că simt că și rugăciunea mea se topește în rugăciunea universală, se înmănunchează în ea. Căci rugându-mă pentru alții, simt în același timp că și alții se roagă pentru alții și toți ne rugăm pentru toți și că rugăciunea nu încetează niciodată și acest lucru mă face să mă simt un om viu. Iar rugăciunea neîncetată, pe care o cere Sfântul Pavel (și toată tradiția Bisericii) de la creștini este tocmai împărtășirea de acest cor netăcut al tuturor Sfinților Îngeri și a tuturor Sfinților, cor în care ne vom muta în veșnicie, dacă Dumnezeu se va milostivi spre noi.

Căci așa ne facem și ne terminăm noi, ortodocșii, toate rugăciunile, cu dorința și cererea expresă ca ele să fie adăugate la rugăciunile obștești și să fie ascultate nu pentru ele însele, ci pentru primirea și împletirea lor cu rugăciunile Preasfintei Stăpâne, ale tuturor Sfinților și dumnezeieștilor Puteri Îngerești, care întăresc slăbiciunea noastră și acceptă cu dragoste să unească slăvirea lor cu rugăciunile noastre.

Rugăciunea, de orice fel, înseamnă, în sine, bucuria comuniunii, a împărtășirii de Dumnezeu și de comunitatea eclesială, dar mai mult decât alte rugăciuni, personal mi s-a părut mereu că rugăciunea pentru ceilalți m-a bucurat și m-a luminat mai mult, mi-a adus liniște și smerenie în suflet.

Drd. Picioruș Gianina Maria-Cristina