Pocăinţă şi cutremurare

mantuirea-lumii.jpg

La începutul Păresimilor, o cântare a Triodului din Litia duminicii întâia a Postului, ne-a făcut cunoscut următorul fapt: „soarele razele şi-a ascuns, luna cu stelele în sânge s-au schimbat, munţii s-au înfricoşat, dealurile s-au cutremurat, când s-a închis Raiul, ieşind Adam…”. La, sfârşitul Postului şi în Săptămâna Mare cu precădere, iarăşi vom auzi că soarele cu luna şi cu stelele s-au întunecat şi tot pământul s-a cutremurat, când vom retrăi spânzurarea pe lemn a Celui ce a spânzurat pământul pe ape.

Postul nostru se întinde între ieşirea Sfinţilor Protopărinţi din Rai şi reintrarea lor în Rai, cu Hristos. Se întinde între două cutremurări şi întunecări ale pământului şi ale universului, prima, cea de la căderea omului din Eden, şi a doua, cea de la moartea lui Hristos Dumnezeu pe Cruce, care l-a scos pe om din Iad. Tot acest cutremur al cosmosului, al creaturii, chiar şi a celei neînsufleţite (soarele, luna, stelele şi pământul), ne învaţă să nu fim nesimţitori, mai nesimţitori decât pietrele (şi stelele şi planetele sunt tot pietre) în faţa Ziditorului şi Dumnezeului nostru, aşa cum natura, chiar şi firea de piatră, nu a fost nesimţitoare la căderea stăpânului ei, omul, şi, cu atât mai mult, la moartea Stăpânului şi Creatorului ei, Dumnezeu-Omul, ci cu frică, cu dragoste şi cu cutremur să slujim Celui care l-a făcut pe om împărat peste toată creaţia cea văzută.

Sfântul autor al cântării ne vorbeşte despre transformarea lunii în sânge şi întunecarea soarelui la ieşirea omului din Eden, amintindu-ne de profeţiile eshatologice (Ioil 3, 4) din Sfânta Scriptură, care leagă asemenea evenimente de sfârşitul lumii şi de Judecata ce va să fie. Cel ce l-a judecat şi l-a osândit cu milă pe omul dintâi, izgonindu-l din Rai pe pământ, este Acelaşi Judecător de pe Cruce care a dăruit tâlharului din dreapta Sa Raiul, în timp ce tâlharul din stânga s-a osândit prin hulă, şi Acelaşi Judecător care va veni întru slava Sa şi ne va aşeza fie de-a dreapta, fie de-a stânga Sa, în funcţie de felul în care ne purtăm crucea fiecare, ori cu mulţumire şi cu pocăinţă, ori cu răutate şi nerecunoştinţă.

Postul acesta petrecut între cutremure, care trece prin cutremurul Răstignirii şi se încheie cu cutremurul de la Înviere, este chiar icoana petrecerii noastre pe pământ, în această „vale a plângerii” (Ps. 83, 7), în care ajungând Sfinţii Adam şi Eva după cădere, au plâns 40 de zile bătând la porţile încuiate ale Raiului, pământ care e loc de exod şi de pocăinţă şi pentru noi, urmaşii lor, până când ne vom întoarce la patria noastră din cer. Prin urmare, postul acesta de 40 de zile este vremea în care trebuie să învăţăm ce rost avem pe lume şi cum trebuie să vieţuim în ea, în care intrăm prin cutremurul naşterii şi ieşim prin cutremurul morţii: cu smerenie, cumpătare şi pocăinţă, pentru că viaţa aceasta este vremea în care batem plângând la porţile Raiului, trecând prin răstignirea patimilor şi a poftelor noastre.

Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *