Povestea omului care și-a depășit condiția
Ce atâta por favor, por favor?, se gândea tristul mon amour, Mitică din Floreștii de Vale. El nu înțelegea în ruptul capului de ce televizorul transmite câteodată telenovele plicticoase, știri butucănos de senzaționale, capete tăiate și fețe bătute cu pumnii. Se zgâia ca o rață defilantă prin fața televizorului, se uita la fața televizorului și nu înțelegea neam, nici să îl bați să îl omori de ce dragostea e atât de rostogolită la televizor și atât de fără etichetă în realitate.
Într-o zi, se puse să înțelagă cum e cu viața. S-a dus în tot satul să ia interviuri consătenilor săi despre cum e cu dragostea, cu politica, cu moartea. Ăștia, oameni serioși, nu glumă, începură să râdă de Mitică că nu știe cum e treaba cu viața. Și râdeau de se prăpădeau pe ei de năduf, pentru că ei înțeleseră că Mitică a ajuns filosof dacă se gândește la altceva decât la țuică, femei, și somn, mai ales somn.
Somnul, ca o uitare de sine, îi lua în primire și când mergeau la câmp. Tocmai de aceea unul adormea tot timpul în picioare, cu sapa în mână, altul adormea fumând țigarea, altul bând un pahar de duhoare ieftină.
Mitică, ca orice filosof incipient duhnea a curiozitate. Dragostea îl sfâșia la inimă. Întrebările îl ghilotinau, soarele îi brăzda nasul ( de ce tocmai nasul?) cu o teribilă remușcare, remușcarea că el nu mai este ca toată lumea dacă nu are dragoste. Însă tocmai dragostea, așa, ca un hiatus între eu și mă chem, era întrebarea.
Mânca cărți. Stingea televizorul, care până mai deunăzi îl învățase că viața este neroadă și acum citea cărți. Cărți grele, cărți de carte. Când vorbea Mitică se auzea vestea în tot satul. Cuvintele lui erau memorate de către consăteni ca un albastru de Verona ( nu de vermut).
Ce mai…Trecu vremea și își găsi o iubită, o viitoare soție și chiar se căsători cu ea. Se mută la oraș. Nu mai era țăran ci orășean cu stil. Însă acum nu avea cui să vorbească, chiar dacă el clocotea de inteligență. Inteligența, ca o haină de pe corpul tău, nu se poate împrumuta. Satul de unde plecase rămăsese fără filosof iar orașul nu iubește filosofii.
Dezamăgit de oraș, domnul Mitică citește cărți, toată ziua cărți. Deși viața bate cartea, totuși Mitică citește cărți. Când Cărtărescu termină o poveste de asta de doi lei și 35 de bani, și nu mai vrea să o termine ca lumea, scrie un cuvânt de vreo 70 de ori, cam așa:
citește cărți, citește cărți, citește cărți, citește cărți, citește cărți,
citește cărți, citește cărți, citește cărți, citește cărți,
citește cărți, citește cărți, citește cărți,
citește cărți, citește cărți,
citește cărți…cine? Mitică!…
Te rostogolești în cuvinte…și iarăși scrie:
el nu are cu cine vorbi, el nu are cu cine vorbi, el nu are cu cine vorbi, el nu are cu cine vorbi,
el nu are cu cine vorbi, el nu are cu cine vorbi, el nu are cu cine vorbi,
el nu are cu cine vorbi, el nu are cu cine vorbi, el nu are cu cine vorbi, etc…, că e mare enervare.
Povestea omului, a lui Mitică, nu e nici pe departe absurdă.
Repetițiile acestea sunt trucate. Până și Mitică știe asta. E mai mult plictiseală decât umor, deși umorul e o formă elegantă de plictiseală.
”Ba, nu. E o răutate…”
”Cine, domnule, Mitică?!”
Nu, umorul. Umorul, ca un amor al artei, vine și te torpilează direct în față.
Mitică stă și te privește și apoi îți spune: Nu ai fler, domnule!
Dacă în locul lui Mitică ar fi fost Mădălin, ar fi fost altceva? Ce ar fi făcut Mădălin, băiat de bani gata, în locul lui Mitică, care a muncit mult și și-a întrecut condiția? Ce atâta luptă de clasă? Ce condiție?
Mitică mănâncă cu o mână și cu alta citește, adică ține cartea în mână. Mitică nu are freză și nici breton. Nu are nici urechi lungi, clăpăuge. Nu e nici mitocan, nici pamblicar, nici misogin, nici dementin. Mitică e domnul Mitică. Ca să zic și mai explicit, domnului Mitică nu îi plac petrecăreții ci oamenii așezați.
El spune în neștire aceste cuvinte: ”Cine are ceva de spus acela e om viu”. Criptic, nu?! El nu e o criptă, ci e criptic. Nu e nici friptură, ci este intelectual. Filosofii sunt intelectuali deși au inimă și ei. Oamenii au inimă și ei deși nu îi acordă prea multă importanță. Copacii nu au inimă dar au frunze. Cei care nu au frunze nu au frunze și gata. Iar cei care nu înfrunzesc și nici nu desfrunzesc sunt ca domnul Mitică, care nici nu tace dar nici nu face.
Ce-o fi crezând autorul anonim sau cititorul dezinteresat când a scris aceste rânduri? Ce or fi crezut pălăriile domnului Axinte, de la vânzare, despre meticulozitatea vieții lui Mitică, acea strategie a timpului inclus? La finalul trecerii în revistă a fragmentelor de viață din domnul Mitică, totul e glorie și niciodată mundi.
Pr. Dorin.