12-martie-sf-simeon_noul_teolog.jpg

E ca și cum ai întreba: Pot să iubesc mai mult sau mai puțin pe Dumnezeu? Cei care se întreabă dacă să se împărtășească zilnic sau la 40 de zile, odată pe an sau când vor, nu vor să își asculte inima, dragostea lor. Ce vă spune dragostea dv., vă întreb eu?

Dacă iubești pe cineva din tot sufletul, te mai întrebi dacă vrei sau nu să îl vezi? Dacă iubești pe Dumnezeu nu te mai întrebi ce să faci, ce e bine, pentru că tocmai această dragoste îți spune în suflet ce să faci. Dacă avem o relație cu Hristos, de ce întrebăm prima dată pe oameni, fie ei și duhovnicii noștri, ce să facem în domeniul împărtășirii, și nu întrebăm pe Hristos Însuși ce să facem cu noi sau ce să facă El cu noi?

Cei care se iubesc au nevoie unii de alții, nu se pot închipui singuri. Eu personal nu mă pot închipui singur, nu mă pot închipui să refuz pe Hristos și să nu vreau să fiu zilnic cu El. Orice creștin ortodox plin de iubirea lui Hristos nu cred că poate gândi altfel. Iubirea ne învață ce să facem. Cine se întreabă în materie de iubire înseamnă că e în afara ei. Iar dacă cineva vine să se împărtășească cu Hristos, dacă vrea să se împărtășească foarte des sau zilnic cu Hristos, o asemenea dragoste nu o naște în noi decât Hristos, Cel ce ne-a iubit pe noi mai mult decât pe Sine.

Tocmai de aceea problema pusă în discuție e falsă. Dorința de a ne împărtăși cu Hristos Dumnezeu e iubirea noastră de El, iubire pe care El Însuși a sădit-o în noi și o înmulțește în noi. Dacă simți să fii cu El, să te împărtășești mai des e semn că ai înțeles iubirea Lui printr-o viață de adâncă curăție, de adâncă smerenie, de adâncă înțelegere și urmare a poruncilor Sale.

Împărtășirea nu implică neapărat sfințenie. Împărtășirea implică toată inima deschisă către El și sensibilitatea plină de cunoașterea și de dorire a Lui. Postul de două zile sau de patru, citirile multiple, canonul împărtășirii nu ne aduc dragoste automată de Hristos, după cum știm toți, și nici dor pentru El. Toată viața noastră, dacă e o pregătire numai pentru El, de căutare numai a Lui mai presus de toate, e dor pentru El.

Dacă nu avem mare dor de El, entuziasm dumnezeiesc în viața noastră, să nu ne mințim că asta înseamnă dragoste, adică atitudinea liniștită, laxă, dezordonată, unde plângem cu lacrimi regulate. Îmi bântuie frumos în minte, de multe ori, sintagma Sfântului Grigorie Teologul, că nu poți plânge geometric, regulat. Dragostea este foc, nu geometrie, nu calcul! Dacă ai foc în tine este evident. Dacă iubești pe Domnul înseamnă că Îl cunoști, la nivelul tău, dar Îl cunoști.

Iar dacă Îl cunoști, nu s-a putut petrece asta dacă nu L-ai iubit și nu I-ai împlinit poruncile. Omului plin de dragoste pentru Hristos nu poți să îi pui opreliști să nu se împărtășească. Pe el trebuie să îl îndemni, să îl sprijini, să îl iubești ca pe un înger frumos al Domnului. Dacă, așa cum spun Părinții, cel ce își vede păcatele e mai mare decât cel care învie morții, atunci cel care iubește cu foc pe Dumnezeu, pentru că simte iubirea Lui față de el, este intimul Stăpânului și mie mi-e teamă, o teamă mare, să opresc pe intimii Stăpânului să vină la El.

Cine oprește pe oameni de la împărtășire e un atentator la iubirea dintre Dumnezeu și om. Mi-aș dori să vrea, să vină, să se împărtășească oamenii care nu Îl iubesc pe El, dar nu o să vedeți că se petrece așa ceva. Cei care vin la El sunt chemați de El pentru că sunt ai Lui.

Știu cât ne zbatem de mult să convingem pe oameni să vină să se împărtășească. Vorbim mult despre asta, vorbim despre dragostea și îndumnezeirea care ne vin în mod real, vizibil, din împărtășirea cu Sfintele Taine, chemăm la cunoașterea Scripturii, a Părinților, a dumnezeiescului cult al Bisericii. Însă dragostea nu se poate pricepe doar din cuvinte, pentru că dragostea e foc ceresc de la Stăpânul, e focul Duhului, este în relația autentică și nu de fațadă cu Domnul, e între El și mine, între El și tine și nu e doar în cărți.

Naivitatea multora constă în aceea că ei cred că lucrurile sfinte și dumnezeiești se petreceau odată, cum e scris în Sinaxare și nu și astăzi. Realitatea e că și astăzi se petrec lucruri cutremurător de frumoase, că Biserica e plină de Sfinți contemporani nouă, că sunt oameni peste tot care sunt înspăimântători de frumoși. Cum au ajuns ei aici? Cum să ajungem și noi ca ei? Prin a împlini tot ce învățăm frumos în Biserică și în cărțile Bisericii.

Este extrem de simplu să fii ortodox. Să nu fii ortodox în viața și în gândirea ta e o mare ciorovăială a gândurilor, pentru că una îți spune inima și alta debitezi tu. Dacă ești plin de Hristos nu te mai întrebi dacă trebuie, pentru că ne trebuie zilnic, clipă de clipă Hristos. Dacă vă întrebați dacă e bine sau nu să fiți cu Hristos, acum sunteți cumva în afara Lui?

Nu ne putem întreba despre Hristos din afara relației cu Hristos. Nu ne putem întreba din afara lui Hristos fără să fim cu diavolul în sân. Nu există stare de mijloc, interval. Nu putem fi din punct de vedere duhovnicesc neutrii, adică, dacă nu suntem nici cu Hristos și nici cu diavolul atunci suntem cu noi. De aici vine toată filosofia eretică de orice fel: din ideea că omul poate înțelege de unul singur dacă există sau nu Dumnezeu.

Nu putem înțelege ceva bun, autentic, fără El. Toată înțelepciunea vine de sus nu din buzunarul hainei! De aceea întrebările retorice de felul ăsta, ca și acelea cu: Să mă fac monah sau să mă însor? Să postesc mai mult sau să nu postesc? Să fac sau să nu fac?, nu țin de iubire și nici de atenție, ci de neatenția la ce ne spune Dumnezeu în inima noastră aplecată în smerenie.

Asta cu să ne împărtășim sau nu e ca întrebarea: să mor sau să mai fac umbră pământului? Credincioșii serioși nu își pun astfel de întrebări. Credincioșii serioși sunt oameni ai acțiunii, ai faptelor. Dacă simt mișcarea harului în ei și îi îndeamnă la ceva bun, atunci îl fac cu mărire de inimă. Adică vezi că omul moare lângă tine și tu te mai întrebi dacă e bine sau nu să îl ajuți? Te vezi ignorant, păcătos, cu lipsuri majore în credința ta și te întrebi dacă e bine sau nu să te spovedești, să te împărtășești, să citești mult, să fii delicat?

Să fim serioși: astea sunt întrebări de fată mare, care știe pe cine vrea, dar se face că nu înțelege. Iubirea pentru Hristos se manifestă în toate și dacă există ea este dorință de Hristos, dor după împărtășirea cu El, dor de icoana Lui, de cărțile despre El, de toți oamenii, de întreaga creație.

Pe cei ce mă întreabă dacă e bine sau nu e bine să fie cu Hristos îi întreb: e mai bine să fiți cu dv. sau fără dv? Adică, cum?!, mă întreabă ei. Dacă credeți că sunteți întregi la minte și la simțuri fără Hristos, dacă credeți că puteți sta fără Hristos e semn că viața dv., ca oameni ai credinței, a devenit mult diluată.

Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian.

Did you like this? Share it: