sf_ioan_gura_de_aur_mozaic-210.jpg

Rugăciunea Sfântului Ioan Gură de Aur, a doua rugăciune din canonul împărtășirii, e profund scripturală. Ea debutează cu un strigăt de dragoste către Domnul și Dumnezeul meu; expresie regăsibilă în Ps. 7, 3; 7, 6; 9, 32; 12, 4;17, 31 etc. dar și în contextul de la In. 20, 28, unde Sfântul Toma se încredințează că Hristos cel înviat este Domnul, este Învățătorul lui și El este identic cu Dumnezeul lui.

A doua rugăciune de pregătire este un strigăt al certitudinii către Domnul cel răstignit și înviat, către Cel care ne-a iubit pe noi și S-a dat pe Sine pentru noi ca Jertfă fără prihană (Rom. 4, 25; Gal. 1, 4; 2, 20; Efes. 5, 2; I Tim. 2, 6 etc.). Rugăciune și certitudine. Dacă nu avem certitudinea că Domnul este Dumnezeul nostru nu ne putem ruga cu sinceritate, cu încredințare.

În fața Domnului și a Dumnezeului său, Sfântul Ioan adoptă poziția normală, autentică a omului credincios, poziția pe care ne-o dă conștiința noastră: ”nu sunt vrednic, nici în stare, să intri sub acoperământul casei sufletului meu, pentru că este cu totul pustiu și surpat și nu afli în mine loc potrivit ca să-Ți pleci capul”.

Găsim aici două exprimări scripturale distincte, din care Sfântul Ioan, un arhicunoscător al Scripturii a dat o formulă sintetică, și anume starea sufletească a lui Petru înaintea Domnului, după ce a prins în mod minunat pește și cuvintele Domnului, cum că El nu are unde să Își plece capul. Avem înbinate aici Lc 5,8 și Mt. 8, 20. Dar și cuvintele sutașului roman sunt amintite aici, pentru că acesta a spus: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea ( Mt. 8, 8).

În fața Domnului se vine cu credință și cu mărturisire de sine. Nu sunt vrednic Doamne de Tine, spune Ioan și spunem și noi. Suntem ca niște case dărăpănate. Suntem inimi goale de har, de fapte bune, de acoperământul luminii. Avem acoperișul casei unde vrem să vii Tu stricat de patimi.

Ba, mai mult, spune aici Dumnezeiescul Ioan, că noi suntem niște temelii surpate, niște case intrate în pământ, improprii vizitării noastre de către Domnul și Dumnezeul nostru. În loc să fim palate ale Stăpânului suntem niște dărâmături de oameni, niște sălașe părăginite.

Se presupunea că noi trebuie să fim paturi ale Stăpânului, unde Hristos să Se odihnească în inima și în ființa noastră. Nu degeaba spune Pavel că noi suntem temple. Ale cui? Ale Duhului ( I Cor. 6, 19). Și acolo unde este Duhul e și Hristos și e și Tatăl. Însă noi venim la Hristos cu conștiința că suntem temple dărâmate și nu strălucite.

Cum numește aici Ioan întruparea Domnului? O numește: plecare din înălțimea slavei Sale către noi. Cunoaștem dumnezeieștile noastre cântări ortodoxe unde Hristos, Cel Unul din Treime, e cântat ca Cel ce a venit la noi, dar de Tatăl și de Duhul nu S-a despărțit. Se înțelege: după ființa Sa.

Acest a pleca de aici nu are sensul de a părăsi cerul pentru pământ, ci de a Se apleca, a Se coborî, a veni la noi fără ca asta să însemne mutare din loc a Sa după dumnezeirea cea nemutată, pentru că, așa cum spune rugăciunea de dimineață, la Dumnezeu nu este mutare sau umbră de schimbare; adică nicio schimbare. Deși a venit la noi și S-a făcut om ca noi, afară de păcat ( cum nu uită niciodată Părinții să adauge), El a rămas nescindat, nedespărțit după ființă de Tatăl și de Duhul.

Binecunoscutul loc chenotic de la Filip. 2, 6-11, ne proprune pe a Se deșerta de Sine pentru a vorbi despre întrupare. Și acolo, cât și aici, aplecarea sau deșertarea Lui de slavă, acoperirea slavei Sale în venirea Lui la noi, încât arăta numai cât vroia din dumnezeirea Sa, e văzută de Sfântul Ioan ca o aplecare continuă la noi, la fiecare dintre noi, pentru a Se uni cu noi fără a Se despărți de Tatăl și de Duhul.

Pe Cel care a venit la noi și S-a făcut om, pe Acela Îl rugăm să vină și acum și să vieze întru noi. În acest context: ”pleacă-Te și acum spre smerenia mea”; prin smerenie se desemnează, credem noi, întreaga noastră alcătuire omenească personală în raport cu Dumnezeu, nu numai starea noastră interioară vizavi de El. În comparație cu mărirea Lui smerenia noastră, puținătatea ființei noastre este de-a dreptul incomparabil de mică.

În fața Domnului și a Dumnezeului nostru întrupat pentru noi și pentru mântuirea noastră, noi suntem o smerenie infinită, ființe umile, plecate Lui. Însă întru smerenia noastră, în recunoașterea de sine pe care o avem chemăm să vină măreția slavei Lui, Îl vrem pe Stăpânul. Împărtășirea de El, cu El înseamnă a fi în noi cu El.

Și de aici încolo Sfântul Ioan începe o serie de comparații prin care vrea să Îl atragă pe Stăpânul și rugăminți pline de dor prin care să Îl convingă ( iubirea care vrea să convingă) că poate fi un locaș al Stăpânului. Și Îi spune Stăpânului, că El, Care a venit pe lume în peșteră, într-o peșteră, și aici S-a născut ca om și a fost înfășat și culcat, adică în ieslea animalelor, poate să vină și în ieslea sufletului său și în întinatul său trup ca să le umple de lumină.

Smerenie, conștiință a sufletului și a trupului pline de păcate.

După pasajul nativității (Lc. 2, 6-7), urmează paralelismul dintre cina cu păcătoșii în casa lui Simon leprosul ( Mt. 26, 6; Mc. 14, 3) și intrarea în noi, cei leproși și păcătoși.

Cum leproșii erau necurații Legii ( Lev. 13, 14) și de ei nu se apropiau cei fără această boală, intrarea Domnului la Simon arată multă condescendență, mai ales că e vorba și de oameni păcătoși, nu numai bolnavi. Însă acolo unde e păcat e și boală, pentru că boala e urmarea păcatului de cele mai multe ori.

Casa sufletului nostru e casa unui om plin de lepră. Și când vine Stăpânul, El ne vindecă de boala leprei și ne face albi ca zăpada ( Is. 1, 18). Alte două paralelisme: atingerea de Domnul a desfrânatei și sărutarea de către ea a picioarelor Domnului (Lc. 7, 37-38) și atingerea noastră de Stăpânul și împărtășirea cu El, împărtășire ce e considerată ca un sărut dat Domnului de întreaga noastră ființă. Domnul nu îndepărtează pe desfrânată, care e ca și mine, și se atinge de Domnul și nici nu se cârbește de săruturile gurii ei.

Ea îi sărută picioarele, pentru că ” plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, şi cu părul capului ei le ştergea. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir”, cum spune Luca 7, 38.

În concluzie, dacă Tu, Doamne, Te-ai născut pentru noi în peșteră și în iesle, ai stat cu păcătoșii și leproșii la masă, dacă Te-ai lăsat atins și sărutat de femei desfrânate, toate din mare iubire pentru noi, ca să mântuiești pe omul cel pierdut prin păcat, atunci Tu ai venit și vii și pentru mine, și Te rog să vii și în mine, ca să mă mântuiesc și eu. Aceasta e concluzia.

Avem un început al rugăciunii cu mărturisirea dumnezeirii și a omenității lui Hristos, continuat apoi de mărturisirea întrupării și a milostivirii Domnului, chemarea Lui, înduplecare Lui cu dragoste să vină la noi, prin mărturisirea iubirii Sale în tandem cu păcatele noastre cele multe, după care urmează rolul pe care Îl are împărtășirea cu Hristos euharistic pentru ființa noastră.

Ioan numește Trupul și Sângele Domnului cărbune, parafrazând vedenia Sfântului Isaia din Is. 6,6. Acest cărbune, pe care Is. 6, 6 îl prevestea, e urmat la Isaia de versetul care a devenit cutumă în Liturghia lui Ioan, după împărtășirea preoților și anume: ”Iată s-a atins de buzele tale și va șterge toate păcatele tale, și fărădelegile tale le va curăți” ( Is. 6, 7).

Cărbunele aprins-Hristos, cărbunele-Hristos plin de Duhul e Cel care ne sfințește și ne luminează, ne însănătoșește trupul și sufletul, ne ușurează de povara păcatelor noastre, ne ferește ”de toată lucrarea diavolească”, ne strică obiceiurile rele, ne omoară patimile, ne dă putere să împlinim poruncile Sale și ne umple și de mai mult har, pentru a lucra poruncile care ne fac moștenitorii Împărăției Sale.

Toate acestea sunt urmările reale ale împărtășirii și trebuie să se regăsească în ființa noastră; să fim conștienți de ele. Sfințenia, umplerea noastră de har, curăția ființei noastre, ușurarea noastră de păcate, mutarea din noi a patimilor, ferirea noastră de demoni și harul spre împlinirirea poruncilor sunt evidențe în ființa noastră și nu figuri de stil. Dacă nu se văd în noi înseamnă că nu ne-am împărășit cum trebuie; nu cu toată inima.

Ioan Îi spune Domnului că nu e un nepăsător, un leneș. Nu vine la Domnul ca un leneș. El vine la Domnul încrezându-se deplin în bunătatea Sa și nedorind să fie stăpânit cumva de lupul cel înțelegător, de Satana, dacă stă mai mult timp fără El. El vine la Cel singur Sfânt, la Stăpânul vieții sale și dorește să se unească cu El, pentru ca să îi sfințească întregul trup și întregul suflet, să îl înnoiască și să înrădăcineze în el frica de a nu Îl supăra cu viața lui.

Ioan vrea frica de Domnul adânc înrădăcinată în ființa lui, acea frică plină de dragoste, de atenție, pentru a nu strica cumva relația de iubire dintre el și Stăpânul, alături de sfințenia lui Hristos, pe care și-o dorește neștearsă din el de patimi. Vrea ca sfințenia Lui, curăția Lui să fie în el, să îl stăpânească.

Ioan Îl roagă pe Domnul să îi ajute, să îl folosească pe deplin prin venirea Lui în el, îndreptând viața lui în pacea Duhului, pentru ca să fie moștenitorul de-a dreapta ( Mt. 25, 34), cu Sfinții, în Împărăția Sa.

Dar mântuirea nu o consideră primită prin viața sa cuvioasă, ci ”pentru rugăciunile și mijlocirile Prea Curatei Maicii Tale și ale sjujitorilor Tăi celor fără de trup, ale preacuratelor Puteri și pentru ale tuturor Sfinților, care din veac Ți-au bineplăcut Ție”.

Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruş

Did you like this? Share it: