Presupuneri decodificate

Se presupune că scriitorul are atuul experienței pe care o descrie; al experiențelor multiple. Ca să fii cititor bun se presupune că trebuie să ai aceleași experiențe ca și autorul cărții sau că ești într-un anume grad congenial în experiență cu acela. Cărțile se consumă într-un timp definit sau nu, într-un grad de interioritate mai mic sau mai mare, uiți personajele și păzești în inima ta esențialul. Care esențial? Esențialul autorului cărții sau esențialul căutărilor tale?

Am avut de multe ori senzația că filele pe care le citesc mă descoperă sau că toate cărțile pe care le-am citit mi-au relatat ceva foarte important din mine, părți de interioritate pe care le intuiam dar la care nu puteam să ajung fără contactul direct cu experiența acelor cărți. Cu alte cuvinte am citit cărți pentru ca să mă descopăr sau pentru ca să instaurez în mine, să inițiez sentimente și stări de spirit, acțiuni care nu îmi erau proprii dar care mi-au devenit atât de mult proprii încât cred că le știam dintotdeauna sau că le actualizam în mine dintotdeauna.

Cărțile, textele scrise ne personalizează. Ne fac să ne intuim temerile și bucuriile, incertitudinile și angoasele, lucrurile perplexante din noi și reîntoarcerea, mereu proaspătă, a experiențelor noastre de viață la nivelul conștientizării personale.

Am auzit pe cineva că nu trebuia să citească anumite cărți sau că anumite cărți sunt necitibile din fașă. Mi-am adus aminte de o sincopă din viața mea, în care nu am putut să trec peste o carte, peste sentimentul că nu pot citi acea carte, zile întregi. M-am rugat ca să o pot citi. Teama de a citi acea carte era una demonică. Și mi-am dat seama de acest lucru când am reușit să o citesc și citirea ei m-a învățat lucruri esențiale.

De atunci mi-am dat seama că acea carte pe care nu o pot citi este o carte care îmi folosește, chiar dacă ea este o carte grea, o carte care mă determină să mă schimb profund. Cărțile pe care nu le putem citi sunt cărțile care ating fibre adânci din noi și sunt adevărate execuții, puneri la zid, clipele prin care trecem citindule.

Dacă avem sentimentul că ceea ce o carte conține este o irealitate, de ce o taxăm ca pe o narațiune autentică? De multe ori citim cărți cu narațiuni fictive care par extrem de reale și au părți de realitate în ele și constatăm că noi am fi putut trece printr-o astfel de experiență, chiar dacă ea este incredibilă pentru noi la momentul actual. Ficționalul nu este o problemă pentru noi, pentru că citim o carte având sentimentul că autorul nu poate să inventeze ceva care nu are o tangență anume cu realitatea. Citim ficționalul ca o realitate desfigurată, ceea ce și este.

Însă, atâta timp cât ficționalul are o urmă de intimitate cu noi el intră în viața noastră ca o realitate personală paralelă cu realitatea, ca și visul sau halucinația. Te trezești dintr-un vis cu o profundă stare de realitate, însă ea este una ficțională. Sau ai un miraj ori o halucinație, te lovești la cap și funcția gândirii și a memoriei este afectată, și în această stare începi să intri în lumea ficționalului personal sau a rupturii cu realitatea, pe care o trăiești ca pe o realitate, ca pe însăși realitatea.

Însă realitatea presupune integritate mintală, presupune o racordare stabilă la norme comune și capacitatea de a face conexiuni ultrarapide în cele trei secțiuni ale vieții tale temporale. Când rămâi în trecut sau ești scufundat numai în prezent sau trăiești numai futuristic, în domeniul planurilor de viitor și nu poți să treci rapid în cele trei planuri ale existenție tale atunci irealitatea devine nu numai o problemă de citire ci și una de viață.

Dacă ați scris vreodată un roman puteți să garantați ceea ce spun acum. Atunci când construiești personajele sau cadrele pe care le descrii automat trebuie să fii acolo , într-un timp ficțional în mod angajat și să trăiești cu ele un fel de a fi extrem de veridic pentru tine și pentru ele. Ca să poți să creionezi un caracter uman trebuie să presupui o relație între tine și el. Ca să îl faci să gândească trebuie să te dedublezi: trebuie să vorbești în mintea ta și cu gândul tău și cu gândul și personalitatea lui cu care l-ai înzestrat.

E corect: nu mulți reușesc să treacă în această idealitate fără urmări. Când îți trăiești și viețile personajelor tale și pe a ta există riscul să nu mai știi cine ești tu sau dacă tu ești unitar în personalitate sau dacă nu cumva ai personalități multiple. La fel se întâmplă și cu actorii, cu regizorii, cu oamenii care trebuie să intre în rol pe deplin.

Dacă nu ați avut parte de această experiență, una asemănătoare ți-o dă învățarea unei limbi străine. Începi să vezi, că pe măsură ce îți însușești cuvinte, începi să gândești în limba pe care o înveți și nu mai știi cui aparții, cărui popor, căror popoare, dacă știi mai multe. Depersonalizarea, ca și ficționalizarea sentimentelor și a trăirilor proprii sau trecerea lor într-un grad de generalitate mai mic sau mai mare creează problema lui cine sunt eu?

Am avut experiența de a întâlni oameni care au intrat în irealitate cu totul, pierzându-și mințile, pe măsură ce s-au rugat mult, au citit mult sau, s-au pus în situații de viață care i-au debranșat de la realitate. Însă această rămânere în irealitate s-a produs din cauza unei căutări orgolioase a cunoașterii, a experienței unice, a stranietății experienței.

Fără doar și poate, cunoașteți istoriile personale ale unor mari gânditori și ați auzit că unii și-au sfârșit munca lor de creație în teritoriul nebuniei. În multe dintre cazuri nu e de fapt vorba de nebunie în stadiu clinic, acela în care creierul este afectat grav la nivel material, ci mai degrabă de o intrare în spațiul monstruos al propriilor patimi și obsesii, din care nu au mai putut să iasă, datorită necredinței lor și a necăutării harului lui Dumnezeu.

Cele mai mari ratări în domeniul cunoașterii nu vin de la multa cunoaștere, ci de la o cunoaștere luciferizantă, care ne transformă în monștri sau mai bine-zis în paiațele propriilor noastre obsesii. Toți cei care și-au sfințit viața au trecut prin tărâmul negru al introspecției, prin lupta interioară cu propriile lor patimi și au ajuns în interiorul ființei lor, acolo unde există harul Botezului și au văzut lumina lui Dumnezeu. Viețile Sfinților au în ele însele acest colosal drum spre cunoașterea de sine și spre cunoașterea lui Dumnezeu prin vedere și experiere directă a slavei dumnezeiești.

Drumul spre adevărata experiență duhovnicească trece prin iadul din noi și numai dacă ajungem dincolo, la mal, reușim. Din punctul nostru de vedere, cred că un om duhovnicesc, care e atent la gândurile care îi vin în inimă și vede prin har demonismul interior al ființei lui, nu face altceva decât să ceeze un continuu roman al luptei cu sine și cu demonii. Umplerea noastră de har prin rugăciune și contemplație se produce numai dacă mergem cu curaj mai departe, dacă trecem prin vadul iadului din noi și ajungem la pacea lui Dumnezeu, la starea de a simți cum Dumnezeu locuiește și Se odihnește în noi.

Vă este cunoscut apocriful următor: ”Nu mai citi mult, pentru ca să nu înnebunești ca Eminescu”?. El apare în gura celor care își motivează lenea prin ce s-ar putea întâmpla rău cu ei. Patimile se bazează pe irealitare, pe faptul că ceea ce e bine, e ceea ce ne place nouă. Când ceva intră în coliziune cu patimile noastre, dacă suntem neonești cu noi, reacționăm imediat și le apărăm. De ce ne apărăm irealitatea, dorințele nefirești, neconforme cu firea noastră? De ce citim povești cu aerul că ele ar putea fi și adevărate?

Pentru că poveștile sunt patimi bine literaturizate, generalizate, sublimate. Când psihanaliza vorbește de sublimare nu spune altceva decât că nefirescul este adus la rangul de artă în ființa noastră. Și nefirescul irealității noastre, acest microb care a început să mimeze propriile noastre funcții vitale are nevoie de ficțiune ca să își continue perioada de incubație.

Să nu mai citim cărți? Să nu mai gândim, pentru că gândirea, reflecția ne produce schizoidie? Să nu ne mai implicăm în nimic serios pentru ca să nu ne doară capul? Dimpotrivă, paseismul în domeniul gândirii înseamnă trăirea din plin a irealității care vociferează, perorează în noi și noi o considerăm propria noastră gândire. Însă adevărata noastră gândire vine tocmai după ce ai trecut prin posibilitatea de a înnebuni de atâta durere și singurătate și când ieși la lumina harului.

Pacea inimii cunoaște nebunia și singurătatea; o cunoaște ca pe un fragment de viață din trecut. Nimeni nu poate să ajungă intim cu Dumnezeu dacă nu și-a pus toate întrebările, dacă nu a experiat toate căile, dacă nu a molfăit încet, pe îndelete, ore întregi, sensurile vieții adevărate, pline de har. Merită?! Dacă nu vrei să devii om ceresc, nu merită. E mai bine să fii ignorant, prost crescut, agramat, malefic. Dar dacă vrei să te umpli de lumina lui Dumnezeu nu se poate fără răstignire, fără trecere pe drumul dintre sănătate și nebunie, dintre realitate și irealitate, dintre tot și nimic.

Dacă pentru o mare afacere trebuie să riști totul pentru ca să căștigi totul, pentru viața duhovnicească și pentru vederea lui Dumnezeu trebuie să riști mai mult decât totul, pentru ca să ajungi la concluzia că abia ai început să faci față, 1%, exigențelor iubirii lui Dumnezeu.

Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian.