Jurnalul, ca arheologie a vieții tale

amintiri-de-caine-batran.jpg

Când eram scriitor postmodern, Jurnalul avea funcție culturală. Era o hartă a evoluției mele zilnice ca artist. Când arta a intrat în umbră, pentru a mă dedica cu totul vieții duhovnicești și liturgice, atunci nu am mai putut să continui filele fostului Jurnal cu filele noului Jurnal.

Filele noului Jurnal sunt file ale noii mele vieți, ale vieții de pocăință, ale vieții conștiente de detaliile inimii. Nu mai pot să împreun zilele vechi cu zilele noi deși sunt tot zilele mele. De ce oare? Pentru că adâncimile mele sunt altele acum, fără ocolișuri, fără țineri de minte, fără orgolii. Orgoliul și o continuă devorare a trăirilor tale sunt apanajul artei.

Viața duhovnicească îți cere cutezanța de a te recunoaște orb, gol, neștiutor, prost, fără nicio faptă bună, ca o cârpă lepădată în fața Lui. Viața pocăinței este o deșertare totală de sine. Și până nu faci asta te simți pe jumătate creștin, pe jumătate om.

Când scrii un gând, nu te uiți la cuvinte. Cei care se uită la cuvinte au gânduri puține, sporadice. Când ai trăiri gândurile curg ca un torent și nu mai știi pe care să le scrii și pe care să le prinzi sub taste. Scrii pagini după pagini, sute de pagini într-un an, mii de pagini…Toată avalanșa aceasta de cuvine, când vrei să o revezi, este zdrobitoare.

Sunt eu aici sau o mie de personaje? Eu cel din ianuarie nu semăn cu cel din decembrie, deși simt o continuitate subterană. Nu mă pot confunda, dar ceea ce citesc îmi dezvăluie noi cute ale vieții mele. Ce să fac cu toată această arhivă de date? Deși este mare, tot mică mi se pare.

Deși am scris mii de pagini tot mi se pare că am scris puțin. La urma urmei tot cred că am scris puțin. Însă contează ceea ce a făcut din mine tot acest scris hrănitor, terapeutic.

Mă gândesc uneori la faptul că prea multa oboseală a scrisului te face să uiți orice limbă pe care o știi, să te uiți pe tine, să uiți tot, să uiți până la urmă că ceea ce faci tu este scris, se numește scris, din dorința de a trece scrisul în viața ta, de a sta față în față cu propria ta experiență ca și când ar fi un prieten al tău.

Când mă uit în paginile mele de Jurnal parcă stau de vorbă cu un prieten vechi, parcă depănăm amintiri, ne spunem cuvinte reamintite…și tot așa…Arheologia scrisului, deși își pierde sensul pentru tine, atunci când nu mai vrei sau nu mai poți să o recitești, are rolul de a redeștepta noi vise în alții. Eu cred în cărțile care schimbă oameni. Eu însumi sunt un om înviat din morți de către cărți dar și de către oameni Sfinți.

Arheologia vieții noastre e bună chiar și când am avea un singur cititor conștient de rolul ei. Dacă avem un cititor, un cititor la o sută de ani, la patru sute de ani…e de ajuns. Cuvintele sunt ca niște mânuși care îți țin de cald și când nu ai nevoie de ele dar și când ai mare nevoie.

Mizez în continuare pe Jurnal, pe însemnări, chiar și în fugă, în grabă. Sunt sclipiri de inimă care se amprentează pe foaie și e bine că se petrece acest lucru.

Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian.

Did you like this? Share it:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *