Când spunem Teologia slavei ne referim la orice amănunt teologic și experențial despre prezența harului sau a slavei dumnezeiești în viața noastră. Teologia slavei intersectează astfel triadologia, hristologia, pnevmatologia, sacramentologia, eclesiologia și eshatologia și le integrează în discuția despre mântuirea personală.

Realitatea odihnei dumnezeiești, cerută pentru cel adormit este arhiprezentă în slujba înmormîntării, începând cu primele tropare de după rugăciunile începătoare (a se vedea Molitfelnic, ed. 2002, Ed. IBMBOR , p. 203 sqq.). Odihna cerută pentru cel adormit însă nu se referă la liniștea cavoului sau a pământului ci la odihna sufletului împreună cu sufletele Drepților și ale Sfinților lui Dumnezeu. A primi odihna lui Dumnezeu sau a se odihni cu Sfinții înseamnă a fi în lumina lui Dumnezeu, în slava lui Dumnezeu împreună cu Sfinții.

Pentru că întreaga slujbă a înmormântării vizează fiecare creștin în parte (noi comentăm slujba înmormântării mirenilor), de aici trebuie ca fiecare să tragă concluzia, că sfințenia și odihna cu Sfinții e cerută de la toți creștinii. Viața cea fericită (p. 203) e tot una cu acel ”loc luminat, …loc de verdeață, …loc de odihnă” (p. 204) al Raiului.

Îmi aduc aminte de povestirea cu țiganul care moare (un părinte mi-a relatat-o ca pe o istorisire reală), și la înmormântare vine întreaga comunitate a lor, cum e normal să fie. Ascultă rugăciunile, cântările înmormântării…și preotul ajunge la pasajul acesta al rugăciunii, unde se roagă ca sufletul celui adormit să ajungă ”în loc de verdeață”. Unul dintre ei însă, strigă către preot: ”Părinte, nu vă mai rugați să îl trimită Dumnezeu la verdeață, pentru că el a mâncat verdeață toată viața…”.

În afara comicului situației, problema ridicată de nedumerirea omului în cauză este una fundamentală. Nu putem înțelege naturalist acest pasaj. Aici e vorba despre verdeața duhovnicească a Raiului și despre natura dumnezeiască de acolo, pe care unii Sfinți Părinți le-au văzut în extazele lor. Și atât de punctuali au fost Părinții care au scris slujba înmormântării încât au inserat în ea elemente extatice, care pentru mulți nu au nicio noimă. De ce? Pentru că sunt relatări despre ce au văzut Sfinții în Rai sau în Împărăția lui Dumnezeu.

Pentru expresia :”de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea/suspinul” (p. 204-205) a se vedea Is. 35, 10; 55, 11. Este o expresie scripturală. În ecfonisul rugăciunii repetitive a înmormântării apare ideea că Hristos este învierea, viața și odihna celui adormit (p. 205), ca Unul care a înviat duhovnicește pe acesta prin credință și vedere, și îl va învia în ziua cea de apoi ca om deplin, duhovnicesc și ca Cel ce este viața și odihna lui veșnice. Toți cei trei termeni se regăsesc în Scriptură.

A afla Izvorul vieții și ușa Raiului (p. 219) înseamnă a moșteni Împărăția. Tot moștenirea Împărăției lui Dumnezeu sau a odihnei Sale o indică și expresiile: viața cea neîmbătrânitoare și pururea veșnică (Ibidem); dezlegarea datoriilor (Ibidem); bunătățile cele veșnice (p. 221); mântuire veșnică (Ibidem) etc.

Definiția liturgică a omului dată de Sfântul Teofan Imnograful: ”omul: făptură amestecată din smerenie și din mărire” (p. 221). Fiind din trup și suflet zidit de Dumnezeu și după chipul Său, omul este ”chipul slavei” (p. 219) lui Dumnezeu, adică poartă amprenta frumuseții Sale, amprenta harului, a slavei lui Dumnezeu.

Crearea ”dintru neființă” (Ibidem) a omului de către Dumnezeu, ca și binecunoscuta expresie a creației ex nihilo, din nimic, nu înseamnă că nimicul de aici este o esență, o entitate. Ci expresia vrea să spună că lumea și omul nu au existat mai înainte ca Dumnezeu să poruncească apariția lor. Ele au apărut din porunca lui Dumnezeu, la cuvântul și porunca lui Dumnezeu, fără să existe un precedent al lor. De aceea se spune că lumea și omul au fost create din nimic: pentru că ele nu au fost mai înainte ca să existe efectiv.

Sfinții Mucenici apar la Sfântul Teofan ca mijlocitori ai mântuirii pentru cei ce se săvârșesc în credință, ca oameni ai credinței (a se vedea ultimul tropar de jos, de pe p. 221). Relația celui adormit cu Domnul se înscrie în relația mântuirii. Domnul ne află și ne mântuiește (p. 222). Moartea nu este o scurgere în neființă a sufletului omenesc, nu e o pierdere în neant, ci mutare de aici, de la noi (”pe robul Tău acesta, mutat de la noi…, cf. Ibidem).

Noi vorbim de adormiți, făcând din moarte somn, un somn de scurtă durată, pentru că așteptăm învierea morților și viața veacului ce va fi și mutare de aici la cele veșnice, fericite sau nefericite. Și Raiul cât și Iadul sunt veșnice. Când scriem pe coroane sau pe cavouri ”regrete eterne” scriem o inexactitate colosală. Regretele noastre pentru cel adormit nu pot fi eterne, pentru că el nu va sta în această stare a morții etern, ci e predestinat la viață și înviere.

Vocația și ținta omului e învierea și viața, bucuria veșnică. Moartea este numai un pasaj, un somn, un timp scurt pe lângă veșnicie. Veșnicia și nu timpul este adevărata noastră odihnă.

Mutarea la Domnul e cerută să se facă ”acolo unde este locașul celor ce se veselesc și glasul curatei bucurii” (p. 223). Împărăția, văzută ca un singur locaș, e desemnată ca locul veseliei de Dumnezeu și al bucuriei nepătate de patimi. Pentru cel adormit cerem mărirea cea de negrăit a lui Dumnezeu, cf. Ibidem; adică trăirea în slava Sa, în locașul Împărăției Sale, împreună cu Sfinții.

În cântarea a 5-a, în al doilea imn, Împărăția lui Dumnezeu este numită drept ”Împărăția darurilor” dumnezeiești (Ibidem). Dezlegarea de păcate care e cerută aici ne face moștenitori ai Împărăției. Singurul obstacol al nostru în fața intrării în Împărăției este păcatul personal, ceea ce am făcut noi rău. Dezlegarea de păcate, iertarea lor de către Dumnezeu înseamnă intrarea în slava Sa.

Desfătarea Raiului (p. 224), limanul cel lin al lui Dumnezeu (Ibidem), scoaterea din stricăciune și mutarea la nestricăciune (Ibidem), odihna cu Sfinții (p. 225), ”sânurile lui Avraam” (p.227) etc., toate sunt expresii sinonime cu cea a Împărăției lui Dumnezeu.

Privită din perspectiva Împărăției lui Dumnezeu, viața noastră este o viață tristă, trăită în locul răutății și al morții (a se vedea: ”l-ai mutat din locul acesta al răutății și din umbra morții, Mântuitorule, așază-l unde strălucește lumina Ta”, p. 227). Strălucirea luminii lui Dumnezeu însă e bucuria și viața reală a omului.

Deși omul trăiește în timp, exigențele lui Dumnezeu cu omul sunt acelea de a se curăți de patimi și de a vedea slava lui Dumnezeu încă fiind aici, adică de a-L vedea pe El așa cum este, cum e propriu Dumnezeu pentru Îngeri și Sfinți, adică: ca Cel ce locuiește în lumină neapropiată, cf. I Tim. 6, 16.

Despre strălucirea lui Dumnezeu a se vedea Ps. 17, 14; 44, 5; 49, 2; 103, 2 etc. ”Strălucirea slavei Lui” este un fragment din Is. 2, 10. Expresia se regăsește și în Is. 2, 19; 2, 21. Știau sau nu știau Părinții Bisericii Scriptura? În rugăciunile Bisericii sunt fragmente mai mici sau mai mari din te miri ce colț al Scripturii, pentru care noi, cei de astăzi, trebuie să facem căutări asidue ca să le găsim.

Is. 24, 23 vorbește de slava Lui care va străluci în Sion și Ierusalim. Slava Lui va străluci înaintea Ucenicilor Săi pe Tabor, va străluci pe fața lui Ștefan, se va ivi deodată lui Pavel, în drum spre Damasc… Dumnezeul nostru e Dumnezeul slavei, e Dumnezeu viu și nu mort! Cei adormiți nu sunt morți, ci sunt vii dacă sunt cu Domnul.

Dacă aprofundați acest subiect veți avea surpriza să constatați, că peste tot în rugăciunile noastre avem elemente extatice, pnevmatologice, expresii ale vederii slavei lui Dumnezeu. Aceasta, ca indiciu sigur, că cei care au creat aceste rugăciuni erau oameni ai experienței extatice, care știau ce spun, pentru că avuseseră experiența vederii slavei lui Dumnezeu dar erau în același timp și foarte buni cunoscători ai Scripturilor și ai Părinților care îi precedaseră.

Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruş

Did you like this? Share it: