cel-ce-te-ai-rastignit-pentru-noi-miluieste-ne.jpg

Mai întâi textul,în traducerea noastră, cf. versiunii grecești GNT:

24. ”Nu cunoașteți că în stadion, toți alergătorii aleargă, însă doar unul ia premiul ( to vraveion). Astfel alergați ca să-l ajungeți.
25. Și oricine se luptă se stăpânește pe sine întru toate. Și aceia iau cunună stricăcioasă, (pe când) noi una nestricăcioasă.
26. Deci eu astfel alerg, nu ca unul nesigur; nu ca unul care lovesc aerul cu pumnul.
27. Ci îmi chinui trupul meu și mi-l robesc, ca nu cumva învățând pe alții eu însumi să mă fac netrebnic ( adochimos)”.

Paradigma drumului spre Împărăție sau a scării către Rai este îmbogățită, lărgită în acest text paulin cu cea a alergării în stadionul mântuirii.

Dintre cei care aleargă pe stadioanele omenești, doar unul ia premiul, doar unul se încununează. În varianta credinței însă, paradigma stadionului spune însă altceva: că orice creștin trebuie să alerge foarte bine, să fie un om al credinței și dacă aleargă astfel va primi cununa. Tot cel care aleargă se încununează, nu numai unul.

Însă pentru Pavel, alergarea bună a credinței, recte viața desăvârșită, este prin ea însăși o împlinire, dar una care aduce o împlinire veșnică. Imaginea alergătorului de cursă lungă, a maratonului vieții duhovnicești are însă perspectivă eclesială și eshatologică în același timp.

Creștinul ortodox aleargă întru sine către Dumnezeu, stând în Biserică. Alergarea lui nu este externă ci internă și împlinirea sa e primirea darului Sfântului Duh acum și a Împărăției în mod desăvârșit când toate vor fi noi ( a se vedea II Petr. 3, 13).

Trebuie să reținem de aici imaginea dinamică a alergătorului. Creștinul nu apare în 9, 24 ca un om blazat ci ca un om fervent, dinamic, pus pe fapte. Iar premiul nu este material ci haric: este sfințirea ființei noastre. Cu alte cuvinte, pentru Sfântul Pavel asceza este o alergare către țintă, către premiu, către Împărăție.

Alergarea înseamnă să ajungi la final. Finalul cursei înseamnă să adormim în harul Sfântului Duh și întru pocăință la sfârșitul vieții noastre; să murim bucuroși, văzând pe Domnul și pe Sfinții Săi împreună cu noi. Să câștigăm înseamnă să fim primiți de către El, Împlinitorul credinței noastre ( Is. 60, 22; Efes. 3, 11; Evr. 12, 2).

În 9, 25 Pavel vorbește de ceva foarte important în alergare, și anume despre conducerea de sine, despre stăpânirea de sine, despre robirea de sine, adică de stăpânia duhului asupra trupului, asupra patimilor din noi. El trece de la paradigma alergatului la cea a luptei, combindând în 9, 26 imaginea alergătorului cu cea a boxeurului.

Ca să faci față luptei, ca să te lupți cu dușmanii noștri reali, cu demonii și cu patimile din noi, trebuie să te stăpânești. În varianta BOR 1988 se vorbește de înfrânare în toate, sensul enunțului ducând spre aceeași direcție. Poți să fii stăpân pe tine, împăcat, în pace, dacă te-ai înfrânat, dacă ți-ai răstignit patimile și poftele. Apar în prim plan, conjugate, atât efortul de voință din partea noastră cât și bleșugul de har de la Dumnezeu, în lupta noastră cu păcatul.

Dacă nu birui păcatul prin voința ta și harul lui Dumnezeu ești rob păcatului, ești rob acelei patimi. Alergarea spre Dumnezeu e o luptă cu noi, nu cu alții! Luptăm cu propriile noastre neputințe, cu limitele noastre, cu neînțelegerile și obișnuințele noastre rele. Ca să arăți că te lupți sau când te lupți de fapt, se vede că schimbi ceva în tine, câte ceva pe fiecare zi.

Chiar dacă lupta noastră suferă de multe ori înfrângeri majore din partea demonilor, ridicarea noastră din păcat, din cădere înseamnă un continuu război declarat demonilor și obișnuințelor noastre rele. Aici avem adevăratul eroism tainic al oricărui creștin ortodox: în lupta cu patimile din noi! E ușor să ironizezi pe cei care se pocăiesc, dar e greu să te lupți cu tine însuți, ca să te dezlipești în ființa ta de sentimente, iubiri rele, dizgrațioase.

Cine s-a luptat cu patima fumatului, a mâncării, a curviei, cu onanismul, cu iubirea de bani, cu grijile și fricile pentru viitorul personal știe cât de greu e să lupți, câtă sudoare se varsă, câtă durere avem în noi când trebuie să ne sfâșim ființa în două și să ne arcuim întreaga ființă de durere, să ne-o torturăm cu răbdarea ispitei. Cei care se scaldă în patimi cred că e ușor să te dezlipești de ele, dar nu e așa.

Lupta e grea, e sângeroasă, este internă. Dacă unii luptă pentru victorii umane, noi luptăm în primul rând pentru cununa nestricăcioasă a harului. Noi luptăm pentru ca Hristos să Își facă locaș în noi. Nu e ușor să te faci locaș al Stăpânului! Pe fiecare clipă trebuie să lupți cu atacatorii, cu gândurile nedreptății și ale hulei, cu necredința, cu pofta, cu mânia, cu lâncezeala, cu invidia, cu nesăbuința.

Pavel aleargă și noi alergăm. Aleargă, dar nu ca unul nesigur, nu la întâmplare, nu aiurea, ci urmând traseul vieții veșnice, urmând traseul riguros al postului, al rugăciunii, al împărtășirii cu Domnul, al Bisericii. El nu boxează aerul cu pumnii, nu se bate cu nevăzutul, ci cu demonii și cu patimile din el. Pavel lovea în plin pe demoni și duhoarea păcatului ce dorea să se infiltreze în el.

Boxeurul lovește în față, la față. Când noi vorbimn de lupta cu patimile vorbim de niște realități nocive pe care le-am identificat în noi și pe care le lovim în continuu. Boxul duhovnicesc nu are reprize de 3 minute ci de 24 de ore din 24. Tocmai de aceea e tare epuizant.

Necredinciosul sau credinciosul necunoscător al celor dinlăuntru, al vieții duhovnicești, te vede la Biserică epuizat, obosit și nu știe ce efort faci tu, ce luptă duci tu cu tine însuți. Uneori te văd că greșești un cuvânt, sunt atenți la gesturi, la grimasele tale, dar nu intuiesc cum ești tu, cu cine te lupți tu, cine te epuizează pe tine. Lupta ta e dură, e pe viață și pe moarte, pentru că Satana nu te lasă nici zi și nici noapte. Dacă Domnul nu ne-ar ridica multele noastre ispite nu am putea să rezistăm, am înnebuni, am începe să urlăm de durere.

Deci dinamism, luptă crâncenă la nivelul minții și al inimii noastre, tortură interioară, oboseală… Tracasarea interioară e taina noastră. Ce se vede afară sunt rezultatele victoriilor sau ale grelelor noastre înfrângeri. Când începi lupta cu demonii greutățile vin din senin, ispitele curg lanț, enervarea și senzualitatea te turmentează de multe ori, ești încolțit din toate părțile de atacatorii cei vigilenți ai Iadului…și nu ai altă scăpare decât să rabzi, să plângi, să te rogi din răsputeri, să aștepți ca Domnul să te umple de pace și să alunge pe demoni.

Ce face Sfântul Pavel? Cum se lupta el cu patimile? Ne spune: ”îmi chinui trupul”. Într-o variantă americană a Scripturii, aici se spunea că ”îmi fac livid/cadaveric” trupul sau așa cum am tradus noi: ”îmi fac să pălească”, ca o floare. Sfântul Pavel se confesează vorbindu-ne de suferința și de asceza pe care o avea. Postul mult, rugăciunea multă, citirea multă te prefac într-un om cu o paloare, cu o culoare mormântală a feței, a trupului. Trupul se veștejește, cum spunem în cântările Bisericii, pentru ca duhul nostru să se înnoiască continuu prin Duhul .

Avem așadar un make up, un machiaj natural, machiajul ascezei, al suferinței, care ne aduce numai bucurii. Pavel își robește trupul, îl face docil, îl face să asculte de mintea și de duhul său. Își domesticește sălbăticia trupului. În cărțile noastre de cult și în cărțile patristice, trupul e numit adesea o făptură nedomolită, care se sălbăticește dacă mănâncă, bea, doarme mult, dacă se învață cu viața libertină, neangajată ascetic și eclesial.

Ca să înveți pe alții trebuie să te fii învățat mai întâi pe tine însuți. Ca să înveți trebuie să fii ajuns tu la biruințe împotriva ta. În finalul v. 27, când Pavel vorbește de netrebnicie, în varianta grecească pe care o comentăm era vorba că cel ce e netrebnic, e de fapt cel care nu a trecut proba, cel care a eșuat, cel care a naufragiat aiurea.

Strunirea trupului, facerea din el o singură strună pe care sufletul, artisul, cântă lui Dumnezeu este cea care ne ferește de a fi netrebnici, de a cădea la examenul vieții duhovnicești. Încununarea noastră înseamnă găsirea noastră ca fiind vrednici de împărăție. Ca să fii încununat trebuie să suferi mult, să rabzi mult, să te răstignești cu Domnul și să învii împreună cu El.

”Cu cunună de spini s-a încununat Mirele Biserici…”; o cântare extrem de dureroasă, cântată înalt, într-un glas 6 sfâșietor, la scoaterea Sfintei Cruci în mijlocul Bisericii, în Joia cea Mare. Încununarea noastră e cu cunună de spini, nu cu ovații! Avem parte de-a lungul vieții de multe ticăloșii făcute la adresa noastră, de multe nedreptăți, de multe dureri, necazuri, ispite, insatisfacții, de mulți spini intrați adânc în minte și în inimă.

Dacă alergi bine, dacă te lupți cu demonii și cu patimile, atunci știi ce sunt acei spini ai durerii și care e cununa harului care vine în urma tuturor acestora.

Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian.

Did you like this? Share it: