Suferințe citadine

De multe ori, mergând prin București, am văzut oameni de diferite vârste și condiții sociale, femei sau bărbați, vorbind singuri, uneori cu aprindere, vorbind cu ei înșiși. Gândindu-mă la acest fapt, am ajuns să cred că suferința oamenilor din marile orașe, motivul cel mai adânc al schizoidiei și chiar schizofreniei lor, al dereglărilor psihice frecvente, e acela că nu pot să se scufunde în iubirea de oameni. Nu pot să iubească o masă mare de oameni pe care nu-i cunosc, cu care nu au relații, confrați pe lângă care trec zilnic, dar pentru care și de la care nu există vorbe, comunicare.

Într-o comunitate mică toată lumea se cunoaște și interacționează, într-un fel sau altul, se simte împlinită de această interacțiune, în timp ce în marile aglomerări urbane, mulțimea de oameni de care te lovești zilnic, nu face decât să-ți sporească sentimentul singurătății, nevrozele (atunci când nu ești cu Dumnezeu și nu ai iubirea Lui cu tine, ca să fii în stare să îmbrățișezi inclusiv pe necunoscuți în inima ta), pentru că aceste mulțimi nu se opresc niciodată din alergarea lor ca să te cunoască și nici tu nu te oprești ca să îi cunoști pe ei.

Durerea că semenii tăi trec insensibili și indiferenți pe lângă tine, în număr impresionant de mare, chiar dacă refulată în subconștint, chiar dacă depășită prin surogate de „împliniri” ale simțurilor, devine adesea angoasă și se poate transforma în ceea ce doctorii numesc boală psihică, dar nu știu să o identifice și să o trateze cu adevărat, pentru că fundamentul ei este un profund vacuum duhovnicesc al sufletului.

În mijlocul mulțimilor mișcătoare ale metropolelor moderne, omul fără Dumnezeu se simte îngrozit, ca în fața unui univers infinit și pustiu, necomunicant. Nenumăratul constelațiilor umane nu fraternizează cu el, cu tine, omul singur, care ai nevoie de o relație de dragoste cu toți oamenii pe care îi vezi, care te simți pierdut, mașinal, inutil.

Știința și tehnica modernă ne-a îmbiat, prin ficțiunea expansiunii infinite, să ne mișcăm într-un context postmodern al imensității și colosalului, destinat să ne stingă setea de absolut. Însă n-a reușit să-l răpească pe om nefericirii singurătății, ci, oferindu-i lumea întreagă și infinitul cosmic, i-a tăiat legătura de iubire dumnezeiască între el și Dumnezeu, semeni și univers. Un Părinte spunea că omul modern a străbătut distanța până la lună, dar distanța până la inima lui n-a străbătut-o încă.

De-abia când Îl regăsești pe Dumnezeu universul redevine sens, frumusețe, redevine „logos”, lumea e din nou un partener de dialog, oamenii îți sunt aproape în Dumnezeu, chiar și atunci când se închid în suferința lor absurdă. Eugen Ionescu avea dreptate când sugera că suferința omului e absurdă, pentru că ieșirea din suferință îi stă la îndemână în orice clipă, e lângă el, dar el nu vrea să părăsească această complacere egoistă în mlaștina durerii, nu vrea să se bucure iubind și mulțumind lui Dumnezeu pentru toate.

Ca să te scufunzi în iubirea pentru toți oamenii, ca să nu mai suferi de claustrofobia propriului tău eu irespirabil de egoist, trebuie să înveți să respiri iubirea lui Dumnezeu care îmbrățișează toate, să accepți că El a primit a suferi pentru noi toți, să ieși în infinitul iubirii de oameni, fără de care cucerirea infinitului cosmic nu are nici nu sens și nu te dezbracă de solitudine. Măreția cosmică sau umană, fără mila dumnezeiască, nu face decât să te strivească, să te îmbolnăvească de nervi. Numai în Dumnezeu ajungi să fii intim cu adâncul și incomensurabilul, să nu te mai simți nu doar umil, ci și insesizabil de mic și de neiubit de nimeni, ceea ce e înfiorător.

Drd. Picioruș Gianina Maria-Cristina.