A înflori

Înfloresc copacii, miroase a primăvară, a viață nouă. Deodată, lumea în care trăim începe să miroase frumos, dacă avem copaci, iarbă, flori, dragoste…Cel care înflorește a ajuns la dimensiuna interioară de a simți cum să bucure prin prezența lui, prin creația lui. E un tânăr/ă în floare vârstei.

Când moare cineva de foarte tânăr, se aude regretul că a murit de prea de tânăr, că abia era un boboc, un om în plină dezvoltare. Tinerețea e o înflorire încântătoare, dacă e bine îndrumată. E uluitor de frumos să asiști, atent și discret, la înflorirea personalității unui om iar tu să îți aduci contribuția din umbră sau dându-i sentimentul că nu faci mare lucru pentru el, în comparație cu ce face acesta pentru sine.

Floarea vârstei, omul în floarea vârstei este acela care își scoate la iveala agoniseala interioară, care începe să creeze ceva: o familie, o Biserică, o casă, o carte, un pod, o companie prosperă…Maturitatea e privită ca o înflorire a persoanei noastre și este resimțită ca atare. Senectutea, bătrânețea dă semințe tari, dă fructe coapte. Însă tinerețea acum începe să strălucească, când își dă seama că pregătirea în școală și în particular pentru viața a făcut din ea un izvor de creație.

Floarea e o creație a copacului, a lujerului florii, este o ieșire în afară, spre a încânta pe alții. Tinerii sunt frumoși și sunt plini de viață, dacă ( trebuie să subliniez asta) știu să înflorească frumos. Am destule experiențe cu tineri care sunt flori de noapte și nu de zi; flori întunecate. Cupletul lingvistic Florile răului nu este numai un bun titlu de carte care ultragiază moravurile bune, cuvioase, ci și un adevăr dureros pentru mine.

Poți înflori bine dar poți înflori excedentar, poți să arzi prea repede și să pierzi șansa de a-ți da rodul tău. Înflorirea vieții, tinerețea trebuie îndrumată bine, foarte bine de părinți, de profesori, de duhovnici, de rude, de stat. Nici nu trebuie să fie vlăguită prea repede și nici depreciată. Nu trebuie să cerem mai înainte de vreme de la un tânăr ce va da mai târziu și nici nu trebuie să facem din cal armăsar peste noapte, atâta timp cât cizelarea e treapta de după înflorire și nu se confundă cu înflorirea.

Când ești în floare simți că poți să faci anumite lucruri. Poți să faci. Simți că poți să faci și ai nevoie de sprijinul celor care te pot ajuta. Tinerețea are nevoie de însuflețire dar de una cu dreaptă cugetare. Nu e corect să îi spui unui tânăr că poate să facă orice, că totul e posibil. Trebuie să îl ajuți să înțeleagă cine este el, ce poate să facă, care e vocația lui.

Dacă simți că el este în stare de ceva anume, nu îl îndrepta în altă parte! Îndeamnă-l să meargă pe ceea ce își dorește el. Pentru că înflorirea, ca și izvorul, are nevoie de o albie, de un protreptic, de un sprijin real din partea cuiva pentru ca să curgă bine și să înflorească cum trebuie.

Tinerii fără credință, cărora nu le place munca și nu sunt bătăioși pentru crezul lor sunt ca niște flori de măr scuturate de prima rafală de vânt. Vântul indolenței, al lipsei de caracter, al abdicării de la țelurile proprii te fac o floare sfărâmată de timp și e păcat.

Mie îmi place să compar pe tineri, pe tinerii creștini cu iedera. Iedera se lipește peste tot, intră pe sub fundația casei, trece prin ziduri, iese prin piatră, își face loc, nu este înăbușită nici de timp, nici de lipsa de relații, nici de oftică, nici de invidia din jur. Iedera, mereu verde, mereu încrezătoare biruiește în orice condiții, pentru că are vitalitatea de a suporta orice fel de condiții, se adaptează la oricare sol și la orice intemperie, pentru că vrea să trăiască, să existe.

Dacă faci flori trebuie să ajungi să dai și roade. Roadele vieții noastre sunt virtuțile reale, evidente din ființa noastră. Dacă aduni în tine cumințenie, feciorie, umilință, credincioșie, răbdare, iubire vijelioasă, ești o iederă și devii un copac, la umbra căruia se odihnesc mulți.

Grăuntele de muștar de care vorbește Domnul devine un copac. Iedera devine un gard viu, care acoperă totul. Lianele înfășoară toți copacii. Iarba acoperă tot pământul. Însă dacă devii copac, cu frunze și roduri, adică cu cuvinte dar și cu fapte, poți să dai de mâncare și altora dar și umbră. Umbrim și astupăm fierbințeala oamenilor dacă avem frunze mari, frunzele înțelepte ale cuvintelor și le dăm hrană dacă avem fapte ale virtuților.

De aceea omul nu mănâncă numai pâine, ci și cuvinte cu Duh în ele, cu putere, mănâncă sentimente, dragoste, încrederea pe care i-o acorzi, înțelegerea pe care i-o dai. Cu atâta mâncare în supermarketurile noastre și în frigidere, ne-a cam trecut de foame. Nu ne mai e foame de mâncare, ci acum avem mai ales foame de adevăr, de credibilitate, foame de sfințenie.

Unde e cuvântul și omul care să spună adevărul? Unde e floarea care a devenit sămânță sau sămânța care a devenit copac falnic? Acesta e cuvântul care spune adevărul: omul care a strâns, a adunat și poate să dea și altora.

Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian.