masca-se-destrama.jpg

Motto: Ceea ce vrei tu de la tine însuți este cu mult mai mult decât ceea ce îți cer alții: ei vor să joci un rol, tu vrei să scrii o piesă. Constantin Noica (citat din memorie)

A dori să joci un rol în viață trebuie să înceapă cu a dori să cunoști cine și ce ești tu ca om, cu adevărat, ce te împlinește ca ființă spirituală, pentru a-ți acorda mai apoi rolul din viață cu împlinirea personală, pentru ca rolul pe care îl joci în societate să nu intre în conflict cu dorința de a-ți sfinți viața, de a te îndumnezei printr-o viață de pocăină.

Dacă vreau să trăiesc creștinește, nu mai vreau să trăiesc viața altcuiva. Și spun aceasta pentru că demonii vin la noi numai ca să ne inculce ideea că noi suntem alții decât suntem, că suntem nebuni, păcătoși, animale, răzvrătiți, ucigași, aventurieri. Dorul de Dumnezeu înseamnă dorul de ingenuitate și de naturalețe, dorul de a dezbrăca toate aceste cămăși succesive pe care le îmbrăcăm în viață, ca oameni pătimași, de a lepăda toate scenariile care ne fac să jucăm un rol la un moment dat și apoi să ne schimbăm masca, în funcție de situație. Rolul împlinitor al omului este acela de ființă duhovnicească și de slujitor al lui Dumnezeu, împreună cu Îngerii.

Chiar și atunci când în sufletul tău detești toate măștile, chiar și când ești o expoziție de sentimente pe dinafară, iar înăuntrul tău e liniște, smerenie și rugăciune, chiar și așa te ajunge uneori grața, lehamitea de această paradă exterioară obositoare pentru inima care vrea să se odihnească în odihna ei cea adevărată și împlinitoare. Am citit în cărți, am auzit despre și am văzut bătrâni care doresc cu seninătate să moară, care au înțeles de la sine că s-a terminat periplul de imagini pământești, că ele nu mai au rost, că e vremea să se mute la singura și adevărata noastră patrie, cea cerească, din care omul este și în care doar se simte bine.

Cred că Dumnezeu așteaptă ca un Multmilostiv ca să ajungem cât mai mult la această concluzie în sufletul nostru, ca să ne dezlipim inima cât mai mult de cinematograful vieții acesteia, ca de un film pe care te-ai săturat să-l tot vezi și pe care, cu cât îl vezi mai mult, cu atât îi găsești mai multe cusururi. Așa se întâmplă și cu noi, oamenii, care, cu cât petrecem mai mult timp pe pământ, cu atât mai mult înțelegem imperfecțiunile acestei vieți și păcatele și viciile noastre adânci.

Ca să aflăm cine suntem noi înșine, ca oameni (ființe umane), dar și fiecare în parte, ca personalități deosebite și unice, trebuie să întrebăm de aceasta pe Făcătorul nostru, nu gândurile noastre, pe Cel ce știe despre noi mai multe decât noi înșine, Care ne-a gândit din veșnicie, ne-a zidit oasele și tot lăuntrul nostru și cunoaște adâncul sufletelor și al inimilor noastre, Care știe și sfârșitul nostru, fără ca prin asta să ne silească la a face ceva ce nu vrem.

Prin tot ce facem pe pământ ne pregătim pentru despărțirea de pământ. Esențialul este să înțelegi că viața aceasta este un scurt intermezzo și să te desparți de ea fără păreri de rău. Iar ca să n-ai păreri de rău după viață, trebuie neapărat să înțelegi și să simți, să simți mai ales, că acest fel de existență ți-a devenit impropriu și să te bucuri să te muți într-o altă existență de care te-ai atașat deja, pe care harul ți-a dat să o adulmeci și pe care o dorești ca pe o pădure pe care o presimți după foșnetul copacilor, în timp ce te apropii.

Însă preschimbările acestea se produc în timp. Trăirea creștină înseamnă înnoire continuă, schimbare perpetuă de orizonturi interioare, de perspective. Pe cât teatrul de afară, din lume, se ofilește în ochii tăi, pe cât realitatea obiectuală devine tot mai repetitivă, tot mai nesurprinzătoare, pe atât scena interioară devine tot mai animată, mai captivantă, acea scenă în care joci rolul celui care ești tu cu adevărat, în care te dezbraci de măști, te privești dincolo de patimi, care ți-au servit drept oglinzi deformatoare până de curând.

Parafrazându-l pe Eminescu, ochiul închis afară, înăuntru se deșteaptă. Ochiul odată închis pentru deșertăciunea vieții, care nu mai tresare exaltat de vederile cele trecătoare, se deschide înăuntru, cu uimire și bucurie, spre o lume cu mult mai bogată, din ce în ce mai mult și din ce în ce mai definitiv.

Drd. Picioruș Gianina Maria-Cristina

Did you like this? Share it: