Cu noi este Dumnezeu (cuvinte despre o ploaie sfântă)
Ieri, mai ales spre seară, în timpul slujbei în care s-a citit Canonul cel mare al Sfântului Andrei Criteanul, a fost o atmosferă plină de har nu numai în interiorul bisericilor, ci și afară. De cum am ieșit din casă, am fost izbită, am simțit din plin această atmosferă harică, pe care n-o simți de multe ori în aer, care n-are nimic de-a face cu manifestările climaterice, naturale.
Ploaia de ieri era una curățitoare, a întregii firi, și fiorul haric mi-a pătruns adânc în suflet, odată cu aerul curat, cu mirosul de iarbă udă și cu senzația inconfundabilă de plâns cutremurător și de smerenie profundă a întregii naturi. Prezența harului dumnezeiesc era copleșitoare, o prezență care te preschimbă interior și prin care Dumnezeu Se face simțit cu atât de multă putere.
Părintele Dorin mi-a confirmat ceea ce simțisem și mi-a spus că ploaia aceasta este identică, cu cea din Vinerea Mare sau cu cea pascală, când simți împrospătarea, curățirea și învierea naturii, dar și harul care îmbălsămează aerul, când cerul nopții pare înmiresmat și copacii foșnesc cu aer tainic, un foșnet repercutat și cosmic, care comunică direct cu adâncul invizibil al inimii și al duhului nostru și care ne vorbește în cuvinte negrăite despre Dumnezeul nostru Răstignit și Înviat, Stăpânul Cerului și al pământului.
Așa a fost și ieri, când am trăit preludiul acelor zile mari și sfinte pe care le așteptăm și am simțit că Dumnezeu e în Biserica Sa, în Biserica Sa Ortodoxă, am primit iarăși confirmarea de netăgăduit că „primit-am, Dumnezeule, mila Ta, în mijlocul Bisericii Tale” (Ps. 47, 8).
Natura și cosmosul s-au armonizat pocăinței omenești, la porunca Stăpânului Ceresc, au fost împreună-pătimitoare cu pocăința stăpânului lor, omul, au tremurat și au plîns împreună cu el. Iarba verde înlăcrimată și cutremurul din aer, mai ales, mi-au străpuns sufletul. Înainte să ies afară, eram nemulțumită că o să ude nițel ploaia, că ploua întruna și nu se mai oprea, dar imediat ce am ajuns în stradă am înțeles că ceva aparte se întâmplă, un eveniment care nu e fenomenologic , ci duhovnicesc.
Am avut un adânc sentiment de curățire cosmică, în tandem cu spălarea și curățirea interioară a oamenilor care ascultau Canonul și se pocăiau de greșeli, în toate bisericile noastre și am avut sentimentul comuniunii cosmice, al confirmării credinței noastre și al milostivirii lui Dumnezeu spre noi.
E aproape de prisos să mai aduag că, deși, de obicei nu-mi plac zilele ploioase și nici să merg prin ploaie, de data aceasta am primit lacrimile cerului, venite să se împletească cu ale noastre, ca pe o apă curățitoare și ca pe o binecuvântare de la Dumnezeu, prin care pământul s-a spălat și universul a arătat iarăși, la vremea potrivită, că este un rob credincios, pătimind împreună cu noi și transfigurându-se împreună cu noi (așteptând cu suspine, cum spune Sf. Pavel, transfigurarea finală) și dăruindu-ne semn că Dumnezeu e în Biserica Sa, mila Lui e în mijlocul Bisericii Sale.
Drd. Picioruș Gianina Maria-Cristina