Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Protectori duplicitari și martirajul lui Eminescu

Vă indicăm articolul admirabilului scriitor, traducător și recuperator de texte Constantin Barbu, din ziarul Expresul de Sud, din 23 martie 2007, intitulat: ”Scrisoarea pierdută a lui Ion Slavici către Maiorescu”,

cf. locației: http://www.expresul.ro/index.php?rubrica=15&id=1056

Autorul redă două scrisori ale lui Slavici către Maiorescu și arată că ambii protectori ai lui Eminescu au fost de fapt niște agenți străini care au inventat și apoi au pus în practică nebunia poetului. Sub titlu găsiți ultima fotografie a lui Mihai și veți avea regretul, citind articolul, al nedreptății infame făcute unui om, care era onest până la sublim cu prietenii și colaboratorii lui.

Sfârșitul articolului:

”Eminescu fusese abandonat în Bucureşti şi de Slavici şi de Maiorescu, şi de Simţion, şi de prietenii de la societatea “Carpaţii“. Slavici era agent german şi pleca la Viena că-l dureau dinţii. Agentul austriac Titu Maiorescu vroia ca partidul conservator să ajungă la putere şi pleca în vacanţă în Europa, trecând prin Viena. Secaşanu şi Ocaşanu vor fi exilaţi la Paris iar serviciile secrete imperiale îi vor deplânge ca martiri. Sturdza era academician, chiar preşedinte al Academiei Române. Toţi: stimabili, onorabili, venerabili.
Numai Eminescu nebun?”

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it:

Previous

Logica iertării la Dumnezeu

Next

Iradierea harului

4 Comments

  1. Alexandru

    TESTAMENTUL POLITIC AL LUI MIHAI EMINESCU
    (Textul integral al anexei omonime din lucrarea: Radu Mihai Crisan, SPRE EMINESCU. Răspuns românesc la amenintările prezentului si la provocările viitorului, editia a III-a revizuită, Editura CarteaUniversitară, Bucuresti, 2005, pag. 287-312) ISBN 973-731-124-8

    Cântări si laude-năltăm
    Noi, Tie Unuia
    Primindu-l cu psalme si ramuri
    Plecati-vă neamuri,
    Cântând Aleluia!
    Christos a înviat din morti,
    Cu cetele sfinte,
    Cu moartea pre moarte călcând-o.
    Lumina ducând-o
    Celor din morminte!
    Mihai Eminescu

    Mult-iubitul si prea-pătimitul meu neam românesc,
    “Românii nu sunt nicăieri colonisti, venituri, oamenii nimănui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populatie mai veche decât toti conlocuitorii lor”1.
    1 Mihai Eminescu, Se vorbeste că în Consiliul, Curierul de Iasi, 17, 19, 21, 26, 28 noiembrie 1876, în Opere, vol. IX, Editie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucuresti, 1980, pag. 253
    “Rasa istorică formatoare a acestei tări este “acel neam de oameni, acel tip etnic care, revărsându-se de o parte din Maramures, de alta din Ardeal, a pus temelia statelor române în secolele al XIII-lea si al XIV-lea, si care, prin caracterul lui înnăscut2, a determinat soarta acestor tări, de la (anul n.n.) 1200 si până la (anul n.n.) 1700”3.
    2 de “om a cărui trăsătură distinctivă e adevărul: inteligent fără viclenie, rău – dacă e rău – fără fătărnicie, bun fără slăbiciune, n-are o cocoasă intelectuală sau fizică ce caută a o ascunde, nu are apucăturile omului slab; îi lipseste acel iz de slăbiciune care precumpăneste în fenomenele vietii noastre publice sub forma linsă a bizantinismului si a espedientelor…Toate figurile acelea fătarnice si rele, viclene, fără inteligentă, toate acelea câte ascund o duplicitate în espresie, ceva hibrid, nu încap în cadrul notiunii român. Poate, asadar, că acei oameni n-au avut timp să se asimileze, poate apoi ca să fie din rase prea vechi, prea osificate, prea stationare, pentru ca, prin încrucisare, să mai poti scoate ceva bun din ele”., idem, Adeseori, o lege oarecare…, Timpul, 15 martie 1880, în Opere, vol. XI, Ed. cit., Bucuresti, 1984, pag. 77
    3 idem, Adevărul doare. Pe la 3 martie…, Timpul, 1 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, Ed. cit., Bucuresti, 1985, pag. 121
    Nu există nici o deosebire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului si a Tării Unguresti. E absolut aceeasi rasă, cu absolut aceleasi înclinări si aptitudini4”5.
    4 “Există multe indicii, atât în numirile localitătilor si râurilor, precum si în alte împrejurări, care denotă o unitate a neamului românesc preexistentă formatiunii (formării n.n.) statelor noastre. În adevăr, pe când găsim în Tara Românească Argesul, găsim tocmai în nordul Daciei un pârâu numit Argestrul, care se varsă din stânga în Bistrita, râu ce izvorăste din Maramures. Pe când în Tara Românească aflăm Câmpulungul ca tinut si descălecătoare, aflăm în Bucovina, în creierul muntilor, un Câmpulung tot ca tinut si descălecătoare. Înainte sau imediat după formarea statelor române, vedem românii de sub Coroana Ungariei pretinzând să se judece între ei după dreptul lor propriu, jus Olachale sau Olachorum; o cerere analogă fac moldovenii ce pribegiseră în Polonia, să se judece după dreptul românesc. Si aceasta când? Pe la 1380. Care-a fost acest drept consuetudinar la care ei tineau cu sfintenie, fie sub coroana Ungariei, fie sub a Poloniei? El n-a fost scris niciodată; era atât de viu în constiinta poporului, atât de necontestat de nimenea, încât nici unul din vechii nostri Domni, n-a găsit de cuviintă să-l modifice. În fine, unitatea actuală a limbei vorbite, desi e în parte un merit special al lui Matei Basarab, dovedeste totusi că, si în această privire, erau elemente cu totul omogene, preexistente limbei bisericesti, care înclinau a căpata o singură formă scrisă. Organografic vorbind limba era aceeasi; numai termenii, materialul de vorbe, difereau pe ici pe colo. O unitate atât de pronuntată a limbei dovedeste o unitate de origini etnice. E indiferentă cestiunea dacă elementele ce compuneau acest sâmbure de popor modern erau tracice si latine sau latine si ilirice, destul numai că, în al VI-lea secol după Hristos, la năvălirea avarilor în Tracia, anul 579, oastea condusă de Martin si Comentiol e compusă din oameni care vorbesc româneste. Tot acest neam apare în Dacia, iar asupra originii lui se ceartă până azi învătatii. Sigur e că, desi au multe elemente slavone în limbă, nu sunt slavi. Motivul pentru care nu sunt si nu pot fi slavi este lingvistic. Legile după care cuvintele latine s-au prefăcut în cuvinte românesti si-au sfârsit demult evolutiunea lor; în momentul în care românii au primit cuvinte slavone, limba lor era formată de secole deja, încât, desi cuvintele slavone sunt vechi, ele nu s-au asimilat nici până în ziua de azi cu limba noastră, exceptie făcând vreo patru sau cinci vocabule care privesc păstoria. E incontestabil că un popor care, sute de ani, n-a avut nevoie de drept scris, desi a avut epoci de bogatie si de glorie, a fost un popor tânăr, sănătos, bine întemeiat. Etnograful Hoffman scrie, în secolul al XVIII-lea, că dezvoltarea craniului la rasa română e admirabilă, că sunt cranii care merită a fi în fruntea civilizatiei. În sfârsit Wirchow, naturalist celebru, dă craniului albanez rangul întâi între toate craniile de rasă din vechiul Imperiu al Răsăritului, si cel albanez e identic cu cel al rasei române, cu al mocanilor nostri de azi”., idem, Adevărul doare. Pe la 3 martie…, Timpul, 1 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 122. Mai mult, Miron Costin, în suta a saptusprezecea, constată unitatea de limbă, de datine juridice, religioase si de viată familială. El descrie curătenia si frumusetea limbei vorbite în Maramures si viata neatârnată a românilor de acolo, ne dă legenda fondării Moldovei si Tării Românesti, constată identitatea de origine si limbă a poporului. În acelasi timp, cărtile bisericesti, tipărite în Ardeal, în Moldova, în Tara Românească, opresc procesul de diversificare si de dialectizare a graiului viu; acesta primeste, prin cărti, o normă unitară în rostire si în scriere, căci, printr-un instinct fericit, traducătorii si scriitorii originali aleg ca model dialectul cel mai arhaic al românilor, cel vorbit în Tara Românească si într-o parte a Ardealului, întrucât la cel mai vechi din toate se puteau reduce, ca la un prototip, dialectele ce încercau a se forma pe atunci. Poate să fi fost un instinct de adevăr, poate c-a fost chiar cunostinta limbei latine care i-a îndemnat la aceasta. Alături cu limba există, ca element de unitate, literatura populară, a cărei răspândire uniformă nu e de tăgăduit. Aceleasi balade ce s-au cules în muntii Moldovei sau ai Ardealului s-au aflat, în variante, în Dobrogea, încât se constată că amintitele piese de literatură populară aveau tendinta de-a se răspândi la toti românii”., idem, De câte ori > era în opozitie…, Timpul 14 august 1882, în Opere, vol. XIII, Ed. cit., Bucuresti, 1985, pag. 168
    5 idem, > a contractat năravul…, Timpul, 29 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 266
    “Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-si legiui trebuintele si tranzactiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinte, reciprocitatea relatiunilor sale: într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însusi; conditiunea de viată a unei legi, garantia stabilitătii (legitimitătii n.n.) sale e ca ea să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuintelor acelui popor; legislatiunea trebui pusă în aplicarea celei mai înaintate idei de drept, pusă în raport cu trebuintele poporului, astfel încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritul acestora. Industria trebuie să fie a natiunii aceleia si păzită de concurenţă iar purtătorul ei, comertul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneste pe industrias si îmbracă pe agricultor, trebuie, de asemenea, să fie în mâinile aceleiasi natiuni. Stiintele, afară de ceea ce e domeniu public, trebui să prezinte lucruri proprii natiunii, prin care ea să fi contribuit la luminarea si înaintarea omenirii; artele si literatura frumoasă (beletristica n.n.) trebui să fie oglinzi de aur ale realitătii în care se miscă poporul, o coardă nouă, originală, potrivită pentru binele cel mare al lumii”6.
    6 idem, Ecuilibrul, Federatiunea, 22 aprilie, 4 mai 1870, în Opere, vol. IX, pag. 93, 92;
    “Peste noapte si prin surprindere”7, ”am admis legiuiri străine”8, “legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie, pretutindenea si pururea, în locul notiunilor natie, tară, român, notiunea om, cetătean al universului, fie din Berber, Nigritania, China sau Galitia?”9…“Ei, bine, nu le-am admis pentru român, cu interesele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potriveau si care stiu a se folosi de dânsele. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care (din cauza cărora n.n.) planta autohtonă moare… Azi avem cele mai înaintate institutii liberale. Control, suveranitatea poporului, codice frantuzesti, consilii judetene si comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci institutiile noi nu se potriveau (si nu se potrivesc n.n.) cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întretine aparatul costisitor si netrebnic al statului modern”10.
    7 idem, De câte ori > era în opozitie…, Timpul, 14 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 168
    8 idem, Paralele economice, Timpul, 13 decembrie 1877, în Opere, vol. X, Ed. cit., Bucuresti, 1989, pag. 20
    9 idem, De ceea ce ne temem…, Timpul, 27 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 259
    10 idem, Paralele economice, Timpul, 13 decembrie 1877, in Opere, vol. X, pag. 20
    E într-adevăr ciudat (simptomatic n.n.) de-a vedea un popor eminamente plugar ca al nostru si a cărui ratiune de-a fi este tocmai originea lui traco-romană, cum, din chiar senin si într-o singură noapte, erige teoria de om si om teorie absolută de stat si face din banul international si din posesiunea acestuia singura măsurătoare pentru a deosebi înrâurirea unui om de a celuilalt în viata statului. Nici (nu n.n.) e lesne de înteles cum un popor de plugari, ba încă unul care s-a lăsat de păstorie de ieri-alaltăieri si s-a apucat de plug înainte de abia (cu n.n.) cincizeci de ani, putea să se creadă îndestul de bogat pentru a introduce, la el, forme de civilizatie si institutii pe care tările apusene, bogate prin industrie si printr-o dezvoltare economică de sute de ani, abia le pot plăti. Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a natiei românesti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizatie străină, introduse cu grămada în tara noastră… Înzecitu-s-au si însutitu-s-au oare averea românului si veniturile lui pentru a plăti institutiile de o sută de ori mai scumpe? Desigur că nu. Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari si tăranii au sărăcit; industria de casă si mestesugurile s-au stins cu desăvârsire – iar clasele improductive, proletarii condeiului, cenuserii, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie si aspiră a deveni deputati si ministri, advocatii, s-au înmultit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică, fericesc natia în fiecare zi, pe hârtie”11.
    11 idem, Ieri domnul deputat Giani…, Timpul, 22 februarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 193
    “Astfel, statul român nu mai este un produs al geniului rasei române, ci un text frantuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l întelege si nu-l va întelege niciodată”12. “Peste tot aceeasi idee: să dau străinilor ce-mi cer; cât pentru români, putin îmi pasă!”13. “Constitutia noastră, punând greutatea pe o clasă de mijloc, parte străină, parte neexistentă, a dat loc la o declasare generală din cele mai dezastruase14. Nu mai există o altă deosebire între oameni, decât cea pe care o stabileste banul, oricum ar fi câstigat”15.
    12 idem, De câte ori > era în opozitie… Timpul, 14 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 168
    13 idem, Dar dulci, nobili si politicosi…, Timpul, 23 mai 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 123
    14 “Fiecare constitutie, ca legea fundamentală a unui stat, are drept corelat o clasă mai cu samă, pe care se întemeiază. Corelatul constitutiilor statelor apusene este o clasă de mijloc, bogată, cultă, o clasă de patriciani, de fabricanti, industriasi care văd în constitutie mijlocul de a-si reprezenta interesele în mod adecvat cu însemnătatea lor. La noi, legea fundamentală nu însemnează decât egalitatea pentru toti scribii de-a ajunge la functiile cele mai înalte ale statului”., Influenţa austriacă asupra românilor din Principate, Convorbiri literare, 1 august 1876, în Opere, vol. IX, pag. 173
    15 idem, Economistii observă…, Timpul, 10 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 237 ”Un sistem reprezentativ, întins ca o retea asupra întregii tări, influentat însă, întotdeauna, în mod absolut, de guvernul central, si-a format în fiecare părticică organele sale, sub formă de consilii judetene, consilii comunale, consilii de instructiune, consilii de sus si de jos, care nici nu stiu ce să consilieze, nici nu au ce reprezenta (reprezintă n.n.) decât pe persoanele din care sunt compuse16”17.
    16 În ele, “toate numirile în functiuni nu se fac după merit, ci după cum ordonă deputatii – parlamentarii n.n. -, care, la rândul lor, atârnă de comitetele de politicieni de profesie, formate în fiece centru de judet. Aceste comitete îsi împart toate în familie. Ele creează, din banii judetelor, burse pentru copiii > trimisi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judetene pe unde > au câte un petec de mosie, încât toată munca publică, fie sub forma de contributie, fie sub cea de prestatiune, se scurge, direct ori indirect, în buzunarul unui >”., Abstractie făcând…, Timpul, 20-21 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 14
    17 idem, De ceea ce ne temem…, Timpul, 27 mai 1879, În Opere, vol. X, pag. 259
    Astfel, teoria de om si om, o teorie curat filantropică si un rezultat al compătimirii ce omul o are nu numai pentru semenul său, ci chiar pentru animale, devine o stupiditate erijându-se în teorie de stat, căci preface tara mostenită, apărată cu vărsare de sânge si cu privatiuni, într-o mlastină pentru scurgerea elementelor nesănătoase din alte tări – introducând într-un stat eminamente national un sistem de institutii cosmopolite”18.
    18 idem, Între multele neplăceri ale vietii…, Timpul, 22 martie 1879, in Opere, vol. X, pag. 209
    Urmare aplicării ei vom ”avea de-acum înainte dominatia banului international, o domnie străină, impusă de străini; libertatea de muncă si tranzactiuni; teoria de luptă pe picior în aparentă egal, în realitate inegal. Si, în această luptă, nu învinge cine-i tare, nobil, sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de câstig e bun, cel fără scrupul fată de concetătenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna, pe cale legiuită sau pe cale piezisă”19.
    19 idem, Trei zile de-a rândul, Timpul, 20 februarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 191, 192
    Urmare ei, “capitalul, care ar trebui să fie si să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii si, totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate si fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii. Elemente economice nesănătoase, uzurari si jucători la bursă, cavaleri de industrie si întreprinzători sarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societătii omenesti, în locurile care, înainte, erau rezervate nasterii ilustre, averii seculare, inteligentei celei mai dezvoltate, caracterului celui mai drept si mai statornic…Peste tot credintele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, amenintă toată clădirea măreată a civilizatiei crestine. Shakespeare cedează bufoneriilor si dramelor de incest si adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfintesc, zeii mor”20…”Mita e-n stare să pătrunză orisiunde în tara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administratiei vând sângele si averea unei generatii”21…”Oameni care au comis crime grave rămân somităti, se plimbă pe strade, ocupă functiuni înalte, în loc de a-si petrece viata la puscărie”22… ”Ne multumim dacă actele guvernantilor de azi nu sunt de-a dreptul de înaltă trădare, abstractie făcând de toate celelalte defecte ale lor, precum mărginirea intelectuală, slăbiciunea de caracter, lipsa unui adevărat si autentic sentiment patriotic”23…”Trădătorii devin oameni mari si respectati, bârfitorii de cafenele – literatori, ignorantii si prostii – administratori ai statului român24”25.
    20 idem, Alaltăieri, luni dimineata…, Timpul, 5 aprilie 1879, in Opere, vol. X, pag. 214
    21 idem, Domnul Simeon Mihăilescu publică…, Timpul, 18 aprilie 1879, În Opere, vol. X, pag. 223
    22 idem, > în ajunul alegerilor…, Timpul, 3 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 229
    23 idem, Nu încape îndoială…, Timpul, 8 august 1880, în Opere, vol. XI, pag. 291
    24 “Favoarea si interesul electoral singure prezidează la alegerea amploaiatilor statului, cu toate că cine nu stie că, integritatea, capacitatea, experienta, si probitatea factorilor însărcinati de-a aplica legile si regulamentele sunt conditiuni esentiale ale mersului regulat al unei bune administratii, a garantiei drepturilor si apărării intereselor fiecăruia – dintre cetăteni n.n. -, si, prin urmare, a bunului trai si linistei publice? Dar, sub regimul actual, interesul personal, convenientele de coterie, primează fată de interesul general si binele public. Necesitatea de-a conserva o majoritate compactă si devotată în Adunări trece peste orice alte consideratii. Pentru a dobândi glasurile deputătiilor trebuie exigentele – pretentiile n.n. – lor satisfăcute, se încredintează functiunile delicate de prefecti si subprefecti creaturilor deputatilor – protejatilor parlamentarilor n.n. -, care, sub numele – protectia n.n. – lor administrează districtele după plac si dispun, fără nici o responsabilitate, de interesele, de averea si de onoarea cetătenilor. Functiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricati, loviti de sentinte judecătoresti; astfel muncitorii de pământ – sintagma, de fapt, îi desemnează pe toti truditorii n.n. – sunt supusi la vexatiuni, la acte arbitrare, adevărate cauze care – le n.n. – aduc mizeria. Justitia, subordonată politicii, a devenit o fictiune si nu mai există nici o garantie pentru cele mai pretioase interese ale societătii”.,idem, Într-un lung articol…, Timpul, 27 ianuarie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 43 ; Spre exemplu: “Un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denuntă – este dată în vileag n.n. -. Acest om este mentinut în functie; dirijază – el n.n. – însusi cercetările făcute contra sa; partidul tine mortis a-l reabilita, alegându-l în Senat. Aici el însusi denuntă că există această scabroasă afacere, dar maturul corp trece la ordinea zilei, lăsând să recază coltul vălului ce se ridicase”., idem, Am discutat cu nepărtinire…, Timpul, 10 decembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 439
    25 idem, Lucru de care trebuie…, Timpul, 15 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 234
    Si, întrucât, “se-întelege – de la sine n.n. – că în judecarea diferitelor partide politice trebuie să deosebim pe cele sincer politice de cele pretinse sau pretextate politice”26, suntem datori să spunem că, ”partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale”27 – care, ”păstrând numai coaja legilor si goala aparenţă, calcă făgăduielile făcute natiei în ajunul alegerilor, fac tocmai contrariul de ceea ce au promis mandantilor lor si trec, totusi, drept reprezentanti ai vointei legale si sincere a tării”28… În cadrul lor, ”organizarea nu înseamnă decât disciplina oarbă a unei societăti de esploatatie sub comunii sefi de bandă. Cauza acestei organizări stricte29 e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia si Camorra, care miroase de departe a puscărie”30. Singura deosebire între ele “este foarte mică si e întemeiată pe o cultură individuală mai mult sau mai putin îngrijită. Fiecare se reprezentează mai mult pe sine decât – pe n.n. – o clasă socială oarecare, si lucrul principal e forma, mai mult sau mai putin corectă, în care cineva caută a face plauzibile asa-numitele sale principii”31.
    26 idem, Între variile acuzări, Timpul, 23 ianuarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 43
    27 idem, Manuscrisul În genere toată societatea…, în Opere, vol. IX, pag. 465
    28 idem, N-ar fi greu de polemizat…, Timpul, 23 februarie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 38
    29 “tinute la un loc prin complicitate de interese”, idem, > promitându-ne programul nou…Timpul, 10 februarie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 51
    30 idem, Toti stiu…, Timpul, 27 aprilie, 1879, în Opere, vol. X, pag. 227
    31 idem, Manuscrisul Înainte de câteva zile…, în Opere, vol. IX, pag. 481
    “Cât despre aluatul protoplasmatic care formează, la noi, un stat în stat, asezat asupra institutiilor si a poporului avem putine de adaos (adăugat n.n.). Trăind din politică si prin politică, si neavând nici un alt soi de resurse materiale sau de putintă de a-si câstiga existenta, el e capabil de-a falsifica totul: si liste electorale, si alegeri, si forme parlamentare si idei economice, si stiintă, si literatură. De aceea, nu ne mirăm dacă vedem acest proteu al unui universalism incapabil si ambitios, îmbrăcând toate formele posibile: ministri, financiari, întreprinzători de lucrări publice, deputati (parlamentari n.n.), administratori, membri la primărie, soldati, actori, totul în fine… Aluatul din care se frământă guvernantii nostri e acea categorie de fiinte fără stiintă de carte si consistentă de caracter, acei proletari ai condeiului, dintre care multi abia stiu scrie si citi, acei paraziti cărora nestabilitatea dezvoltării noastre interne, defectele instructiei publice si golurile create în ramurile administratiei publice, prin introducerea nesocotită a tuturor formelor civilizatiei străine, le-au dat existentă si teren de înmultire; aluatul e o populatie flotantă a cărei patrie întâmplătoare e România, si care, repetând fraze cosmopolite din gazete străine, sustine, cu o caracteristică lipsă de respect pentru tot ce e într-adevăr românesc, că aceste cliseuri stereotipe egalitare, liberschimbiste, liberale si umanitare, acest bagaj al literatilor lucrativi de mâna a treia, aceste sforăitoare nimicuri, sunt cultură natională sau civilizatie adevărată”32. “Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, cumularzii, gheseftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Acei ce conduc nu sunt decât străini, străini prin origine, prin moravuri, prin educatie – interesele străinilor dar, si numai aceste interese, sunt dezideratul > (persoanelor aflate la cârma tării n.n.)”33…”Pretutindeni, în administratie, în finante, în universităti, la Academie, în corpurile de selfgovernment, pe jeturile de ministri, nu întâlnim, în mare majoritate, decât, iarăsi si iarăsi, acele fatale fizionomii nespecializate, aceeasi protoplasmă de postulanti, de reputatii uzurpate, care se grămădeste înainte în toate si care tratează c-o egală suficientă toate ramurile administratiei publice”34. Si-aceasta, în timp ce “patru din cinci părti ale poporului nostru, nu iau parte la viata publică, ale cărei sarcini le poartă, însă, mai greu decât oricine altul”35, iar “miile de functii administrative si sutele de functii judecătoresti, sunt puse în miscare într-un singur scop, pentru a le stoarce voturile36”37.
    32 idem, Am văzut cu înlesnire…, Timpul, 24 februarie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 31, 30
    33 idem, Faceti interesele, Timpul, 17 ianuarie 1880, în Opere, vol. X, pag. 390
    34 idem, E clar că un stat…, Timpul, 12 noiembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 400
    35 idem, În numărul său de azi…, Timpul, 20 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 75
    36 “Administratia, în mare si în mic, nu e decât o unealtă pentru falsificarea alegerilor”., idem, De pe când se discută…, Timpul, 10 iulie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 242; “Se întelege – de la sine n.n. – că fiecare alegător îsi are interesele sale materiale. Fiecare din aceste interese atârnă de un fir al masinii administrative. De-o zice alegătorul nu, curentul electric al acesteia îl izbeste în acel interes si-i ucide sâmburele vital, de-o zice da, îsi poate vedea în liniste de treabă”., idem, În numărul său de azi…, Timpul, 20 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 75; “Abia o avere foarte întemeiată, care să nu poată atârna în nici un chip de iubirea sau ura administratiei, îl poate face pe om capabil, în România, de-a se opune fătis guvernului. Dar, acei care, într-un chip ori într-altul, caută să muncească pentru a se tine deasupra apei nu-si vor creea, de bună voie, piedici zilnice intereselor lor, piedici personificate în subprefecti viciosi, maiori cocosati de gardă civică, si alti monstri din regnul organic al celor ce n-au nimic de pierdut, ci totul de câstigat”., ibidem, pag. 75, 76 ; Mai mult, “statul dispune de atâtea functii si favoruri, pe câti oameni sunt în tară care stiu a scrie si citi”, idem, Apropiindu-se alegerile…, Timpul, 6 ianuarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 20; “Cu bugetul în mână, mai ales atunci când este augmentabil la infinit, tii majoritatea în mână si sistemul constitutional, sistemul controlului, se reduce la o iluzie copilărească”, idem, Am văzut cu înlesnire…, 24 februarie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 28; “Această stare de lucruri e prefăcută în sistem de organizare, de guvernământ. Pe de-o parte libertate, mare libertate, pentru ca cei nemultumiti să poată răsturna cu usurintă orice guvern, pe de alta centralizare, extremă centralizare, care să facă a atârna miile si iarăsi miile de izvorase ale bugetelor si averii publice de victoria, pretinsă politică, din centru”., idem, Dacă polemica noastră…, Timpul, 21 decembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 451; Asa se face că “administratia nu consistă în muncă, în servicii echivalente cu sumele bugetului, ci în precupetire de voturi”., idem, Apropiindu-se alegerile…, Timpul, 6 ianuarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 20; Cine oferă o leafă bună si un tain află oricând o armată numeroasă de mercenari politici, fie cauza lui cea mai nedreaptă din lume”., idem, Locke, filosoful englez…, Timpul, 6 iulie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 132; Si, desi “natia, care nu numeste nici functionari, nici ministri, si care nu-i în stare a-i controla si a-i trage la răspundere direct, îsi alege mandatarii pe care-i însărcinează cu această afacere importantă, sub presupunerea, bona fide, cumcă acesti mandatari formează într-adevăr un corp deosebit – distinct n.n. – de puterea executivă, acestia se dovedesc a fi o companie de controlori cumpărati de către cei controlabili si întelegându-se cu ei pe sub mână pentru a face treburi împreună; iar inconvenientul cel mare este că Adunările nu pot fi făcute răspunzătoare de voturile si de actele lor, si că natia, singurul lor judecător, nu e-n stare direct a face altceva decât a alege alti oameni, atunci când actele si voturile rele sunt consumate de mult”., idem, Tot în numărul nostru din 20 decembrie…,18 ianuarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 173
    37 idem, În numărul său de azi…, Timpul, 20 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 75
    “La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizatii si a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a tării, organizatie care costă prea scump si nu produce nimic”38.
    38 idem, Fratii Nădejde…Timpul, 18 iunie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 212
    “Există două natiuni deosebite (distincte n.n.) în această tară: una stoarsă si sărăcită, de producători, alta îmbuibată, de miljocitori (spoliatori n.n.)39”40…”Averea se urcă (creste n.n.) numai în orase si, chiar si aici, nu în populatiunea română, ci în cea străină41. Nu se intervertesc factorii ecuatiunii sociale, ci devin cu totul altii. Avem a calcula astăzi cu factori care, înainte, în vechea noastră organizatie lipseau cu totul, avem pe străin cu puterea strivitoare a capitalului bănesc, fată cu românul care amenintă a cădea în robia celui dintâi, a deveni o simplă unealtă pentru fructificarea capitalului lui42”43…”Rasa determinantă a sortii acestei tări nu mai este cea românească, ci străinii românizati – veneticii care-au obtinut cetătenia română n.n. – de ieri-alaltăieri”44, iar autoapărarea împotriva lor e “disproportionat de grea, de vreme ce acesti oameni au sprijin pe străini, pârghiile care-i ridică sunt asezate în afară, pe când înlăuntru n-avem decât poporul nostru propriu, scăzând numeric si fără o constiintă limpede de ceea ce trebuie să facă”45.
    39 “Avem de-o parte rasa română, cu trecutul ei, identică în toate tările – tinuturile n.n. – pe care le locuieste, popor cinstit, inimos, capabil de adevăr si de patriotism. Avem apoi, deasupra acestui popor, o pătură superpusă, un fel de sediment de pungasi si cocote, răsărită din amestecul scursurilor orientale si a celor occidentale, incapabilă de adevăr si patriotism”., idem, > a contractat năravul, 29 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 267
    40 idem, Natiunea perindând acuzările…, Timpul, 3 iulie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 130
    41 “Nu contestăm, de asemenea, că averile s-au înmultit în România – numai că nu în mâinile românilor; nu contestăm că există multe palate si zidiri mari în orasele noastre – numai că nu ale indigenilor. Suma averilor e asa repărtită, încât prea putin din ea e în mâini indigene”., idem, Câteodată ne cuprinde…, Timpul, 25 septembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 193
    42 “În evul nostru mediu străinii de altă lege erau opriti de-a avea mosii, iar domnii expropriau cu bani din vistierie chiar pe străinii ortodocsi”(idem, Desi cestiunea Dunării…, Timpul, 1 decembrie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 425), “pentru ca nu străinii să fie proprietari în tară”., idem, Nenorocitele astea de tări…,Timpul, 22 ianuarie 1880, în Opere, vol. X, pag. 394
    43 idem, Desi cestiunea Dunării…, Timpul, 1 decembrie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 425
    44 idem, Adevărul doare. Pe la 3 martie…, Timpul, 1 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 121
    45 idem, > a contractat nărăvul…, 29 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 267
    “Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine si, cu acel fatalism al raselor nefericite, duce nepăsător greul unei vieti fără bucurie si fără tihnă”46… ”Cârciumile sunt localuri de îndobitocire si de prostitutie sufletească”47… Mai mult, “a fost natural ca, în urma acestei extenuatiuni de putere, multe rele endemice, si altele de caracter endemic, să se ivească si să decimeze populatiile. Astfel, rasa română48 scade49 si străinii sporesc. Numărul infirmilor la recrutatie a crescut an de an, tara a fost bântuită de pelagră, de intoxicatiune palustră, de anghină, vărsat, toate astea în urma influentei pernicioase ce o exercită asupra sănătătii mlastinile, locuintele insalubre si neaerate, hrana neîndestulătoare si munca excesivă”50, “sărăcia si urmările ei morale – asupra moralului n.n. -, decăderea vietii de familie”51…”Populatia autohtonă scade si sărăceste; cărti nu se citesc; pătura dominantă, superpusă rasei române, n-are nici sete de cunostinti, nici capacitate de a pricepe adevărul. Dacă acest sediment învată, o face de silă, gonind după o functie. Încolo leagă cartea de gard. Si, pentru a avea o functie, trebuie să fii înrudit cu ei”52…”Statul a devenit, din partea unei societăti de esploatare, obiectul unei spoliatiuni continue si acesti oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă si merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, câstigate prin frustrarea statului cu sume însemnate. Acesti dezmosteniti, departe de-a-si câstiga o mostenire proprie pe Pământ pe singura cale a muncii onorabile, fură mostenirea altora, alterează mersul natural al societătii, se substituie, prin viclesug si apucături, meritului adevărat al muncii adevărate, sunt o reeditare, în formă politică, a hotilor de codru, instituind codri guvernamentali si parlamentari”53…”Clasa de mijloc a devenit un adevărat proletariat de postulanti care primejduieste existenta tării; si în care guvernele străine, care au interese în Orient, vor găsi, totdeauna, un manipul gata de a se pune la dispozitia lor”54.
    46 idem, La propunerea noastră…, Timpul… 31 august 1878, în Opere, vol. X, pag. 104
    47 idem, Camerele actuale de revizuire…, Timpul, 17 iulie 1879, în Opere, vol. X, pag. 301
    48 “însusi sâmburul nationalitătii”, idem, Nu vom discuta cu > principii… Timpul, 8 mai 1881, în Opere, vol. XII, pag. 163
    49 “în proportii înspăimântatoare”, ibidem
    50 idem, Formă si fond, 11 decembrie 1888, în Opere, vol. XIII, pag. 331
    51 idem, Nu vom discuta cu > principii… Timpul, 8 mai 1881, în Opere, vol. XII, pag. 163
    52 idem, Urmând discutiunea…, Timpul, 30 iulie 1881, în Opere, vol. XIII, pag. 269
    53 idem, Ni se pare că vorbim…, 17 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 172
    54 idem, Nu încurajăm fanteziile politice…, 26 octombrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 382
    “Faţă c-o asemenea priveliste, în care virtutea se consideră, de unii, ca o nerozie, se taxează, de altii, ca o crimă, în care inteligenta si stiinta, privite ca lucruri de prisos, sunt expuse invidiei nulitătilor si batjocurii caracterelor usoare, în care cumintie se numeste arta de-a parveni sau de-a trăi, fără compensatie, din munca altora, spiritul cel mai onest ajunge la momentul fatal, de cumpănă, în care înclină a crede că, în asemenea vreme si-n asa generatie, însusirile rele ale oamenilor sunt titluri de recomandatie”55… Astfel, “trădătorul numindu-se geniu, plagiatorul erou, pungasul mare financiar, panglicarul om politic, cămătarul negustor, speculantul de idei om cu principii si speculanta de sinesi femeie onestă, judecata poporului nostru s-a falsificat din ce în ce si, la formarea sferelor sale ideale, el a pierdut pretutindenea punctul de plecare sănătos”56, “că fiecărui drept îi corespunde o datorie”57 si că ”secretul vietii lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului”58…”Acela ce cutează a se revolta fată cu această stare de lucruri, acela care îndrăzneste să arate că formele poleite învelesc un trup putred, că > nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure si să facă o luptă supremă pentru mântuirea acestei tări este denuntat (prezentat n.n.) opiniei publice de către negustorii de principii liberal-umanitare ca barbar, ca antinational, ca reactionar”59.
    55 idem, Dacă polemica noastră…, 21 decembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 451
    56 idem, Dacă vorbim de adunătura…, 26 mai 1883, în Opere, vol. XIII, pag. 304
    57 idem, Ziarul > în revista sa…, 20 martie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 86
    58 idem, Ni se pare că vorbim…, 17 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 172
    59 idem, Cu cât trec una după alta zilele…, 23 iunie 1879, în Opere, vol. X, pag. 276
    “Răul esential care amenintă vitalitatea poporului nostru este demagogia”60, căci “demagogii nestiind nimic, neavând nimic, vor să se ridice deasupra tuturor si să trăiască din obolul nemeritat al săracului. Ei se întemeiază pe nevoile – din nefericire vesnice – si pe lesnea crezare a multimii; si, fiindcă, în genere, sunt înzestrati în loc de minte cu viclesug numai, stăpânirea lor înseamnă domnia brutalitătii, a viciilor si a usurintei”61 …”Mestesugul absolutismului demagogic constă în regula(;) de a păstra aparentele, dar de-a călca cuprinsul, de-a păzi litera, dar de-a ocoli spiritul Constitutiei”62…”De câte ori vom deschide istoria, vom vedea că statele scad si mor prin demagogie, sau prin despotism63”64…”În teorie nimic mai frumos decât sufrajul universal, dar, în practică, nu este decât opresiunea multimei, a ignorantei, a pasiunilor măgulite si lingusite de demagogi. Când stie cineva că toată civilizatia si cultura omenească e neapărat ( e, din păcate, n.n.) mărginită la cercurile acelea care au îndestul timp si destulă neatârnare pentru a le învăta si pricepe, când stie că nimicind capul unui învătat65 ai nimicit învătătura lui, care era poate rezultatul unei dezvoltări de sute de ani66, când stie apoi că nulitatea demagogică nu suferă nici un merit adevărat lângă sine si că, ea si cu semenii ei, voieste a fi tot, atuncea vede lesne că radicalismul si demagogia, sub scutul sufrajului universal si al principiilor liberale – de care stiu a se servi cu mare succes, multumită credulitătii maselor si slăbiciunii sau sentimentalismului oamenilor luminati – demagogii conduc lumea la distrugerea civilizatiunii, la haos”67… “Cum se-aseamănă demagogia pretutindenea! Pe când statele liberale (netotalitare n.n.) în care nu domneste platitudinea ulitei se diversifică după geniul lor national, după instinctele înnăscute, ajungând, pe rând, unul la glorie militară, altul la înflorire în stiinte si arte, un al treilea la dominatiunea mărilor prin comert si industrie; demagogia, stearpă ca idee, improductivă, lipsită de simt istoric, amenintă a aduce, până si statele cele mai fericite prin inteligenta si iubirea de muncă a poporului lor, la o platitudine, la o vânătoare de posturi, o meschinărie personală care ascunde în sine decadenta si descompunerea”68.
    60 idem, Pseudo-Românul ne cere…, 16 mai 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 119
    61 idem, Credem că destul am vorbit…, 9 ianuarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 169
    62 idem, Manuscrisul Deci, traducând această comparatie…, în Opere, vol. XI, pag. 463
    63 “Nu există în adevăr decât două forme ale tiraniei si ale decadentei unui stat omenesc: despotismul si demagogia. Si despotismul egalizează pe oameni, supuindu-i unuia singur, lăsând să se degenereze cele mai nobile facultăti ale lor, patimile bune si inteligenta; precum si demagogia are acelasi fatal efect, prin indiferentismul care-l inspiră naturilor deschise si mari, văzând în fată-le biruinta constantă a mediocritătii si a siretlicului”., idem, Discutia iscată…, 14 ianuarie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 32
    64 idem, A discuta cu ignoranta…, 26 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 150
    65 spre exemplu împiedicându-l, permanent, pe acesta din urmă, prin obstructiuni legislative, economice, sociale etc., să-si câstige, din muncă cinstită si prestată în domeniul competentei sale cultural-stiintifice, un trai zilnic măcar decent; si supunându-l astfel la tot cortegiul de prejudicii psiho-fizice care decurg din înfometare si din umilintă
    66 rodul transmiterii si îmbogătirii intergeneratii a zestrei cognitiv-axiologice
    67 Mihai Eminescu, Credem că destul am vorbit…, 9 ianuarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 169, 170
    68 idem, Politica de stat si politica de partid, 14 august 1880, în Opere, vol. XI, pag. 297, 298
    “Esti > de meserie, postulant, consumi numai, te bucuri de partea cu soare a vietii, adăpostit de eterna lesniciune de a îmbăta o natie, parte incultă, parte pe jumătate cultă, cu vorbe late si cu apă rece”69…”Din momentul în care luptele de partid au degenerat în România în lupta pentru existenta zilnică, din momentul în care mii de interese private sunt legate de finante sau de căderea unui partid, nu mai poate fi vorba de neatârnarea politică a diferitelor grupuri care-si dispută puterea statului. Din momentul în care interesul material de-a ajunge la putere precumpăneste, o spunem cu părere de rău: lupta egală (votul universal n.n.), în tară si în Parlament, nu mai e decât manipulul unor ambitii personale, al unor apetituri, pe cât de nesătioase, pe atât de vrednice de condamnat”70…”Sistemul demagogic, care din politică face o speculă, din sufragiul claselor amăgite o scară de înaintare în economia, nu politică, ci privată, a membrilor societătii de exploatatie”71, “mănâncă venitul tării, mănâncă pe datorie pâinea a trei generatiuni viitoare, căci tot luxul ce-l face azi, mâine va fi mizerie. Deficit lângă deficit, împrumut lângă împrumut, datorie lângă datorie, până ce finantele României nu vor fi, curând, decât, o gaură mare”72. Iar poporul, mânat la alegeri de baioneta civico-electorală, suportă plebea aceasta, fără a pricepe. Încurcat în paragrafi si articoli tradusi din frantuzeste, nemaistiind a distinge alb de negru si adevăr de minciună, cu mintea uimită de fraze fără cuprins, de un întreg lexicon de termeni care n-au nici o realitate îndărătul lor, e pe punctul de a-si pierde până si limba si bunul simt, vestit odinioară”73…”Toate puterile sufletesti ale generatiunii sunt absorbite de lupte de partide si, la rândul lor, toate partidele nu sunt decât de amploaiati, după chiverniseală (foloase necuvenite n.n.) e deviza tuturor partidelor, a tuturor purtătorilor de stindard cum s-ar zice – căci, la urma urmelor, fiecare e în stare să moară pentru stindard si pentru…chiverniseală”74…Căci, “poate să fie un partid demagogic altceva decât esploatatorul intereselor publice? Multimea asta de oameni fără învătătură, care si-a făcut din politică o speculă, poate ea să trateze negotul ei cu fraze, altfel decât oricare precupet?”75
    69 idem, The Times si Timpul, iată tema…, 20 mai 1881, în Opere, vol. XII, pag. 178
    70 idem, Ni se anuntă din Viena…, 19 septembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 337
    71 idem, >, după ce parafrazează… 28 septembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 349
    72 idem, Manuscrisul Articoli nepoliticosi. Proză politică – Proză limbistică., în Opere, vol. IX, pag. 448
    73 idem, Cu timpul au început a se recunoaste…, 11 octombrie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 366
    74 idem, Manuscrisul Articoli nepoliticosi. Proză politică – Proză limbistică., în Opere, vol. IX, pag. 448
    75 idem, Fără a avea darul…10 iunie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 203
    “Pentru cel ce întelege, un tântar sună ca o trâmbită, iar pentru cel ce nu întelege, tobele si surlele sunt în zadar; si, în orice caz, lumina nu se aprinde decât pentru cei ce văd, nu pentru orbi”76…”Trebuie ca, cu totii, să ne dăm seama de cauzele ce turbură societatea, de elementele ce impiedică redobândirea echilibrului pierdut, si să le combatem cu curaj si stăruintă: Dintr-un principiu tutelar, principiul egalitătii înaintea legii, s-a făcut o armă de război între clase; toate conditiunile sociale s-au surpat si s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; spiritul public a luat o directiune foarte periculoasă; traditiunile tării s-au uitat cu totul; o clasă nouă, guvernantă, s-a ridicat, fără traditiuni si fără autoritate, încât tara cea mare, temeiul si baza nationalitătii noastre, nu-si găseste constiinta raporturilor politice cu cei ce o guvernează; drepturile politice au devenit un instrument de ambitiune, de îndestulare a intereselor particulare; în locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opiniuni avem rivalităti de ambitii; toleranta pentru toate interesele cele mai vulgare si cele mai de jos este morala ce distinge astăzi lumea politică de la noi”77; “atât trebuintele statului cât si ale particularilor – ale plebei de sus cum zicem noi – sunt cu mult mai mari decât veniturile lor; balanta comercială – fără importantă pentru o tară industrială, dar importantă pentru una agricolă – ne este defavorabilă”78.
    76 idem, Ieri s-a citit…, 24 martie 1879, în Opere, vol. X, pag. 210
    77 idem, Patologia societătii noastre, Timpul, 4 ianuarie 1881, în Opere, vol. XII, pag.15
    78 idem, Privind la politica noastră…, 15 iulie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 248
    “Tineretea unei rase nu atârnă de secolii pe care i-a trăit pe Pământ. Orice popor care n-a ajuns, încă, la o deplină dezvoltare, care n-a trecut încă prin coruptia si mizeriile ce le aduce cu sine o civilizatie înaltă, dar în decadenţă, e un popor tânăr. La popoarele tinere se va constata un fel de identitate organică: craniile sunt cu totul asemănătoare în privinta formatiunii si mărimii, statura este cam aceeasi, precum un stejar nu este decât reproductiunea unui alt stejar. Din această asemănare de formatiune rezultă o mare asemănare de aptitudini si înclinări, care se manifestă în caracterul unitar al nationalitătii. Din asemănarea de aptitudini rezultă o extremă putere si energie vitală a colectivitătii. În acest stadiu de dezvoltare, al nediversificării, omul face atât de mult parte din totalitate, încât nu el, ci abia totalitatea formează un singur individ. O încrucisare cu o altă rasă, asemenea tânără, dă un rezultat nou, în care aptitudinile amundurora se împreună într-o formă nouă,vitală. Amestecul, însă, dintre o rasă îmbătrânită si una tânără dă aceleasi rezultate pe care le dă căsătoria între mosnegi si femei tinere: copii închirciti, mărginiti, predispusi spre morbiditate. Iar ceea ce este fizic adevărat e (si n.n.) intelectual si moraliceste adevărat. Spiritele sunt morbide: de-acolo substitutia a orice activitate intelectuală adevărată prin viclenie, tertip si minciună”79.
    79 idem, Nu ne îndoim că distingerea…, 1 august 1881, în Opere, vol. XII, pag. 272, 273
    “Elemente străine, îmbătrânite si sterpe, s-au amestecat în poporul nostru si joacă comedia patriotismului si a nationalismului. Neavând traditii, patrie hotărâtă ori nationalitate hotărâtă, au pus, totusi, mâna pe statul român. Constiinta că ele sunt deosebite de neamul românesc nu le-a dispărut încă – ele se privesc ca o oaste biruitoare într-o tară vrăjmase. De-aceea nu-i de mirare că întreaga noastră dezvoltare mai nouă, n-a avut în vedere conservarea nationalitătii, ci realizarea unei serii de idei liberale si egalitare cosmopolite. A fost o finete extraordinară de-a debita esenta cosmopolitismului sub forma nationalitătii80 si de-a face să treacă toate elementele sănătoase si istorice ale trecutului sub acest jug caudin81. Odată egalitarismul cosmopolit introdus în legile politice ale tării, orice patriot improvizat si de provenientă îndoioasă a voit (si a putut n.n.) să stea alături (să aibă aceleasi drepturi n.n.) cu aceia pe care trecutul lor îi lega, cu sute de rădăcini, de tară si popor. Dar acesti oameni noi, acesti >, căutau numai foloasele influentei politice, nu datoriile. Din cauza acestor elemente, care formează plebea de sus, elementele autohtone ale tării dau repede îndărat în privire morală si în privire materială”82…”Străini superpusi fără nici un cuvânt (ilegitim n.n.) natiei românesti, o exploatează cu neomenie, ca orice străin fără păs de tară si popor”83, de-“am ajuns, într-adevăr, în această Americă dunăreană, ca tocmai românii să fie tratati ca străini, să se simtă străini în tara lor proprie”84… “Acest spectacol al exclusivei (al integralei n.n.) stăpâniri a unei rase si decăzute si abia imigrate asupra unui popor istoric si autohton e o adevărată anomalie, căreia poporul istoric ar trebui să-i puie capăt, dacă tine la demnitatea si la onoarea lui”85…“Nu e indiferent ce elemente determină soarta unui popor. Predispozitii si aptitudini mostenite, virtuti si slăbiciuni mostenite, calităti sau defecte intelectuale si morale, dau domniei unui element etnic alt caracter decât domniei altui element. Demagogia la noi însemnează ura înrădăcinată a veneticului fără traditii, fără patrie, fără trecut, în contra celor ce au o traditie hotărâtă, un trecut hotărât”86.
    80 Spre pildă prin manipularea abilă a simtământului de fraternitate: “Toate capetele unor rase degenerate care s-au îngrămădit în orasele României, toti microcefalii si toate stârpiturile, apar sub formă de reputatii uzurpate; toată această plebe s-a constituit în stăpâna pământului românesc. Libertate, Egalitate, Fraternitate! Ce e mai frumos (profitabil pentru ea n.n.) în lume decât ca tot ce se scurge în România ca într-o mlastină să fie liber ca noi, egal cu noi, frate cu noi (adică să beneficieze de viglienta complet adormită, precum si de toleranta maximă a celor pe care îi spoliază n.n.)?”, idem, Adevărul doare…, în Opere, vol. XI, pag. 404, 405
    81 “Cine va face lista functionarilor, mai cu seamă înalti, a pensionarilor, a deputatilor, a arendasilor bunurilor publice si private, c-un cuvânt a tot ce reprezintă circulatiunea si reglementarea vietii generale a tării, va observa, cu înlesnire, că frânele stăpânirii reale au scăpat din mâna elementului autohton si istoric, si-au încăput pe mâini străine”., idem, > a contractat năravul…, 29 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 267
    82 idem, Ziarele franceze…, 22 martie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 109
    83 idem, Adevărul că în decursul…, 9 august 1881, în Opere, vol. XII, pag. 284
    84 idem, Adevărul doare…, 4 noiembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 404
    85 idem, Adevărul că în decursul…, 9 august 1881, în Opere, vol. XII, pag. 284
    86 idem, Urmând discutiunea…, 30 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 269
    “A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special, ci o datorie pentru orice cetătean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care (pământ n.n.) este mostenirea, în exclusivitate si istorică, a neamului românesc. Acesta este un lucru care se întelege de la sine”87.
    87 idem, Adevărul doare. Pe la 3 martie…, 1 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 121
    “Ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului si constiintei lor în deplinul înteles al cuvântului. Si fiindcă spirit si limbă sunt aproape identice, iar limba si nationalitatea asemenea, se vede usor că românul se vrea pe sine, îsi vrea nationalitatea, dar o vrea pe deplin”88.
    88 idem, Se vorbeste că în consiliul…, 17, 19, 21, 26, 28 noiembrie 1876, în Opere, vol. IX, pag. 252
    “Nu voim să trăim într-un stat poliglot, unde asa-numita patrie e deasupra nationalitătii. Amundouă nu sunt decât două cuvinte pentru aceeasi notiune, si iubirea de patrie e una cu iubirea nationalitătii. Singura ratiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este nationalitatea lui românească. Dacă e vorba ca acest stat să înceteze de-a fi românesc, atunci o spunem drept că ne e cumplit de indiferentă soarta pământului lui”89.
    89 idem, Dacă în timpul guvernului conservatorilor…, 31 iulie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 275
    “Nu oprim pe nimenea nici de a fi, nici de a se simti român90. Ceea ce contestăm, însă, e posibilitatea multora dintre acestia de a deveni români, deocamdată. Aceasta e opera secolelor. Până ce însă vor fi cum sunt: până ce vor avea instincte de pungăsie si cocoterie nu merită a determina viata publică a unui popor istoric. Să se moralizeze mai întâi, să-nvete carte, să-nvete a iubi adevărul pentru el însusi si munca pentru ea însăsi, să devie sinceri, onesti, cum e neamul românesc, să piarză tertipurile, viclenia si istericalele fanariote, si-atunci vor putea fi români adevărati. Pân-atunci ne e scârbă de ei, ne e rusine c-au uzurpat numele etnic al rasei noastre, a unei rase oneste si iubitoare de adevăr, care-a putut fi amăgită, un moment, de asemenea panglicari, căci si omul cel mai cuminte poate fi amăgit o dată”91.
    90 De altfel, “nu toti cei care au trecut la noi sub numele de fanarioti sunt într-adevăr fanarioti. Din contra, foarte numeroase elemente s-au asimilat cu totul, si doar imigratiunea cea mai proaspătă, de pe la 1820-1830 încoace, prezintă iconvenientele neasimilării ori a neputintei de a se asimila”. idem, Nu ne îndoim că distingerea…, 1 august 1881, în Opere, vol. XII, pag. 273
    91 idem, Teoria noastră…, Timpul, 17, 18 august 1881, in Opere, vol. XII, pag. 296
    “Voim si sperăm o reactie socială si economică determinată de rămăsitele puterilor vii ale poporului, care, dacă nu e preursit să piară, trebuie să-si vină în fire si să vadă unde l-a dus directia liberală. Prin reactie nu întelegem o întoarcere la un sistem feudal, ce nici n-a existat cândva în tara noastră, ci o miscare de îndreptare a vietii noastre publice, o miscare al cărei punct de vedere să fie ideea de stat si de nationalitate, sacrificate până astăzi, sistematic, principiilor abstracte de liberalism american si de umanitarism cosmopolit. O asemenea miscare ar pune stavile speculei de principii liberale si umanitare, ar descărca bugetul statului de cifrele enorme ale sinecurilor > si ar condamna, astfel, pe multi > subliniati (marcanti n.n.) la o muncă onestă dar grea; ar apăra treptele înalte ale vietii publice de năvala nulitătilor netrebnice si triviale, garantând meritului adevărat vaza ce i se cuvine; ar tinde la restabilirea respectului si autoritătii si ar da, astfel, guvernului mijloacele, si morale si economice, pentru a cârmui bine dezvoltarea normală a puterilor acestui popor. Nu e dar vorba de reactiune prin răsturnare92, ci prin înlăturarea elementelor bolnave si străine din viata noastră publică de către elementele sănătoase coalizate”93.
    92 desi, “totul – mixul pârghiior de spoliere n.n. – trebuie smuls din mâna acelor oameni care au o înnăscută incapacitate de-a pricepe adevărul si sunt lipsiti de patriotism, trebuie dacizat, natia românească n-are de gând să instituie, pentru reglarea acestui soi de stăpânitori, Ordinul Sfintei Cânepe”, idem, > a contractat năravul…, 29 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 267
    93 idem, De când cu începerea…, 19 septembrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 319
    “Mizeria materială si morală a populatiei, destrăbălarea administratiei, risipa banului public, cumulul, coruptia electorală, toate acestea n-au a face, la drept vorbind, cu cutări sau cutări principii de guvernământ. Oricare ar fi guvernul si oricare vederile sale supreme, coruptia si malonestitatea trebuie să lipsească din viata publică; oricare ar fi, pe de altă parte, religia politică a unui guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulitati venale, de oameni de nimic, pentru a guverna”94.
    94 idem, Observăm că unirea…, 9 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 238
    “Administratiunea unei tări formează un tot nedivizibil; diferitele ei ramure fac parte din aceeasi sistemă si sunt neaparăte una alteia, tocmai după cum o bucată a unei masine este neapărată fiecăreia dintre celelate si mecanismului întreg. Când o bucată a mecanismului merge rău, toată sistema din care face parte suferă”95…“A administra înseamnă a privi bunăstarea populatiunii ca pe un lucru încredintat întelepciunii si vegherii tale. Să gândesti pentru cel ce nu gândeste, să pui în cumpănă dările, să le deschizi oamenilor ochii”96.
    95 idem, La noi ca la nimenea…, 12 decembrie 1878, în Opere, vol. X, pag. 111
    96 idem, Ilustratii administrative, 18 decembrie 1877, în Opere, vol. X, pag. 26
    “Sperăm că Providenta ne va scuti de-a revedea, în viitoarele Adunări, o seamă măcar din acele fizionomii a căror pecete e o nestearsă, înrădăcinată banalitate; sperăm că alegătorii îsi vor fi deschis ochii si nu vor mai trimite în Adunări naturi despre care nimeni în lume nu poate sti cu ce trăiesc de pe o zi pe alta, nici palavragii care pierd vremea Adunărilor cu discursuri nesărate, dezgustătoare prin lipsa lor de cel mai comun bun simt”97…”Trebuie odată ca poporul românesc să-nteleagă cum că, totdeauna, omul ce are ceva, omul care are ce pierde, fie nume istoric, fie avere (muncită, în mod cinstit, de către el însusi n.n.), fie razimul moral al unei mari inteligente sau a unei mari culturi, numai acela cumpăneste (drept n.n.) când face legi, judecă cu precautiune (nepărtinire n.n.) si nu are interes de a sta neapărat la putere, numai si numai pentru a se hrăni din buget”98.
    97 idem, Ieri s-a citit…, 24 martie 1879, in Opere, vol. X, pag. 211
    98 idem, Nu suntem dispusi a reveni…, în Opere, vol. X, pag. 129
    “Natura poporului, instinctele si înclinările lui mostenite, geniul lui, care, adesea, neconstiut, urmăreste o idee pe când tese la războiul vremii, aceste să fie determinante în viata unui stat, nu maimutarea legilor si obiceielor străine”99… “Legile ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel putin dictate si născute din necesităti reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol”100. “Toate dispozitiile câte ating viata juridică si economică a natiei trebuie să rezulte, înainte de toate, din suprema lege a conservării nationalitătii, cu orice mijloc si pe orice cale, chiar dacă mijlocul si calea n-ar fi conforme cu civilizatia si umanitarismul care azi formează masca si pretextul cu care Apusul se luptă cu toate civilizatiile rămase îndărăt sau eterogene”101.
    99 idem, Ceea ce dă guvernului…, 1 aprilie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 87
    100 ibidem
    101 idem, De ceea ce ne temem.., 27 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 259
    “Înmultirea claselor consumatoare si scăderea claselor productive, iată răul organic, în contra căruia o organizare bună trebuie să găsească remedii”102…”Prin legi practice trebuie să (li n.n.) se creeze oamenilor conditiile unei munci cu spor si putere de înflorire”103.
    102 idem, După cum se poate prevedea…, 2 octombrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 323
    103 ibidem
    “Avem nevoie, mai întâi de toate, de-a urâ (combate n.n.) neadevărul, ignoranta lustruită, cupiditatea demagogilor, suficienta nulitatilor”104, căci “e clar că un stat care cheltuieste pentru pretinse necesităti politice mai mult decât poate suporta productia poporului va ajunge, pas cu pas, la sărăcie, pospăită cu vorbe, dar din ce în ce mai simtitoare prin trebuintele miilor de indivizi pe care un sistem fals i-a ridicat, prefăcându-i în exploatatori ai averii publice”105; precum si că ”sărăcia e un izvor de rele fizice si morale, care, la rândul lor, sunt cauze ale decadentei economice”106.
    104 idem, > după ce parafrazează…, 27 septembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 256
    105 idem, E clar că un stat…, 12 noiembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 400
    106 idem, Două monografii…, 5 septembrie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 325
    Iar întrucât, “nicicând, un sistem de guvernământ demagogic, bazat pe instinctele rele ale unei plebe de parveniti, de dorinta lor de câstig, de alergarea lor după functii si onoruri, pe excluderea meritului, nu se va putea împăca cu sistemul contrariu, al unei organizări bazate pe armonia intereselor claselor pozitive ale societătii, pe înaintarea lină, dar sigură, a meritului, pe dezvoltarea normală si gradată”107: “dorim să avem un guvern serios si o Cameră serioasă, oricare ar fi elementele din care ar fi compuse”108…”Pentru înaintarea în viata politică să se ceară sau o mare inteligentă sau un mare caracter”109, “căci putrejunea moravurilor private, produsă prin declasarea generală, îsi are reversul în putrejunea si libertinajul moravurilor publice; si într-o ţară de oameni declasati, moraliceste căzuti, statul nu poate fi decât icoana lor: el nu va fi un sanctuar, ci un lenociniu”110.
    107 idem, Ar fi bine dacă în polemică…, 16 septembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 333
    108 idem, În zadar ar încerca cineva…, 30 ianuarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 183
    109 idem, Şi iarăsi bat la poartă…, 12 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 135
    110 idem, > în numărul său…, 21 septembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 193;
    “Ceea ce se pretinde, de la o profesie de credinte politice (cei care fac politică militantă n.n) este, desigur, cu precădere, ca ea să corespundă cu simtămintele si aspiratiile politice ale tării si să fie adaptată institutiunilor ei. Căci, un principiu absolut, netăgăduit de nici un om cu bun simt, este că o stare de lucruri rezultă în mod strict cauzal dintr-o altă stare de lucruri premergătoare si, fiindcă atât în lumea fizică, cât si în cea morală, întâmplarea nu este nimic altceva decât o legătură cauzală nedescoperită încă, tot astfel, aspiratiunile si sentimentele sunt rezultatul neînlăturat al unei dezvoltări anterioare a spiritului public, dezvoltare ce nu se poate nici tăgădui, nici înlătura”111… “Pentru a conduce un popor si economia lui, trebuie o judecată sănătoasă, cunoasterea dreptei proportii între mijloacele întrebuintate si scopul dorit; si, oricare ar fi scopurile urmărite de clasa cultă (conducătoare în stat n.n.) a unui (oricărui n.n.) popor, ele sunt rele si de nimic dacă nu echivalează (dacă nu sunt cel putin echivalente n.n.) cu sacrificiile aduse pentru realizarea lor”112.
    111 idem, Studii asupra situatiei…17 februarie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 17
    112 idem, Bătrânii nostri erau practici…, 4 iulie 1876, in Opere, vol. IX, pag. 146
    “Nici s-a născut omul acela, nici se va naste vreodată, care să afle un sistem de guvernământ absolut (completamente n.n.) bun, în stare să multumească pe toată lumea. Precum fiecare om are umbra sa si defectele inerente calitătilor sale, tot astfel, fiece sistem politic are defectele acelea care sunt în mod fatal legate de calitătile sale. Arta omului de stat constă în aptitudinea de-a alege, într-o stare de lucruri dată, sistemul cel mai suportabil din toate, care să asigure un progres de-o jumătate de secol, sau de un secol (să-si cristalizeze programe de guvernare realiste si, totodată, pe termen lung n.n.)”113. Pentru a i se facilita îndeplinirea acestei misiuni, “ideal ar fi ca guvernul din tară să se urce si (dacă îsi îndeplineste insuficient de riguros datoria n.n.) să cază prin opinia publică din tară, fără amestecul elementului de fermentatie străin”114.
    113 idem, Cum cad ministeriile…, 22 octombrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 377
    114 idem, Nu încurajăm fanteziile politice…, 26 octombrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 382
    Desi bugetul trebuie degrevat, cât mai mult, de povara sustinerii aparatului functionăresc hipertrofiat, “avem opinia că, la prima vedere si pe dibuite e greu, de nu chiar imposibil, a deosebi sinecurile de posturile care îndeplinesc un serviciu real. Iluzia că cutări posturi ar fi de prisos se naste din împrejurarea că oamenii însărcinati cu ele nu pricep nimic din ceea ce au să facă… Oare dacă subprefectii ar sti a administra, ar fi ei de prisos? Căci administratia cere cunostinte speciale de economie natională, finante si statistică, pe lângă cunostinta legilor tării. Dar un subprefect care nu stie importanta unei date statistice: nu stie să distingă o dare comunală ruinătoare de una productivă, nici o sosea de utilitate secundară

  2. Alexandru

    de una de absolută trebuintă – un subprefect care iroseste în lucruri de prisos puterile vii ale poporului e de-a dreptul stricăcios”115.
    115 idem, Bugetul pe anul curent…, 5 ianuarie 1877, în Opere, vol. IX, pag. 297
    “La comună si la judet n-ar trebui să fie vorba de alegeri cu caracter politic. Din amestecul spiritului politic în aceste alegeri116, unde cestiunea nu-i decât de o bună administratie si gospodărire, rezultă că atâtea constiinte problematice, atâtea persoane usurele si incapabile sunt chemate a administra interese de milioane, a face si a întrebuinta împrumuturi pe socoteala contribuabililor, sporindu-le necontenit sarcinile deja destul de grele, si a nu da acestor contribuabili, în schimbul sarcinilor, decât neglijentă, insalubritate publică, lucrări de cârpeală sporadică în stradele din centru si, din când în când, si oarecari vexatiuni. Este oare vorba când se fac alegeri comunale să se afirme principii politice, mai ales la noi în tară, unde avem atâta lipsă de simt pozitiv, de însusiri utile, de inteligentă si onestitate administrativă? Între un primar inteligent, harnic si onest si un găgăută ori un claqueur politic cuvintele de coterie trebuie să determine preferinta alegătorilor contribuabili? Noi stim că scoala ai cărei adepti sunt astăzi la putere răspunde afirmativ la aceste întrebări. Pentru acesti onorabili nu este nimic mai important decât căpătuirea înregimentatilor partidului. La judet si la comună sunt bani, ghesefturi si putere; unde sunt toate acestea trebuie să fie date pe mâna >, cu al căror concurs se votează bugetele generale ale statului si două-trei proiecte de legi organice într-o singură noapte sau un mare gheseft, ca răscumpărarea Cernavodă-Chiustenge, într-un ceas. Interesele comunei însă, bine întelese, trebui să importe (intereseze n.n.) pe aceia care, nu din prisosul, ci din strictul lor necesar, contribuie la casa comunală (bugetul local n.n.). Recomandăm prin urmare, cu tot din-adinsul, tuturor alegătorilor să meargă la alegerile comunale si, cumpănindu-si bine votul, să aleagă dintre candidati nu pe aceia ce nu li se prezintă cu alte titluri decât că stau la umbra bairacului liberal-national, ci pe aceia care le prezintă garantii de capacitate si onestitate administrativă”117.
    116 “Statul e atât de omnipotent în România, încât totul atârnă de centru, până si numirea unui primar de comună rurală. Spună-ni-se dacă în timpul vechi se mai întâmpla ca un consiliu comunal să fie în bătaia decretelor ministeriale de dizolvare si de numire?”, idem, În numărul de ieri am arătat…, 26 iulie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 268
    117 idem, În prima săptămână…, 21 iunie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 21
    “Dacă alegătorii nu se vor lăsa înecati de fraze patriotico-reversibile (simulat patriotice n.n.) si nu vor avea în vedere abstractiuni gazetăresti, atunci tara va merge bine”118. Si, întrucât, “demosul este, adeseori, un suveran nestatornic, inesperient, lesne crezător; preocupatiuni zilnice si absorbirea vietii lui într-un vesnic prezent, negândirea lui nici la trecut, nici la viitor, lesniciunea de a-i distrage atentia prin serbări publice, prin întreprinderi hazardate, prin expediente factice, îl fac , adesea, impropriu de a gândi mai adânc asupra unei cestiuni de interes public, îl fac accesibil pentru fraza mare si surd pentru adevăr; e bine ca ochi sobri, care disting măretia înscenării de însusi fondul piesei ce se joacă, să îi atragă atentia asupra acestuia din urmă, pe când simturile lui sunt uimite de partea decorativă a vietii publice”119: iată rolul unei clase de mijloc culte, prospere si nationale, care l-ar face să înteleagă că “fără muncă si fără capitalizarea ei, adică fără economie, nu există libertate. Celui care n-are nimic si nu stie să se apuce de nici un mestesug (de nici o activitate n.n.) dă-i toate libertătile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care tine o bucată de pâine în mână, căci e cu totul indiferent dacă închizi o pasăre în colivie sau dacă ai strâns, de pretutindeni, grăuntele din care ea se hrăneste”120.
    118 idem, Alegerile consiliilor judetene, 7 mai 1880, în Opere, vol. XI, pag. 163
    119 idem, Era un obicei înainte…, 10 mai 1881, în Opere, vol. XII, pag. 169
    120 idem, Credem că destul am vorbit…, 9 ianuarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 168
    Iar politicienii, la rândul lor, să “capete convingerea că statul român, mostenit de la zeci de generatii care au luptat si suferit pentru existenta lui (pentru ca el să poată exista n.n.), formează mostenirea altor zeci de generatii viitoare si nu e jucăria si proprietatea, în exclusivitate, a generatiei actuale”121. Această constientizare este imperios necesară, întrucât, “prin izolarea noastră între elemente radical străine, suntem poate singurul popor condamnat a nu face politică momentană, ci pe secole înainte”122, mai ales în conditiile în care, “toate puterile apusene stiu că posedăm înlăuntrul nostru (în interiorul societătii noastre n.n.) veninul descompunerii sociale, demagogia”123, iar “politica străină, împreună cu străinii care ne guvernează, tind la substituirea elementului român prin scursuri din toate unghiurile lumii”124 …”Sărăcia pentru mase e cu mult mai deschisă coruptiunii decât averea”125. “O serioasă turburare socialistă amenintă Europa. Cetătenii > ai republicei universale, care sunt reprezentati (inclusiv prin n.n.) prin liberalism, încearcă a răsturna toate formatiunile pozitive de stat. Atentate, scene de ulită, turburări, încep a-si arunca umbrele de pe acum. Cercul de oameni într-adevăr culti e foarte mic. Împrejurul acestui cerc e unul mai mare, al publicului cult, care poate să priceapă si să aprecieze cultura învătatilor, fără însă de-a produce ceva pe acest teren. Masa e sau incultă sau pe jumătate cultă, lesne crezătoare, vanitoasă si lesne de amăgit. Oamenii cu cunostinte jumătătite, semidocti sau inculti cu totul, caută a o asmuti asupra claselor superioare, a căror superioritate constă în nastere, avere sau stiintă. Cultura omenirii, adică grămădirea unui capital intelectual si moral, nu seamănă cu grămădirea capitalurilor în bani. Victoria principiilor liberale-socialiste126 însemnează moartea oricărei culturi si recăderea în vechea barbarie. Cultura oricărei natii e-mpresurată de-o multime oarbă, gata de-a recădea, în orice moment în barbarie”127. “În cursul întregii istorii a românilor putem vedea, la ivirea unor pericole mari, înveninându-se, si mai mult, urile de partid, netoleranta politică”128. “Sentimentul istoric al naturii intrinseci a statului sau o mână de fier, din nefericire, lipsesc; asa încât, departe de-a vedea existenta statului asigurată prin cârma puternică si prevăzătoare a tot ce poate produce natia mai viguros, mai onest si mai inteligent, suntem, din contră, avizati de-a astepta siguranta acestei existente de la mila sortii, de la pomana împrejurărilor externe, care să postuleze fiinta statului român ca pe un fel de necesitate internatională. Cumcă acea necesitate internatională n-are nevoie de-a tine seama de sentimentele noastre intime, de existenta rasei latine, ci numai de existenta unui petec de pământ cvasineutru lângă Dunăre, ne-a dovedit-o cu prisos Congresul (de la Berlin n.n.). Ce-i pasă Congresului că se răpeste o parte din patria străveche a neamului românesc ca atare? Ce li-i lor de Hecuba? Ce-i pasă cine va locui pe pământul românesc? Materialul de oameni îi e indiferent, cestiunea europeană e ca să existe o fâsie de pământ între Rusia, Austria si noile formatiuni ale fostei Turcii, încolo lucrul le e totuna”129.
    121 idem, La propunerea noastră…, 31 august 1878, în Opere, vol. X, pag. 104
    122 idem, Voim să ne spunem părerea…, 16 decembrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 373
    123 idem, Putine zile încă…, 4 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 230
    124 idem, S-o lovi…, 5 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 236
    125 idem, În discutarea proiectului de maiorat…, 20 decembrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 37
    126 cu exceptia celui care afirmă imperativ necesitatea înlăturării depline, de pretutindeni si pentru totdeauna, a oricărui fel de exploatare interumană – si, nota bene, exceptia este întemeiat a fi operată numai în ipoteza în care exponentii principiilor în discutie ar consimti ca, la nivel actional, pentru transpunerea în practică a respectivei afirmatii, să promoveze egalitatea, întelesă numai sub unghiul de vedere al oportunitătilor bazate pe merit real, pe muncă onestă
    127 Mihai Eminescu, Din Petersburg ne soseste stirea…, 6 august 1878, în Opere, vol. X, pag. 91
    128 idem, Ambasadele turcesti…, 1 mai 1877, în Opere, vol. IX, pag. 372
    129 idem, La propunerea noastră…, 31 august 1878, în Opere, vol. X, pag. 104, 105
    “Istoria îsi are logica ei proprie: nici un neam nu e condamnat de a suporta, în veci, un regim vitreg, corupt si mincinos. Ne temem că aproape e ziua în care simtul conservării fizice, revoltat de maltratările administrative si fiscale si de exploatarea excesivă din partea străinilor, va preface poporul nostru într-o unealtă lesne de mânuit în contra chiar a existentei statului”130… Prin urmare: atentie! “Gresalele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovati, se-mpiedică dezvoltarea unei tări întregi si se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei”131.
    130 idem, S-o lovi, 5 decembrie 1882, in Opere, vol. XIII, pag. 236, 237
    131 idem, Parturiunt montes…, 13 februarie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 54
    *
    Bătrânul Phoenix arde în văpaie
    Dar din cenusă reînvie iară
    El moare azi, în forma-i, dar ideea
    Chiar si de vrea nu poate să mai moară.
    Bătrânul Phoenix arde în văpaie
    Si din cenusa proprie renaste
    Dar, spre-a-nvia mai mândru el din moaste,
    Îi trebui lina vântului bătaie.
    As vrea să fiu ca pasărea aceea,
    Ca Phoenix care arde blând în pară
    Pierind în vânt ca glasul care zboară,
    Ca un suspin, ca unda, ca scânteia.
    Mihai Eminescu
    *
    „Ca urmare a asezării geografice(;), a resurselor naturale, si, mai ales(;), a celei mai mici densităti (populationale n.n.) din Europa, România n-a fost niciodată stat absolut independent(;). Indiferent care a fost; puterea tutelară s-a comportat la fel: agreând si colaborând cu un anumit tip de Român si tinând la distantă sau ordonând represiune pe alt tip de Român.
    Tipul de Român repudiat de toate puterile tutelare este nationalistul cu convingeri imposibil de corupt si patriotul refractar la operatii transactionale. Aceste însusiri de intelect si de caracter sunt considerate a fi periculoase si deci o vinovătie cu care nu se colaborează si care se pedepseste dacă iese din anonimat.
    Exact invers, tipul de Român agreat de toate puterile străine care au tutelat si care au controlat România: fără convingeri politice, căldicel în comportament si adaptabil în colaborări, cameleon în politică, tranzactionist în afaceri(;), oportunist în relatii si, întotdeauna, de partea Puterii si cu utilitate pentru Putere”.*
    Serban Milcoveanu
    *Serban Milcoveanu, Puterile tutelare si exigentele lor în România, fragment din lucrarea: Gheorghe Vornica si Serban Milcoveanu; Andrei Justin Hossu si Tatiana Pert, Biopolitica eminesciană, Editura Crater, Bucuresti, 2001, pag. 221
    *
    Arta supremă a războiului este înfrângerea inamicului, prin înselătorie, fără luptă, astfel:
    1. Discreditati tot ceea ce merge bine în tara inamicului;
    2. Implicati reprezentantii claselor conducătoare ai tării inamice în afaceri dubioase. Distrugeti-le reputatia si, la momentul potrivit, supuneti-i dispretului propriilor concetăteni;
    3. Utilizati creaturile cele mai ticăloase si mai abjecte;
    4. Răspânditi discordia si conflictele între cetătenii tărilor ostile. Întărâtati-i pe tineri contra bătrânilor;
    5. Ridiculizati traditiile adversarilor. Discreditati-le luminătorii de constiintă;
    6. Induceti în eroare inamicul, spre a-l conduce la temporizare si neglijentă, apoi avansati cu repeziciune;
    7. Perturbati, prin orice mijloace, intendenta, aprovizionarea si functionarea armatei inamicului;
    8. Slăbiti vointa luptătorilor inamici prin cântece si melodii senzuale;
    9. Dati inamicului fete si băieti tineri pentru a-i lua mintile, dar si jad si mătase pentru a-i zgândări ambitiile;
    10. Fiti generosi în promisiuni si recompense pentru informatii;
    11. Infiltrati-vă peste tot spionii. Bazati-vă pe trădătorii care se găsesc în rândurile inamice;
    12. Făceti-l pe adversar să creadă că mai există o posibilitate de a se salva. Apoi, LOVITI.
    Scopul vostru trebuie să fie preluarea intactă a tot ceea ce se află pe pământ. În acest fel trupele vă vor rămâne odihnite, iar victoria va fi totală.
    Sun Tzu
    general chinez, părinte al stiintei militare
    sec. IV î. Hr.
    —————– * * ——————

  3. Yvona

    DA! SUNT REACŢIONAR!

    Învierea Neamului
    întru
    Mihai Eminescu

    (Răspunsul lui Mihai Eminescu la acuzaţia de reacţionarism –
    precum şi, totdeodată,
    DOIMEA CEA DE O FIINŢĂ a testamentului politic eminescian)

    I.S.B.N. 978-973-8982-38-3
    Editura Criterion Publishing, Bucureşti, 2007

    CopyFREE

    Preluare de pe http://www.esnips.com/web/RaduMihaiCrisan

    Motto:

    Experienţa însă a dovedit că introducerea de forme lipsite de cuprins este departe de a prezenta o compensaţiune exactă a sacrificiilor pe cari le cere înfiinţarea [lor], că poporul sărăceşte prin risipa de muncă, cu totul disproporţionată cu foloasele ce le poate culege din aceste inovaţiuni.(;)
    Ar trebui în sfârşit să se dea un atac eroic cauzelor cari produc degenerescenţa şi diminuarea populaţiunilor, ar trebui ca interesul general să nu ni se pară o utopie, o acţiune zadarnică sau o idee nerealizabilă.
    Nepotrivite vor fi fost pentru noi înaintatele forme ale civilizaţiunii pripite, introduse ca o plantă exotică pe pământul nostru, dar cu încetul şi cu stăruinţă cultura se va aclimatiza şi, din cosmopolită, va deveni naţională.

    Mihai Eminescu, Formă şi fond, 11 decembrie 1888, Fântâna Blanduziei, în Mihai Eminescu, Opere, vol. XIII, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1985, pag. 331, 332

    CINE ESTE MIHAI EMINESCU

    Cine este Mihai Eminescu?

    „Dispreţul pentru uzurparea conducerii
    de puţinii care nu s-au ridicat măcar prin
    inteligenţa, cultura şi munca lor”.

    Cine este Mihai Eminescu?

    „Evlavia pentru timpurile de cinste, bărbăţie
    şi măsură”.

    Cine este Mihai Eminescu?

    „Afirmarea unităţii româneşti eterne, groaza
    de cotropirea străină, care ucide o conştiinţă,
    împiedică o desfăşurare, sfarmă un viitor,
    lasă fără îngrijire un trecut, pentru a da în loc
    jaf şi corupţie, oricare ar fi numele
    cotropitorului, al celui dintâi dintre neamurile
    de cultură ori a celei din urmă plebi asiatice”.

    Nicolae Iorga
    Trei extrase din cuvântarea ţinută la 16
    octombrie 1911, cu prilejul dezvelirii
    statuii lui Mihai Eminescu în Galaţi

    Găsiţi textul integral al cuvântării în
    volumul: Nicolae Iorga, Eminescu, Ediţie
    îngrijită, studiu introductiv, note şi
    bibliografie de Nicolae Iliu, Editura
    Junimea, Iaşi, 1981, pag. 112, 113

    Ţara nu mai poate merge cu această organizare favorabilă reputaţiilor uzurpate, fără de pericolul de-a înceta să fie ţară românească.
    Reacţie ca încercare a unei reconstrucţiuni istorice anterioare fanariotismului, nu mai e cu putinţă în România şi nu suntem utopişti pentru a cere ceea ce n-ar fi cu putinţă nici pentru Dumnezeu din ceruri.
    În ţara noastră e de ajuns dacă se asigură înaintarea meritului şi a muncii; e destul atâta, şi numai pentru atâta se cere reorganizarea socială.

    „Reacţiune! Reacţiune! Iată cuvintele magice ce trebuie să ne spulbere în ochii ţării, iată acuzarea, pururi reînnoită”1.

    1 Mihai Eminescu, Organele de publicitate…, Timpul, 30 decembrie 1878, în Opere, vol. X, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989, pag. 162

    „Noi declarăm, şi aceasta din toată puterea convicţiunii noastre, că suntem liberali în toată puterea cuvântului şi în tot adevărul său.
    Toate libertăţile înscrise în Constituţia noastră le iubim şi le sprijinim; departe de-a urmări răsturnarea lor, le-am apăra, din contra, împotriva acelor ce ar voi să se atingă de ele” 2.

    2 ibidem

    „Aceea ce nu voim(;) sunt(;) despotismul şi opresiunea prin mulţime, radicalismul şi demagogia.
    Este incapacitatea erijată în titlu de merit, prostia şi neştiinţa brevetate ca titluri de recomandare.
    Ceea ce combatem este(;) împresurarea atribuţiunilor reciproce ale puterilor statului precum sunt stabilite de Constituţie3”4.

    3 Ilustrare: „Cu ocazia formării bugetului pentru anul 1877, Camera a luat iniţiativa facerii lui, şi aceasta fără nici un drept, căci dreptul este al ministrului; el are să-l elaboreze(;) şi să-l aducă în Cameră(;). Dacă în buget ar fi cifre fictive şi erori intenţionate, cine e răspunzător? Camera?”(idem, Tot în numărul nostru de la 20 decembrie…, Timpul, 18 ianuarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 174) „Ea nu poate fi apucată şi trasă înaintea judecăţii de nimenea”., ibidem
    „Ministerul? Se ascunde dindărătul Camerii şi astfel buna-credinţă în cheltuielile statului rămâne o iluzie”., ibidem
    „Şi toate acestea se acopăr cu fraza că între guvern şi Cameră e înţelegere. Apoi să ne ierte: între înţelegere şi complicitate e deosebire cât cerul de pământ. Complici sunt toţi la comiterea de crime chiar, dar înţelegere cinstită nu se poate numi aceasta”., ibidem

    4 idem, Organele de publicitate…, Timpul, 30 decembrie 1878, în Opere, vol. X, pag. 162

    „Dacă acei care proclamă liberalismul lor au principii mai liberale decât aceste[a] atunci recunoaştem că suntem rămaşi înapoi, dar totodată mărturisim că, de câte ori se vor face încercări de a păşi peste limitele libertăţilor şi aşezămintelor constituţionale, noi ne vom face reacţionari, în adevăratul şi binefăcătorul înţeles al cuvântului” 5.

    5 ibidem, pag. 163

    „Ceea ce se numeşte reacţiune în alte ţări e atât de departe de noi şi pentru că elementele unei reacţiuni lipsesc – din nefericire(;):”6 „o nobilime ereditară şi istorică7, bogată şi puternică prin maiorate, adică prin dreptul de moştenire al celui dintâi născut; o dinastie asemenea istorică, răsărită din acea nobilime şi identificându-se oarecum cu ea; în fine prerogative politice ereditare, de es[emplu] un Senat compus numai sau aproape [numai] din privilegiaţi. Această clasă privilegiată ar trebui să lupte sau pentru mănţinerea drepturilor ei faţă de tendinţele de uzurpaţiune fie din partea altor clase, fie din partea Coroanei (din partea şefului statului n.n.), sau ar trebui să tindă a recâştiga prerogative pierdute.

    6 idem, Nu ştim de unde şi până unde…, Timpul, 5 ianuarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 165

    7 „Condiţia esenţială, sine qua non a reacţiunii în înţelesul occidental al cuvântului este dinastia moşneană istorică, este aristocraţia moşneană istorică. Există într-adevăr, şi ar fi o temeritate de a o nega, câţiva puţini coborâtori din familii istorice ale ţării, dar oare simplul fapt al descendenţei constituie aristocraţia ca clasă istorică a ţării?”., idem, Se închină omul totdauna şi-n tot locul?…, Timpul, 29 noiembrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 357
    „Pentru ca să existe o reacţie în adevăratul înţeles al cuvântului ar trebui să fi existat o tradiţie neîntreruptă în clasa reacţionară, ar fi trebuit ca această clasă să fie constituită într-un mod propriu. Ar fi trebuit ca puterea ei materială, proprietatea, să fie inalienabilă, ar fi trebuit c-un cuvânt dreptul continuu de stăpânire. Dar acest drept nu-l avea nici în timpii cei mai vechi nimenea. Oricare român, fie născut din părinţi cu vază, fie din părinţi săraci, se putea ridica, fie prin puterea braţului, fie prin aceea a minţii, la demnităţile cele mai înalte ale statului şi era indiferent, sub domniile pământene, dacă meritul era al unui om din popor sau al unui boier; în acea vreme săracă de bani singura răsplătire pe care statul o putea da şi o dădea era un rang, netransmisibil asupra fiilor, dar care îl punea pe purtătorul acelui rang la adăpostul unor sarcini ale vieţii, impuindu-i însă în locul lor datorii destul de grele, datorii în care viaţa şi averea lui erau espuse.
    Dar se va zice că în faptă s-au moştenit atât poziţia socială cât şi averea. Realitatea transmisiunii însă nu trebuie confundată cu dreptul formal al transmisiunii din lumea feudală a Apusului, încât dacă luăm faptului esenţa sa, dreptul, el rămâne atât de indiferent ca şi faptul că un actual bancher a avut un strămoş bancher. Deduce-se-va de aici dreptul esclusiv al strănepotului de a fi el şi numai el bancher? Aceasta ar fi o absurditate.
    Aşadar(;) din istorie rezultă că românii au fost totdauna [sub domniile pământene] liberi şi egali înaintea statului. Pentru fiecare din ei exista putinţa de a sui toate treptele sociale şi ţăranul putea deveni atât de bine vornic mare, precum, viceversa, coborâtorii vornicului puteau redeveni, în lipsă de merite, simpli ţărani”., ibidem

    Deie-ni-se voie a spune că toate aceste premise(;) nu există la noi.
    Clasa privilegiată de mai nainte ajunsese un fel de nobilime de serviciu mai mult decât din naştere, iar despre ereditate nu era nici vorbă. Se-nţelege că existau familii influente şi bogate cari mănţineau un fel de ereditate de facto a prerogativelor în familie, dar acea ereditate nu exista de jure(;).
    Cauza pentru care boierimea în ţările noastre n-a ajuns niciodată la acea formă strictă şi nestrămutată a instituţiei din alte ţări, a fost veşnica neaşezare a lucrurilor de la noi din ţară, veşnicele schimbări de domnie cari se făceau în urma influenţelor polone, ungare şi turceşti, căci câteştrei marile puteri vecine căutau să absoarbă pe socoteala lor patria noastră, iar aceasta căuta să pareze tendinţele lor prin alegerea unui Domn cât se poate de plăcut vecinului aceluia care pentru moment era mai puternic.
    Nu tăgăduim că aceasta era o politică de slăbiciune, dar, bună-rea cum era, a prezervat ţara de lucrul cel mai rău din toate, de căderea pe mâini străine, şi tot politica aceasta a fost cauza neaşezării dinăuntru, cauza pentru care nu s-a cristalizat din fierberea vieţii istorice un miez statornic al unei nobilimi naţionale care să aibă voinţa şi puterea de-a rezista tuturor încercărilor necoapte şi costisitoare de înnoire şi de pospăială apuseană8”9.

    8 De-aceea, „a trebuit (de-aceea s-a ajuns n.n.) să se dărâme toate îngrădirile cu cari se încunjurase clasele vechei Românii: fie tagme spirituale, fie bresle economice, fie în fine avere imobiliară; a trebuit ca în locul tuturor acestor prejudicii din evul mediu, naţionale, să se puie drept măsurătoare banul cosmopolit, pentru a deosebi om de om; a trebuit în fine ca ideile marii Revoluţii franţeze să se introducă pe deplin în ţara noastră şi în organizarea noastră socială pentru ca, în virtutea acelor principii admise şi aplaudate de noi, de demagogia mare şi mică, să ajungem a ni se impune dinafară, prin străini, legi organice pentru ţara noastră proprie; şi a trebuit(;) ca prin tractate internaţionale să ni se dicteze cu sila lucruri pe care nu ni le-a(;) dictat Baiazid Ilderim, învingătorul creştinătăţii; a trebuit libera-cugetare să fie cult erijat în public şi apărat de guvern şi de organele lui în contra unei Biserici ce domneşte de-o mie de ani pe pământul nostru; a trebuit ca(;) ultima consecuenţă a discompunerii spiritului public să fie americanismul, teoria de om şi om fără deosebire de rasă, origine şi limbă, statul raţional al mizeriei şi ambiţiilor personale în locul statului naţional şi natural, în locul societăţii naţionale, răsărite pe baze istorice, în locul limbei romanice şi a originei traco-latine”., idem, Trei zile de-a rândul…, Timpul, 20 februarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 191
    Stat raţional asupra căruia, dau doar un singur exemplu: „art[icolul] 44 al Tratatului de la Berlin a fost înscris în instrumentul păcii”(idem, Deosebirea între aceste două declaraţii…, Timpul, 1 martie 1879, în Opere, vol. X, pag. 202), deşi „Europa cunoaşte pe deplin cestiunea evreilor din România”., ibidem
    Întrucât „în cazul de faţă religiunea necreştină şi rasa străină sunt două lucruri ce se acoper pe deplin, sunt în realitate unul şi acelaşi lucru”(idem, Ieri şi alaltăieri Camera…, Timpul, 27 februarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 199), iar „acea rasă având imediat tendinţa de-a pune mâna pe proprietatea nemişcătoare a românului, iar mediat de a pune mâna pe statul lui, adică pe ţara lui”., ibidem
    Şi-având-o, să se reţină aceasta!, în condiţiile în care „pretutindene în Europa evreii emancipaţi, amestecându-se în cultura ţării, au falsificat-o şi au corupt-o”(idem, Vechea imputare…, Timpul, 19 iunie 1879, în Opere, vol. X, pag. 272); în condiţiile în care aici „formează acea nemăsurată populaţie cu desăvârşire improductivă care trăieşte din precupeţirea muncii şi sănătăţii românului”(idem, De când naţia…, Timpul, 24 iunie 1879, în Opere, vol. X, pag. 278); în condiţiile în care „evreii fiind clasă de mijloc şi legislaţiunea liberală fiind [în] esclusiv[itate] în favorul acestei clase, ei vor deveni aici stăpânii privilegiaţi şi românul slugă la jidan”.(idem, Vechea imputare…, Timpul, 19 iunie 1879, în Opere, vol. X, pag. 272) Şi, deloc în ultimul rând, în condiţiile în care-„i vedem aliaţi cu toţi străinii de pe faţa Pământului contra ţării în care trăiesc şi a poporului de pe spatele căruia subzistă”., idem, Ne e silă…, Timpul, 1 august 1879, în Opere, vol. X, pag. 307
    „Invazie ascunsă şi ca după un ordin secret a(;) evreilor la noi, solidaritatea dintre aceştia şi evreii din lumea întreagă a cărei dovadă este Alianţa [Israelită Universală], apelul la străini făcut de evreii pretinşi pământeni, pericolele economice(;)”…, idem, În şedinţa de ieri a Camerei…, Timpul, 4 octombrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 325
    „Rămâne dilema intactă, că acei cari au apelat la străini pentru drepturi sunt sau pământeni, cum se pretind, sau străini. Dacă sunt pământeni sunt trădători ce trebuie trataţi ca nişte oameni care conspiră contra Statului român, dacă sunt străini, mai avem oare să stăm la sfat dacă trebuie să-i admitem sau să-i respingem?”, ibidem
    Fiindcă: „A solicita intervenirea diplomatică sau înarmată a străinilor contra ţării în care trăieşti este un act de înaltă trădare comis împotriva acelei ţări.
    Alianţa solicită pe toate căile această intervenire.
    Mii de evrei din ţară fac parte din Alianţă.
    Deci mii de evrei din ţară sunt trădători.
    În Rusia i-ar aştepta pe asemenea oameni Siberia, în Franţa deportarea, în alte locuri închisoarea; la noi însă se bucură de deplină libertate, ne înjură prin presa evreiască cum poftesc şi noi îi lăsăm să-şi joace caii după cum le e voia şi dorinţa inimii”., idem, Ne e silă…, Timpul, 1 august 1879, în Opere, vol. X, pag. 305, 306
    „Proteguiţi înainte de jurisdicţiunea consulară(;), evreii s-au bucurat numai de drepturi timp îndelungat de ani fără a avea nici o altă datorie(;) decât aceea de-a plăti o neînsemnată contribuţie la câteva mii de lei vechi, a cărei repartiţie rămânea la libera voinţă a comunităţilor lor religioase. Dar poziţia aceasta privilegiată la adăpost de toate datoriile, destul de grele pentru clasele vechi ale societăţii române, căci erau datorii ce se prestau în natură, apoi spiritul de esclusivism al rasei evreieşti ca atare, abstracţie făcând de ritul ei religios, care a fost întotdeauna pe deplin liber în ţară la noi, caracteristica lipsă de interes a evreilor pentru tot ce constituie viaţa noastră naţională, sentimentul lor propriu că sunt o rasă străină, numirile despreţuitoare pe cari în limbagiul lor vulgar le dau creştinilor în genere, românilor în particular, toate acestea şi multe altele încă i-au făcut să rămâie un popor aparte fără nici un fel de aplecare de-a împărtăşi vederile noastre naţionale. Primiţi în şcoalele noastre în mod cu totul egal cu românii, premiaţi şi distinşi dacă învăţau bine tocmai acei cari au învăţat carte de la noi, în şcoale nu întreţinute din dările lor, ci din veniturile bunurilor mânăstireşti creştine, tocmai elevii şcoalelor noastre sunt mai aprigi duşmani ai naţionalităţii române, tocmai ei fac parte din Alianţa Izraelită, căreia nu-i întru nimic de-a pune cestiunea de existenţa unui stat format în mod istoric şi durând de sute de ani numai dacă nu se vor da drepturi egale la o minoritate de imigranţi de-o dată foarte recentă.
    Şi toată mişcarea aceasta se bazează pe teoria cu desăvârşire neadevărată că există români izraeliţi, români de confesiune mozaică.
    Dar aceşti «români» vorbesc româneşte în familiile lor? Nu”., idem, Dacă proiectul maiorităţii…, Timpul, 7 iulie 1879, în Opere, vol. X, pag. 291
    „Nu există români de rit izraelit, pentru că nu există izraeliţi cari-n familie să vorbească româneşte, pentru că nu există (afară de extrem de rare excepţii n.n.) izraeliţi care să intre în relaţii de căsătorie cu românii, c-un cuvânt pentru că evreul e evreu, se simte evreu şi pân-acuma nici n-a voit să fie altceva decât evreu”., ibidem, pag. 291, 292
    „Lucrul acesta, această nesolidaritate a evreilor cu popoarele în mijlocul cărora trăiesc, a mers atât de departe încât aceiaş(i) evrei cari erau furnizori ai armatei imperiale ruseşti erau pe de altă parte furnisori de arme ai turcilor, deşi acele arme nu aveau altă destinaţie decât de a fi descărcate asupra ruşilor, adică asupra compatrioţilor acelori furnizori evrei.
    În treacăt mai pomenim şi că evreii din ţară, în timpul intrării armatelor ruseşti la noi, au scos cuie din şinele drumurilor de fier pentru a periclita viaţa soldaţilor ruşi din vagoane, aceasta ştiind bine că asemenea crime puteau să se descarce asupra ţării în care ei trăiesc”., idem, Ziarele guvernului…, Timpul, 22 iulie 1879, în Opere, vol. X, pag. 305
    „Dacă numărul lor ar fi neînsemnat sau dacă, mare fiind, ar fi asimilabil, atunci cestiunea n-ar fi gravă. Dar a face loc în sânul nostru unei naţionalităţi străine, care se simte străină şi constituie prin organizarea ei un stat în stat, ar fi a ne face jertfa unei mistificaţiuni, a unei minciuni etnologice. Înţelegem prea bine [că] art. 7 era o piedecă absolută, care oprea încetăţenirea chiar a evreilor ce au ferma voinţă de-a deveni români, înţelegem asemenea că o piedică absolută, care nu permitea nici o concesie, trebuie înlăturată, cu sau fără art. 44, dar nu înţelegem a declara deodată de români sau de asimilabili o masă de oameni care înafară pretextează a fi română, iar înăuntru continuă a cultiva un dialect barbar, care-n familii nu vorbeşte româneşte, care-n creştin şi-n român vede un duşman bun de exploatat şi nimic mai mult”., idem, Proiectul maiorităţii…, Timpul, 7 iulie 1879, în Opere, vol. X, pag. 292
    „Puterile n-au decât să trimită o comisie care să meargă din oraş în oraş şi să se convingă că nu există nici umbră de român izraelit, afară doar de câteva rare, foarte rare escepţii, pe care le-am putea cita anume”., ibidem
    „Legile restrictive care-au existat pân-acum zece-cincisprezece ani în mai toate statele cele mai civilizate sunt dovezi clare că evreii au fost consideraţi pretutindeni ca străini neasimilabili, îngăduiţi într-adevăr, dar numai îngăduiţi. Admiterea evreilor în cetăţenia prusiană era până la 1869 foarte strict circumscrisă şi cu toate acestea nici această admitere nu era absolută: evreii totuşi rămâneau escluşi de la posturi cari cer încrederea publică”., ibidem
    „O dovadă despre exactitatea cu care diplomaţia e informată despre starea noastră socială şi economică, ne-a dat acum câţiva ani raportul domnului cavaler de Bosizio. Era deci aproape de necrezut ca aceleaşi persoane cari văd atât de limpede cestiunile zilei să fie în cestiunea evreilor jertfa unei mistificaţiuni. Din capul locului n-am crezut-o aceasta; de la început am susţinut deci că diplomaţia europeană cunoaşte prea bine stările de lucruri de la noi, că ea nu poate crede fabulele născocite de Alianţă despre persecuţiuni religioase, că o lume întreagă nu poate fi indusă în eroare de presa evreiască şi semievreiască din centrele Europei”., idem, «Fremdenblatt», ziar oficios…, Timpul, 10 iulie 1879, în Opere, vol. X, pag. 295
    „Era uşor de-a presupune deci că întreaga cestiune umanitară-religioasă pe care presa guvernamentală călăreşte cu atâta…inteligenţă era un moft inventat de Alianţa izraelită şi că în fond lucrurile corespund cu interese materiale concrete”., ibidem
    „Toate gazetele evreieşti din cele patru unghiuri ale lumii, cu insolenţa caracteristică şi tradiţională a neamului lor pribeag, au aruncat asupră-ne toată murdăria penelor lor neruşinate”., idem, Trebuie să aibă cineva…, Timpul, 4 iulie 1879, în Opere, vol. X, pag. 287
    „Dacă lucrul s-ar fi mărginit aici, dacă numai sectarii lui Mamona ar fi scuipat asupră-ne, n-am fi avut nimic de zis, am fi lăsat să treacă lucrul neobservat. Orice s-ar zice, între noi şi evrei e o deosebire de rasă, care nu ne permite nouă s-avem faţă cu dânşii în împrejurări de onoare decât despreţ şi numai despreţ. Noblesse oblige. Oricât de nenorociţi am fi prin împrejurări istorice de diferite naturi, suntem un popor care a ştiut şi va şti, oricând va fi nevoie, să-şi plătească cu prisos datoria de sânge, suntem un neam de oameni lipit, prin tradiţii, moravuri şi limbă, de un petic de pământ, pe care, cu titluri netăgăduite, îl putem numi ţara noastră. Între noi prin urmare şi un soi de oameni împrăştiaţi pe toată faţa Pamântului, a căror patrie sunt târgurile unde dobânda e mai mare, unde specula fără frâu găseşte mai puţine stavile, unde cuvântul omenie are mai puţin înţeles; între noi şi această rasă cosmopolită, care la Viena e vieneză, la Paris pariziană, la Veneţia veneţiană şi pretutindeni evreiască; între o naţiune care câştigă pe pământul său ca să trăiască apărându-l cu sângele ei oricând şi o corporaţie lipsită de cel din urmă sentiment de demnitate bărbătească, care trăieşte pe tot Pământul ca să câştige, a(i) cărei membri se ţin ca stolurile de păsări răpitoare pe urma oştirilor beligerante pentru a strânge avuţii din bălţile de sânge; între noi – zicem – şi această onorabilă corporaţie cestiune de onoare nu poate fi cât lumea, şi astfel n-am fi avut nimic de zis în privinţa insolenţei presei evreieşti dacă n-ar fi găsit răsunet şi canal de scurgere la noi, chiar în coloanele foii ministeriale”., ibidem, pag. 287, 288
    „Aşadar noi românii admitem teoria(;) că într-adevăr evreii sunt un popor, adoptăm chiar că ei sunt cel mai remarcabil popor – din multe puncte de vedere – asemenea că sunt poporul ales al lui Dumnezeu; dar odată admise aceste teorii ad majorem Dei gloriam ni se va concede că în asemenea condiţii să nu-i privim drept români şi să le refuzăm net drepturi cari în această ţară nu li se cuvin decât numai românilor şi cari li s-au îngăduit, cu multă imprudenţă, şi străinilor creştini”., idem, De când a început…, Timpul, 14 iulie 1879, în Opere, vol. X, pag. 297
    „A lua peste picior Tratatul de la Berlin! Dar cine-l ia peste picior? Am călcat sau călcăm noi Tratatul neîndeplinind art. 44 tale quale? Spune Tratatul undeva că acea dispoziţie e absolut obligatorie pentru noi precum a fost pentru Turcia, este el o îndatorire ce ni se pune sub orice împrejurări? Nu.
    Tratatul zice: Liberă sunt eu Europă de-a-ţi recunoaşte sau nu independenţa; ţi-o recunosc dacă admiţi art. 44, nu ţi-o recunosc dacă nu-l admiţi.
    Unde(;) obligaţiunea absolută de-a îndeplini art. 44 numaidecât şi oricum ar propunea-o guvernul?
    Neadmiţând art. 44, rămânem în poziţia în care am fost înaintea războiului, adecă vasali nominali ai Porţii, cu deosebirea numai că Poarta însăşi nu ne-a pus deloc această condiţie, că ea ne-a recunoscut independenţa din capul locului, încât am rămânea vasali unei Puteri care s-a lepădat de vasalitatea noastră prin două tratate consecutive, prin cel de la San-Stefano şi prin cel de la Berlin.
    Poziţia noastră ar fi aşadar o independenţă reală, nerecunoscută însă de o parte dintre Puteri. Acestea toate fără ca noi să fi călcat Tratatul de la Berlin, căci, neprimind un beneficiu ce ni se acordă sub o condiţie ce ni se cere, nu poate zice nimeni că am fi călcat noi tratatul, abstracţie făcând de împrejurarea că nici nu îl putem călca, de vreme ce, nefiind nici făcut, nici iscălit de noi, el nu poate coprinde nici îndatoriri, nici drepturi ale noastre proprii.
    Astfel stă dar cestiunea din punct de vedere curat raţional şi(;) nu e altă primejdie decât ca independenţa noastră reală să nu fie recunoscută numaidecât”., idem, Marea majoritate…, Timpul, 27 iunie 1879, în Opere, vol. X, pag. 281, 282
    „Abia de e nevoie a adăuga că independenţa este un fapt care există recunoscut sau nerecunoscut fiind. În alte timpuri independenţa şi recunoaşterea regalităţii legitime atârna de confirmarea Papei; asta nu i-a oprit pe principii necatolici de-a exista ca atari şi de-a fi într-adevăr independenţi şi fără binecuvântarea specială a Sanctităţii Sale”., ibidem, pag. 282
    De altfel, „Puterile europene au recunoscut înşile că pretenţiile evreilor în România sunt neîndreptăţite. Austria şi Rusia au încheiat deja tractate în acest senz cu România, cine nu le va încheia tot astfel poate să ne scutească cu dragostea”.(idem, Timpul reproduce…, Curierul de Iaşi, 5 decembrie 1876, în Opere, vol. IX, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Ed. cit., 1980, pag. 281) „Pentru români, egala îndreptăţire a 600.000 de lipitori şi precupeţi este(;) o cestiune de moarte şi viaţă, şi poporul nostru cred c-ar prefera moartea repede prin sabie decât moartea lentă prin vitriol.
    Concedem că între aceşti 600.000 va fi unul la sută care să producă ceva prin sine şi să ţie la ţară şi la popor, dar când în ţară avem 700.000 de lucrători cari produc, ţăranii, nu-nţelegem alături cu aceştia 600.000 de speculanţi ai productelor, încât fiecare evreu să trăiască din precupeţirea muncii unui singur ţăran român. Drepturile dumnealor civile şi publice nu-nsemnează decât dreptul de a esploata poporul nostru în bună voie. Plece 99 de procente în America, ca să-şi câştige acolo prin muncă productivă pâinea de toate zilele şi atunci cu cei ce vor rămânea ne vom împăca uşor, dar pân-atunci să mai fie încă şepte alianţe, ca cea universală, care să conspire cu uşile închise în contra naţiei româneşti, noi vom şti să li arătăm totdeauna lungul nasului, căci nu ne spăriem nici de înjurăturile presei jidoveşti, nici de declamaţiile oratorilor idealişti pe câtă vreme e vorba de existenţa poporului nostru. Dacă voiesc să ne cucerească, n-au decât s-o facă…făţiş, ca toate naţiile, cu arma-n mână. Dar cu tertipuri şi apucături nu merge deocamdată. În numărul în care sunt la noi evreii rămân străini de rit necreştin, ce nu se pot nici contopi cu poporul nostru, nici pot pretinde mai mult decât de a fi suferiţi, şi ne pare că n-au nici o cauză de a se plânge de toleranţa noastră. Dacă gustul li-e numaidecât după drepturi egale, conform «contractului social», iată, Austria-i aproape, apoi Germania, Anglia, Franţa, Italia, cine-i opreşte de a merge cu drumul de fier unde li vine la îndemână, ca să se bucure de toate drepturile posibile?
    Putem spune cu drept cuvânt şi tare: că poziţia evreilor, în ţările în cari nu se bucură de egalitate e cu mult mai bună decât acolo unde ei se bucură de ea; de aceea geme Rusia de ei, de aceea ne-au inundat pe noi. Oriunde e teren pentru neagra speculaţiune, evreul e-acasă, iar vaietele şi plângerile contra persecuţiunii sunt mofturi cari să acopere de mai nainte modul neomenos în care sug ţările pe care au căzut ca lăcusta.
    Că sunt şi evrei ce merită egala îndreptăţire – cine o contestă? Dar noi nu suntem Sabaot care voia, pentr-un drept, să cruţe Sodoma, nu putem, pentru numărul mărginit de evrei folositori ţării, să dăm depline drepturi sutelor de mii de venetici neproductivi, care-n ultima linie trăiesc din precupeţirea muncii, ba a vieţii poporului nostru”., ibidem
    „O seminţie care câştigă toate drepturile fără sacrificii şi muncă e cea evreiască. La orice popor drepturile publice şi [cele] private au fost rezultatul unei munci seculare şi a unor sacrificii însemnate. Dacă exista aristocraţia, cu prerogative deosebite, acestea erau compenzaţia muncii războinice; dacă ţăranii, cari pretutindeni au fost aserviţi, au izbutit în urmă a se vedea stăpâni pe bucăţile lor de pământ, aceasta a fost oarecum răsplata pentru că în vremuri trecute ei singuri au purtat povara instituţiilor; dacă partera clerică s-a bucurat de prerogative, ea a şi împlinit o sarcină de cultură, pe care, în împrejurările date ale evului mediu, nu le putea îndeplini o clasă de raţionalişti.
    Clerul a dezbătut popoarele nouă ale Europei din mrejile unor credinţe şi obiceiuri în cari puterea fizică juca cel întâi rol, căci dovedit este că atât zeul suprem al germanilor ca şi cel al celţilor şi al slavilor a fost un Dumnezeu al războiului, al sângiurilor, un Dumnezeu al puterei brute. Îmblânzirea treptată a lumei nouă este un netăgăduit merit al religiei creştine; afară de aceea ea a mai fost şi păstrătorul culturei antice.
    Ce servicii au adus omenirei îndărătnicul şi egoistul neam evreiesc? Ocupându-se pretutindeni numai cu traficarea muncii streine, alegându-şi de patrie numai ţările acele unde prin deosebite împrejurări s-a încuibat corupţie,(;) evreul trece din Germania în Polonia, din Polonia în Rusia, din Austria în România şi Turcia, fiind pretutindeni semnul sigur, simptomul unei boli sociale, a unei crize în viaţa poporului, care, ca în Polonia, se sfârşeşte câteodată cu moartea naţionalităţii.
    Dar oare în ce constă corupţia socială, acest element care-l atrage pe evreu c-o putere elementară? Ea consistă în despreţul muncii, care cu toate acestea e singura creatoare a tuturor drepturilor. Când munca unei clase într-un popor nu mai ecuivalează drepturile de care ea se bucură, atunci acea clasă e coruptă, atunci ea trăieşte din traficul unei munci străine, atunci ea samănă cu evreul, care nicăiri nu face altceva decât precupeţeşte lucrul străin”., idem, Evreii şi Conferinţa, Curierul de Iaşi, 9 ianuarie 1877, în Opere, vol. IX, pag. 299, 300
    „Revenim la evrei şi-i întrebăm – nu de ce spun minciuni prin gazetele străine, căci minciuna este spiritul negrei speculaţii – ci[:] de se plâng?
    În Austro-Ungaria ei au toate drepturile posibile şi imposibile, de ce vin la noi? În Rusia sunt egali cu ruşii – de ce vin la noi? În Turcia le zâmbeşte egala îndreptăţire – ce caută la noi? Au n-au ştiut ei sub ce condiţii numai pot trece în România? Au n-au ştiut că în această ţară nu pot fi decât cel mult suferiţi, că această ţară, din nefericire pân-acum locul de luptă între roiurile Răsăritului şi aşezările Apusului, a ajuns să răsufle şi că e sătulă de stăpâni pentru a nu mai voi stăpâni evrei?
    Ni pare rău de acei puţini evrei cari, prin valoarea lor personală, merită a forma o escepţie, dar restul…? Prin ce muncă sau sacrificii şi-a[u] câştigat dreptul de a aspira la egalitate cu cetăţenii statului român? Ei au luptat cu turcii, tatarii, polonii şi ungurii? Lor li-au pus turcii, când au înfrânt tractatele vechi, capul în poale? Prin munca lor s-a ridicat vaza acestei ţări, s-a dezgropat din învăluirile trecutului această limbă? Prin unul din ei şi-a câştigat neamul românesc un loc sub soare? De când rachiul este un element de civilizaţie?”, ibidem, pag. 300
    „Prin legea monopolului băuturilor spirtoase s-a hotărât ca numai alegători în comună să poată fi cârciumari la ţară. Cu drept cuvânt. Ce garanţii poate da o venitură, un nimene, un sudit cezaro-crăiesc că băuturile nu vor fi falşificate, cum şi sunt, deci stricăcioase sănătăţii. Deja deputaţii ţărani din adunarea adhoc s-au plâns prin memoriul lor că aceşti oameni li otrăvesc băuturile, prefăcând zilele de odihnă legiuită în zilele de omorâre lentă şi sigură.
    Astăzi, când un prefect opreşte de la acest trafic pe un evreu, Pesther-Lloyd, organ redactat de evrei şi după el Journal des Débats (item) descriu scene sălbatice din Turkestan ca petrecându-se în România. Fie liniştiţi. Un fir de păr din capul suditului chezaro-crăiesc n-a fost atins de nimeni, nici averea lui mistuită de mânele populaţiei româneşti.
    Un agent al guvernului unguresc zvârle dintr-o şcoală zidită de români băncile afară, esmite pe învăţător şi pe preot, îşi bate joc de un sat de grăniţeri cari depururea au luptat pentru Casa de Austria, cărora Maria Terezia le-a cusut cu mâna ei proprie o flamură cu inscripţia Virtus romana rediviva, – făcut-au caz presa austriecească de aceasta? Nici vorbă. Dar un prefect din România cutează de a opri pe un evreu de a vinde băuturi spirtoase într-un sat? Persecuţie, pradă, nelegiuire”., ibidem
    „Se-nţelege. Punând mâna pe presa europeană, care în genere nu mai are de ţintă luminarea, ci escitarea urelor între clase şi popoare, uşor li-e să spună orice minciună patentă. Publicul cafenelelor, blazat de ipercultura europeană şi setos de noutăţi de senzaţie, găseşte plăcere în citirea monstruozităţilor ce se vor fi petrecând în România. Evreii fac din jurnalistica europeană ceea ce au făcut din băuturile spirtoase la noi – otravă. Ei au încercat a otrăvi şi literatura germană cu acele scrieri pe cari oamenii c-un simţământ mai firesc le numesc francezo-ebraice, ei au introdus uşurinţa pariziană în discuţiile cele mai grave, veninul în relaţiile sociale; în Austro-Ungaria sumuţă popor contra popor, în Germania confesie contra confesie şi ginte contra ginte. Evreul care redigează Pesther-Lloyd şi sumuţă pe maghiari contra germanilor şi a celorlalte naţionalităţi este acelaş care prin Neue freie Presse sumuţă pe germani contra maghiarilor. În toate ţările ţin cu cel tare, niciodată cu cel apăsat, şi se unesc cu acela întru traficarea şi esploatarea puterilor pozitive ale poporului”., ibidem, pag. 300, 301
    „Prigoniţi n-au fost la noi evreii niciodată. Restricţiuni juridice au existat pentru ei totdeauna, dar nu din cauza religiei. Ştefan-Vodă cel Mare întăreşte câtorva evrei, veniţi din Polonia, libertatea confesiei, dreptul de a-şi clădi sinagoge, un drept pe care turcii, aşa-numiţii noştri suverani, cari pe la 1560 au început să ne calce tractatele nu l-au avut niciodată, deşi religia mozaică e pentru spiritul ascetic şi îngăduitor al religiei creştine tot atâta de străină ca şi cea mahometană. Afară de aceea aveau dreptul liberei negustorii cu manufacturi străine, – dar aicea se mărginea totul şi aşa ar fi trebuit să rămâie. Meseriaşi şi proprietari nu puteau fi, căci proprietatea emana de la domnie şi era strâns legată cu contribuţia de sânge, la care nimeni nu i-a poftit, nimene nicicând, şi de la care, chiar când îi pofteşti, ştiu a se sustrage, făcându-se sudiţi austrieceşti, deşi sunt născuţi în România din supuşi ruseşti şi n-au văzut Austria cu ochii”., ibidem, pag. 301
    „C-un cuvânt evreul nu merită drepturi nicăiri în Europa, pentru că nu munceşte; iar traficul şi scumpirea artificială a mijloacelor de trai nu este muncă, şi aproape numai într-aceasta conzistă a evreului. Evreul nu cere, ca clasa de mijloc din secolul al XVII-lea, libertatea muncii productive, ci libertatea traficului. El e vecinic consumator, niciodată producător şi desigur că numai cu foarte rară escepţie se va găsi într-adevăr câte un evreu care să producă. Dacă e meseriaş, e superficial, lucrează numai pentru ochi. De aceea chiar la noi, unde împrejurările ar trebui să-i silească la muncă, vom găsi că ei reprezintă meseria superficială. Cel mai solid meseriaş e şi aici în ţară românul sau germanul sau cehul, niciodată evreul. El reprezintă concurenţa nesănătoasă a muncii rele, superficiale, cu munca dreaptă şi temeinică. Ieftin şi rău e deviza evreului până ce ruinează pe lucrătorul creştin, scump şi rău e deviza lui când rămâne stăpânul pieţii”., ibidem
    „Drept că înmulţirea evreilor în ţările noastre a mers mână în mână cu reformele în senz liberal, că acestea au ajutat înmulţirea furnicarilor. Deja Regulamentul Organic, care a pus ciocoimea alături cu boierii vechi, dându-i o egalitate de drepturi pe care n-o merita, a făcut ca fiecare din aceşti noi aristocraţi cari fugeau de muncă şi aspirau la slujbuşoare să aibă câte un asociat jidan sub formă de orândariu pe peticuţele lor de moşii; tot acel regulament a desfiinţat de jure breslele, aceste clase puternice şi bine constituite de meseriaşi. În urmă alte reforme, şi mai liberale, au deschis uşa funcţiilor statului, înmulţite la infinit, tuturor feciorilor de popă şi de negustori cari nu reprezentau nici avere, nici inteligenţă şi cari găseau mai comod a trăi din funcţii plătite de stat şi de comune decât din munca lor proprie, din îndeletnicirea cu meşteşugul părinţilor lor. Astfel s-au înmulţit ruşinea de muncă şi proletariatul condeiului, această clasă vecinic nenorocită, condamnată la celibat şi la mizerie, luptând prin ură, intrigi, calomnii şi vicleşug pentru pânea amară a bugetului şi înecând c-o rară obrăznicie orice muncă spirituală adevărată, orice merit adevărat”., ibidem
    „Dar ce să mai vorbim asupra acestei materii? Prin pripirea celor crescuţi de mici copii la Paris ni s-au îngreuiat preste măsură lupta pentru existenţă, libertăţile nu sunt decât tot atâtea forme de nelibertăţi, căci liber nu e decât omul ce trăieşte din munca productivă a (;) sa(;). Numai acela e în stare de a aproba binele unde-l vede şi munca temeinică.
    Dar cei cari îşi fac din ponegrirea meritului, din calomnie şi intrigă o meserie pentru a trăi de pe-o zi pe alta, aceia, chiar recunoscând adevărul în fundul sufletului lor, căci acesta li se impune, se vor feri de a-l spune, ba vor reprezenta chiar contrariul.
    E prea firesc ca în ţara reputaţiilor uzurpate, a jurnaliştilor fără carte, administratorilor fără ştiinţă, profesorilor fără elevi, academicienilor etc., într-o ţară unde aproape toţi reprezintă numai forma goală a culturii, nicidecum cuprinsul, evreii, cari samănă în superficialitatea muncii cu generaţia actuală din România, călărind pe fraze umanitare şi egalitare(;) să ceară drepturi egale cu noi”., ibidem, pag. 301, 302
    „Cine ştie cât de departe suntem de-a urâ pe evrei – şi aceasta o poate pricepe orice om cu privirea clară – acela va vedea că în toate măsurile noastre restrictive numai dreapta judecată şi instinctul de conservare au jucat singure rolul principal.
    Domnia fanarioţilor a putrezit clasele noastre sociale; aristocraţia noastră, din războinică şi mândră ce era, a fost devenit în cea mai mare parte servilă, încrucişându-se cu stârpitura grecului modern, care e tot atât de şiret, dar mai corupt decât evreul de rând. Prin urmare clasa înaltă a societăţii noastre, care luase de la grecul constantinopolitan toată lenea, tot bizantinismul, se lasă uşor înăduşită de cicoimea ei, de foastele ei slugi, cari, fără nici o muncă meritoasă pentru societate, se urcă repede în locul vechei aristocraţii, ce dedese aşa de tare îndărăt. Se va găsi că lenea este caracteristică românului «ridicat», pentru că s-au şi ridicat din clase leneşe, din privilegiaţi mici. Rămânea deci o singură clasă muncitoare, din a cării esploatare trebuia să trăiască toată societatea română – ţăranul. Dar chiar esploatarea directă era o muncă prea grea pentru aristocraţia foştilor cafegii şi ciubuccii, de aceea şi-au introdus pretutindeni câte-un asociat activ chezaro-crăiesc – câte-un evreu. Acelaşi proces se repetează însă. Precum ciocoimea a alungat pe boierii vechi din locul lor, tot astfel evreii, având numai dreptul de a cumpăra bunuri imobile la ţară, ar lua în mâni proprietatea de mijloc, ai cărei arendaşi sunt deja astăzi, iar neamul românesc ar ajunge cu desăvârşire proletar”., ibidem, pag. 302
    „Pericolul nu este în împrejurarea că evreii ar acapara toată proprietatea, ci într-aceea că ei nu sunt – nu pot fi români, precum în genere nu sunt nici pot fi germani, engleji, franţuji, italiani. De ce să ne înşelăm de bună voie, arătând că înlăuntrul altor naţii ei au ajuns la cutare sau cutare grad de cultură? Nu vedem azi că simţământul de rasă e mai puternic în ei decât patriotismul, decât iubirea pentru naţia în mijlocul căreia trăiesc?
    Nu-i vedem formând prin alianţa izraelită o internaţională curat ebraică, după a noastră părere mai periculoasă, pentru ca mai mincinoasă, decât cea a lucrătorilor sau aceea a iezuiţilor? Căci aceste două din urmă reprezintă un ideal – fals ideal la amândoi, dar având fiecare partea sa eternă, dragă omenirei”., ibidem
    „Cea dintâi se bazează pe sfinţenia muncii, pe convingerea cu totul dreaptă că munca temeinică este singura îndreptăţire pe acest Pământ; dar pe da altă parte acelaşi ideal nu recunoaşte capitalizarea muncii şi înnobilarea ei sub forma artei, a literaturii, a ştiinţei, cari fără acea capitalizare n-ar fi cu putinţă. Dacă libertatea muncii productive este motorul societăţii, sâmburele care-i dă consistenţă este capitalul. Împăcarea între muncă şi capital va fi poate grea, este poate chiar cu neputinţă; dar tendenţa ca atare rămâne în sine ideală, conformă cu religia creştină în partea ei etică. – Iezuitismul pe de altă parte consistă iarăşi pe-o raţionare parte dreaptă, [parte] falsă. Întemeindu-se pe teoria, subînţeleasă tacite, foarte pesimistă, că partea cea mai mare a oamenilor nu ştie a face o întrebuinţare dreaptă de puţinele dramuri de crieri cu cari i-a înzestrat natura, că acea parte, lăsată în voia liberă a instinctelor sale, e roabă pântecului şi unealtă în mâinile şarlatanilor de tot soiul, care ştiu să-i linguşească patimile rele, iezuitismul a încercat a ţinea clasele de jos într-un binefăcător semiîntuneric, puindu-şi drept ţintă – nu cultivarea minţii, căci desperase a scoate trandafiri dintr-o buruiană rea şi menită orbirei – ci caracterul prin credinţe metafizice. De aceea se va găsi preste tot că popoarele catolice sunt mai vesele şi mai frumoase decât cele protestante, tocmai pentru că această Biserică a abstras de la cultura minţii şi a avut în vedere numai îmblânzirea, înfrumuseţarea simţimentelor prin muzică, sculptură, arhitectură, zugrăvie şi prin credinţe care se sustrăgeau prin sfinţenia lor de la orice controversă. Dar pre de altă parte aceeaşi şcoală era fireşte prigonitoarea aristocraţiei spiritului, a acelor oameni seculari la cari caracterul, oricare ar fi fost, rămânea cu totul neutralizat de enorma cantitate a creierului şi cari vedeau toate lucrurile lumii în deplina lor claritate. Catolicismul n-a avut talentul de a-şi asocia pe aceşti oameni – de aceea este şi azi încălcat de o droaie de homunculi cari, bazându-se pe acele autorităţi persecutate de Biserică, o persecută azi pe ea. Şi într-aceasta a consistat partea falşă a ceea ce am numit iezuitism, pentru a caracteriza tendinţa politică a Bisericei”., ibidem, pag. 302, 303
    „Dar ce reprezintă «alianţa izraelită» cu filialele ei din America, Anglia, Austro-Ungaria, Franţa, Italia, România? Se pretinde că, fiind evreii pretutindene oprimaţi, această alianţă are drept scop să-i scape de opresiune.
    Să vedem ce grozav de oprimaţi sunt la noi.
    Comerţ şi capitalii în mâinile lor, proprietatea fonciară urbană în cea mai mare parte în mâinile lor, arenzile de moşii în Moldova item, pe sub mână tot debitul tutunului şi a(l) băuturilor spirtoase, negoţ de import şi export, c-un cuvânt toate arteriile vieţii economice cari se bazează pe speculă? În ce consistă grozava opresiune de care se plâng? Şi, dacă se plâng, de ce nu aleg alte terenuri decât România, alte ţări unde sunt egali în toate cu cetăţenii statului? De ce nu Austria, Franţa, Germania ş.a.?
    De ce? Pentru că nu există opresiune, pentru că nu există persecuţie, – iar drepturile câte nu le au, nici nu le merită.
    Ei singuri, cu totul deosebiţi şi având tendenţe deosebite de popor, vorbind în familii limba germană, abonaţi la ziare duşmane nouă şi hrănind împrotiva noastră un spirit duşmănesc şi cuceritor, ei(;) nu compensează întru nimic munca poporului care-i susţine. Apoi sunt totdeauna o armă a străinilor în contra noastră. Până şi ungarii – care numa-n gropi nu dau de cuminţi – îşi închipuiau într-un rând o stăpânire a Moldovei prin evrei şi ceangăi, pentru că ştiau că evreul s-ar asocia cu orişicine împrotiva poporului românesc”., ibidem, pag. 303
    „Şi astăzi, când poate existenţa noastră e în joc, când ni se dispută drepturi seculare, emanate din capitulaţiile luminaţilor Domni ai acestor ţări, tot ei şi prin uneltirea «alianţilor» ni îngreuiază poziţia, trecând peste capetele noastre, cerând drepturi de la străini, de la duşmanii noştri chiar.
    Ştiu dumnealor ce i-ar aştepta în Germania pentr-o asemenea faptă, pentru gravura din Monde illustré, pentru articolul mincinos din Pesther-Lloyd, pentru apelările la străini în trebile interne ale ţării? Munca silnică sau închisoarea.
    De aceea vom rezuma judecata în forma unui fetva al Şeicului-ül-Islam zicând: Legea zice că cine conspiră cu străinii în contra instituţiilor ţării şi a poporului în mijlocul căruia trăieşte este un trădător.
    Merită un trădător drepturi?
    NU”., ibidem, pag. 303
    „Sub titlul Închipuitele persecuţiuni în contra evreilor «Românul» publică două adrese, una a delegaţilor societăţii Românizarea, alta semnată de vro 20 de persoane, prin cari se desmint ştirile aduse de ziarele străine.
    Pentru noi cea dentâi e mai importantă, căci ne arată singura cale pe cari evreii vor putea s-ajungă la egalitate cu cetăţenii statului român. Numai vorbind în familie limba românească, numai încrucişându-se prin căsătorii interconfesionale cu românii vor putea deveni cu vremea ajutători întru purtarea sarcinii de cultură a ţării româneşti, numai atunci vor intra în conmembraţiunea socială a românilor şi se vor preface în trup din trupul nostru. Până atunci naţia însă îi va simţi ca pe ceva străin în corpul ei, ca pe un parazit care usucă măduva străvechiului stejar”., ibidem
    „Adăugim din nou că ni pare rău de acei relativ puţini, chiar dacă s-ar compune din 2-3000, cari s-au identificat cu această ţară, şi totuşi trebuie să se vadă în aceleaşi condiţii de drept public cu imigranţii mai proaspeţi;(;) dar fiecare poate pricepe că într-o armie străină care se apropie de noi nimeni nu va căuta să deosebească pe puţinii amici, ce i-ar putea avea în acea armie. Şi evreii sunt o armie economică, o rasă de asociaţi naturali contra a tot ce nu e evreu.
    A doua adresă spune adevărul, că evreii trăiesc în România fără a li se cauza nici cel mai mic rău, căci nu pot fi numite rele decât cele pozitive, iar nicidecum restricţiuni despre care fiecine ştie că constituiesc singurul modus vivendi ce-l putem avea deocamdată cu seminţia evreiască. Dar această adresă – o ştim bine – nu va căpăta niciodată iscăliturile mai tuturor coreligionarilor din România. Aceasta e o frază ca multe altele din ziarele noastre, cari şi ele vorbesc într-una de naţiune, de voinţa naţională, pe când fiecine ştie în fundul sufletului său că naţia românească, cumu-i ea, nici n-a ajuns să-şi deschidă fiinţa sa la soare, ci, esploatată de oameni şi de împrejurări, susţine cu sudoare[a]-i tot aparatul netrebnic al formelor străine de cultură introduse prin numeroasa clasă de proletari ai condeiului cari, îmbrăcându-se în ele fără să le ştie înţelesul, îşi găseşte pânea de toate zilele pe care n-ar putea-o găsi prin muncă, căci nu vrea sa muncească”., ibidem, pag. 303, 304
    De-aceea „noi pretindem ca formele introduse să nu rămână forme goale, coji pentru a juca partizile cu ele, ci să aibă cuprins real. Voim a conserva libertăţi şi instituţiuni prin realizarea lor, prin aplicarea lor sinceră faţă cu un curent care le discreditează prin abuz şi prin ducerea la absurd”., idem, Am văzut cu înlesnire…, Timpul, 24 februarie 1880, în Opere, vol. XI, Ed. cit., Bucureşti, 1984, pag. 30
    „Nu trebuie uitat fondul, nu trebuie uitat că orice bun de care ne bucurăm în lume e în mare fapta altora şi posesiunea lui trebuie răscumpărată printr-un echivalent de muncă. De aceea e de datoria claselor superioare de-a strânge cât mai multă cultură pentru a uşura munca celor de jos, pentru a le lumina şi a le conduce spre binele lor moral şi material”., idem, Şi iarăşi bat la poartă…, Timpul, 12 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, Ed. cit., Bucureşti, 1985, pag. 135

    9 idem, Nu ştim de unde şi până unde…, Timpul, 5 ianuarie 1879, în Opere, vol. X, pag. pag. 165, 166

    „Dacă a existat de facto o aristocraţie română întemeiată pe un drept public cert, ea a încetat de-a exista deodată cu anul 1700, deodată cu căderea domniei naţionale. Nici recunoaştem, nici putem recunoaşte epocii fanarioţilor dreptul suveran de-a conferi titluri şi demnităţi, precum nu le-am fi recunoscut-o turcilor, a[i] căror mandatari în ţară erau fanarioţii. De-aici se explică repedea cădere a prerogativelor politice în secolul nostru, pentru că asemenea prerogative trebuie să răsară dintr-un drept public determinat, iar acest drept public a murit la 1700 şi exercitarea lui din partea străinilor se considera ca o uzurpaţiune viciată până în sâmburul ei de ilegitimitate” 10.

    10 idem, «Românul» nu încetează…, Timpul, 6 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 54

    „Azi(;) nu mai există nici boierie nici boieri. Precum nu se poate vorbi de monoteişti fără Dumnezeu, de şcoli fără dascăli şi fără elevi, tot aşa nu poate fi vorba de boieri fără instituţia militară-aristocratică a boieriei. Cu raţiunea ei de-a fi a trebuit să dispară11”12.

    11 Nu întâmplător „domnia străină a început cu desfiinţarea treptată a oştirii”., idem, În numărul de ieri am arărat…, Timpul, 26 iulie 1880, în Opere, vol. XI, Ed. cit., Bucureşti, 1984, pag. 268

    12 idem, «Românul» nu încetează…, Timpul, 6 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 54

    Veneticii „nu erau români”13. „Inima lor de străin, fără tradiţii hotărâte, fără patrie hotărâtă, fără naţionalitate hotărâtă, nu putea să sufere [pe] acei stejari de seculi, pe acei boieri mari, stâlpi ai ţării, cum se numeau, neîndoiţi de furtună cu toate vijeliile vremurilor, plecându-se uneori bătăilor neînduratului Dumnezeu, nefrângându-se niciodată! Aceasta este istoria fanarioţilor, a căror misiune era de-a dezrădăcina şi corumpe pe boieri”14.

    13 idem, «Românul» ne somează…, Timpul, 6 martie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 95
    14 ibidem

    „Pentru ca poporul să-şi fi păstrat puterea lui de reacţiune în contra epocei turpitudinilor s-ar fi căzut să nu avem epoca(;) fanarioţilor15, (;)care(;) s-au îngrijit a stârpi din rădăcini sentimentul de demnitate naţională. Atunci s-a pregătit spiritul public de astăzi”16.

    15 Atenţie!: „Nu există tip de mizerie de caracter şi [de] inteligenţă ca Împărăţia bizantină, din momentul în care restul de suflare romană l-a părăsit, încât Babilonia şi Asiria, chiar mica Palestină au avut o mai mare influenţă asupra civilizaţiei decât Împărăţia Răsăritului, devenită grecească. Prin ei înşii n-ar fi ajuns niciodată la vreun rol în România, dar au ajuns în calitate de ciraci şi de slugi ai turcului”., idem, Adevărul doare. Pe la 3 martie…, Timpul, 1 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 122, 123
    „Grecii din Bizanţ. Numai acolo tatăl scotea ochii fiilor sau îi ucidea ca să se folosească singur de avere, numai acolo fiii scoteau ochii părinţilor pentru acelaşi motiv; la alte popoare nu se întâmplau acestea”., idem, În discutarea proiectului de maiorat…, Timpul, 20 decembrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 375
    „Imperiul Bizantin(;) e cuibul vicleniei, deşertăciunei şi corupţiei în toate”., idem, Între părerile…, Curierul de Iaşi, 10 octombrie 1876, în Opere, vol. IX, pag. 228
    „Peste ei vin turcii cari se contagiază de putrefacţiunea acestui imperiu şi(;) putrezesc în câteva sute de ani ca de ciumă”., idem, Manuscrisul Mi-am adus apoi aminte…, în Opere, vol. XIII, Ed. cit., Bucureşti, 1985, pag. 352
    „Este nevoie să mai amintim istoria specială a românilor ca să arătăm cum că aceşti oameni şi-n al treilea neam încă au otrăvit şi otrăvesc viaţa noastră publică şi privată? Când Radu cel Mare, domnul Ţării Româneşti, a(;) adus în ţară pe patriarhul grec Nifon, acesta, în loc să-şi caute de biserică a început să facă politică, să-şi creeze partidă între boieri, să ascută şi să învenineze si mai mult duşmănia dintre Dănuleşti şi Drăculeşti, între descendenţii lui Mircea şi Dan I. În Moldova, un grec (Despot) strică prin intrigi de curte domnia lui Lăpuşneanu Vodă şi aduce pe acel zimbru la o adevărată furie şi sete de sânge”., idem, Între părerile…, Curierul de Iaşi, 10 octombrie 1876, în Opere, vol. IX, pag. 228
    Şi, „pentru a caracteriza lapidar această rasă, vom spune că, dacă Orientul ar avea să aleagă(;) între o predominare grecească şi una jidovească, cea jidovească e de preferat”., ibidem

    16 idem, Mai alaltăieri…, Timpul, 19 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 74

    „Bietul Tudor şi cinstitele domnii de boieri mari care au urmat după el, reacţiunea contra fanarioţilor n-a durat decât 30-40 de ani, timp prea scurt pentru ca, prin părinteasca oblăduire, cum se zicea, şi prin bugetele cu baierele pungii legate cu şapte noduri, să poată îndrepta o ţară a cărei inimă era stricată. Fanarul de la noi a trebuit să renască mai puternic în vlăstarele rămase în pământul ţării(;). Strămoşii au mâncat aguridă şi nouă ni se strepezesc dinţii”17.

    17 ibidem

    „America dunăreană(;) se mai numeşte încă în ironie România”18.

    18 ibidem

    „Câţiva franci şi câteva masalale împărţite la primărie vor produce oricând simpatiile necesare unui guvern(;) şi vor închide gura nemulţumiţilor”19. Căci, truditorul: „întreaga organizaţie a Statului a îngrijit să n-aibă cu ce-şi ţinea zilele de azi pe mâine”20.

    19 ibidem, pag. 75
    20 ibidem

    „Credem că ne putem dispensa(;) de venerabilele piei de viţel ale culturii întinse şi variate şi a ne mulţumi cu cunoştinţa de ţară şi oameni şi mai cu seamă cu acea calitate ce distinge pe omul de stat înaintea ambiţiosului şi a curtizanului: cu integritatea şi energia caracterului”21.

    21 idem, Varii în adevăr…, Timpul, 14 ianuarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 28

    „O minte clară şi o inimă dreaptă plătesc în viaţa unui popor mai mult decât o mie din frazele oratorice(;)22”23.

    22 „Principii greşite de es[emplu] pe mâna unor oameni oneşti sunt mai folositoare decât principii foarte bune în mâinile unor panglicari. Căci adevărul într-un stat nu stă atâta pe idei pre cât în caracter şi sâmburul vital, seriozitatea de caracter şi de aspiraţiune formează adevărata greutate a unui grup de oameni politici, nu bruma de idei culese de prin cărţi”., idem, Totdauna înaintea unui vot…, Timpul, 13 ianurie 1880, în Opere, vol. X, pag. 388
    „Ideile şi principiile sunt cuvinte cari se pot învăţa pe de rost, fără ca să fi trecut în sucul şi sângele celui care le recitează ca pe un rol învăţat în teatru. Oare când un actor joacă pe un rege într-o piesă el a devenit rege printr-aceasta sau rămâne acelaşi actor sărac asupra căruia iluzia unei ore aruncă splendoarea regalităţii?”., idem, Lucru de care trebuie…, Timpul, 15 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 233
    „C-un om care doreşte binele statului şi numai pe acesta poţi discuta, c-un om însă pentru care binele statului e numai un pretext, iar binele lui propriu ţinta adevărată nu există discuţie, căci cu apetitul nu se discută decât punându-i înainte perspectiva de-a-l îndestula şi mai bine”., idem, Totdauna înaintea unui vot…, Timpul, 13 ianurie 1880, în Opere, vol. X, pag. 388
    „De-aceea nu cată să-ntrebăm ce anume principii profesează cutare şi cutare, deşi ele au însemnătatea lor, ci cine şi cum este. Munceşte acest om? Are ceva? A-nvăţat carte? E cinstit în daraverile lui? Iată întrebările de căpetenie care în ultima linie hotărăsc cât cântăreşte un om în bine şi în rău – nu însă profesii de credinţă, tipărite pe-o hârtie răbdătoare, vorbe late şi mari, escursiuni prin ţările depărtate, cari nu se potrivesc în nici o privire cu ţara noastră, verzi şi uscate pe cari publicul le ia drept adevăruri profetice şi revelaţiuni incontestabile”., idem, Lucru de care trebuie…, Timpul, 15 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 233

    23 idem, Varii în adevăr…, Timpul, 14 ianuarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 27

    „Mircea I a domnit de la 1387-1419, adică treizeci şi doi de ani”24.

    24 idem, Are haz «Românul»…, Timpul, 22 ianuarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 40

    „Minunea consistă tocmai într-asta că, într-un timp în care Europa toată se bătea în capete, noi am avut norocirea de-a avea dup-olaltă, o dată în Muntenia pe-un Mircea, apoi în Moldova pe Ştefan cel Mare. Acest din urmă era fiul de suflet al lui Mircea; el copilărise la Curtea de Argeş şi la Târgovişte, el avea aceeaşi tendinţă de-a uni creştinătatea contra Semilunei; c-un cuvânt avea o idee superioară individualităţii sale”25.

    25 ibidem

    „Tocmai documentele lui Vlad Dracul şi Vlad Ţepeş conţin numirea a mulţime de boieri, cu rangurile lor, pe când în documentele anterioare, ale lui Mircea, vedem vreo 5-6 nume de botez, neavând însemnată alăturea nici o demnitate la Curte, ba-n unele hrisoave nu figurează chiar nici un nume de boier. Se pare dar că demnităţile la Curte au luat naştere, după model bizantin, în urma morţii lui Mircea: Tocmai sub Vlad Dracul găsim logofeţi, spătari, stolnici, paharnici, comişi etc. Se-nţelege, Vodă trăise la Curtea polonă, la cea ungurească, la cea bizantină, la toate pe rând, pe când bătrânul Mircea nu fusese nicăieri din ţară afară decât o dată la Braşov, la încheierea unui tractat de alianţă cu regele Ungariei”26.

    26 ibidem, pag. 41

    „Veţi găsi între boierii lui Vlad Ţepeş pe-un Dragomir al lui Manea Udrişte, veţi găsi pe-un Vintilă Florescul, dar de Caradale (dar de venetici n.n.) nici urmă”27.

    27 ibidem, pag. 42

    „De ambiţii sunt mişcate multe naturi superioare, de vânătoare a banului niciuna. E prea adevărat însă că pe ambiţioşi nu-i poţi întroluca aşa de lesne, nici-i poţi organiza atât de splendid precum Caradalele se organizează, la comandă, în societate de esploataţie. Ambiţiosul nu vrea să ia din totalitatea sudorii comune, din averea publică o parte fără nici o compensaţie, fără nici un contraserviciu, ca postulanţii şi cumularzii; ambiţiosul, din contra, e în credinţa fermă că serviciile pe cari le-ar da el naţiunii ar fi echivalente, ar întrece chiar cheltuiala comună. Eroare poate, dar o eroare cel puţin demnă de-un om. Voi nu aveţi onoarea de-a vă înşela, voi ştiţi foarte bine că serviciile ce le aduceţi societăţii nu fac doi bani, de vreme ce se soldează cu pagubă, şi cu toate acestea nu vi-i ruşine să vă creaţi pentru aceste pretinse servicii retribuţiuni nemaipomenit de mari. Tot ce luaţi voi în plus peste ceea ce fac în adevăr preţioasele voastre servicii se repărţeşte asupra locuitorilor Ţării, cu atâta se diminuează greutatea pâinii săracului şi de-aceea, în urma odioasei dominaţiuni a aşa-numitelor voastre principii, mizeria se urcă în oraşe şi la ţară, din cauză că pentru munca naţională ce vă întreţine nu restituiţi nici un echivalent28”29.

    28 „Cu toată Constituţia liberală, dar mai cu seamă egalitară, suntem mai departe decât oricând de adevărata libertate, mai departe decât oricând de acea elementară facultate a poporului de-a-şi fixa singur dările în proporţie cu puterile lui: Statul nostru centralizat cere, mereu cere, pentru necesităţi de lux, pentru necesităţi factice chiar, şi – din pământ, din iarbă verde – banii trebuie să iasă. Aici nu se mai întreabă nimeni dacă vrea sau poate să plătească: trebuie să plătească, căci mecanismul din centru îi cere mereu şi-n fiecare an cheltuielile se sporesc până la istovirea puterii impozabile a locuitorului”., idem, Laudele pe cari foile guvernamentali…, Timpul, 5 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 52
    „Se observă o scădere(;) a populaţiei(;), care se urcă în raport direct cu creşterea demoralizării, a ireligiozităţii şi cu întinderea viciilor”., idem, Pe când discutăm…, Timpul, 21 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 77
    „Rasa română descreşte continuu ca număr şi degenerează ca constituţie fizică”.(idem, Laudele pe cari foile guvernamentali…, Timpul, 5 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 52) „Acei cari se sporesc(;) sunt populaţii consumătoare imigrate”., ibidem
    „Din punctul de vedere al condiţiilor de existenţă pentru mase putem zice că orice guvern anterior epocei reformelor a fost superior celor următoare, a fost mai ieften, mai potrivit cu trebuinţele neînsemnate ale unei producţiuni nu tocmai însemnate”., ibidem
    „În(;) raport dezastruos stau reformele şi pretinsele noastre progrese cu scăderea populaţiei”.(ibidem) „Plouă reformele toate costând bani”., ibidem
    „Toate reformele şi toate libertăţile costă bani. Fiece vorbă pe care un om cuminte ca d[omnul] Sihleanu (pe care un venetic parvenit demnitar n.n.) o rosteşte, fiece şir ce scrie, deşi nu produce nimic, ţine bani, deci muncă. Dar orice ban care se ia contribuabilului – şi în ce condiţii grele şi uzurare adesea, căci trebuie să se împrumute ca să plătească dările – orice ban, zicem, se scade din greutatea pâinii săracului, deci din puterea lui musculară, din putinţa lui de-a produce. E drept că marile goluri ce se nasc prin scăderea poporului nostru se vor umplea, dar se vor umplea cu străini(;)”., ibidem
    „Vede oricine pentru folosul cui ne impunem dări, pentru folosul cui ne luptăm şi muncim: pentru cei ce ne suplantează”., ibidem
    „Ar trebui să înceteze odată acel ton de îngâmfare al progresului pospăit când alături de el vedem regresele reale”., ibidem, pag. 53
    „Se consumă mai mult decât se produce.
    De ce însă se consumă mai mult?
    Pentru că întregi straturi de natu

  4. Yvona

    de naturi catilinare, de ignoranţi, de academicieni ai şcoalelor primare, de unde trăiau până ieri ca vai de ei, participă azi la atotputernicia guvernamentală şi exploatează ţara după plac.
    Dovadă e urcarea bugetului cheltuielilor(;), dovadă încordarea extremă a posibilităţilor poporului, dovadă mizeria din sate şi mortalitatea din oraşe(;).
    Căci chestiunea nu este dacă s-a înmulţit producţiunea; ea trebuie să se înmulţească cu sporirea consumării. Cestiunea socială, adâncă şi dureroasă(;), e dacă s-au înmulţit numărul producătorilor şi puterea lor de producţiune. Acestea nu s-au înmulţit. Din contra, asupra aceluiaşi număr de producători s-a aşezat o pătură foarte mare de consumatori, pe atât de exigenţi pe cât sunt de corupţi, şi pentru a da acestora lucruri de cari s-ar putea priva, rafinerii, prisoase, se chinuieşte un popor întreg până la istovirea puterilor sale. Acesta e marele secret al sărăciei: înmulţirea unor clase de consumatori care nu compensează prin nimic munca producătorilor care-i susţine”., idem, Nu avem din nefericire un serviciu statistic…, Timpul, 1 august 1880, în Opere, vol. XI, pag. 277
    „Într-adevăr, există într-un stat normal, guvernat omeneşte, o compensaţie pentru sacrificiile poporului de jos. Partea descărcată de munca fizică a societăţii îşi pierde puterea musculară (iritabilitatea), dar câştigă înmiit de mult prin sporirea puterii nervoase (sensibilitate, inteligenţă).
    Arte şi ştiinţe sunt copile ale luxului, dar sunt o compensaţiune. Invenţiile tehnologice în toate ramurile vieţei(;) supunând puterea unui sclav orb, care nu se revoltă, a naturii, munca fizică a omului devine din ce în ce mai uşoară. Dar avem noi arte şi ştiinţe? E pătura aceea consumatoare de nulităţi o clasă de oameni de ştiinţă care să compenseze munca(;) din care trăiesc? Precum ştim, nu”., ibidem

    29 idem, Între variile acuzări, Timpul, 23 ianuarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 43

    De-aceea, „oricât de periculoase ar fi mişcările în adevăr politice, ele pot fi combătute cu succes, pe când ceea ce e mai greu de combătut sunt apetiturile radicale cari pretextează politica, apetituri cari contractează orice principiu şi orice atitudine, numai să fie satisfăcute”30.

    30 ibidem

    „Ştie modernul Erodot câte familii erau sub Matei Basarab?
    400.000, ceea ce corespunde c-o populaţie de 2 milioane şi mai bine. Bugetul ţării era de 700.000 de galbeni31, ceea ce ar fi în moneta de azi 81/2 milioane de franci, sumă fabuloasă pentru timpul fanarioţilor; oştirea era de 100.000 până la 150.000 de oameni32. Paul din Aleppo, martor ocular, spune că ţara e foarte des (foarte dens n.n.) populată, populaţiune imensă. De la două milioane populaţia scade sub fanarioţi la 175000 suflete”33.

    31 „aceasta într-un timp când aurul american nu invadase Europa”., idem, În numărul de ieri am arătat…, 26 iulie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 268

    32 „Ei bine, în acel timp Imperiul germanic întreg n-ar fi putut ridica o oaste mai numeroasă; abia marea armie a Spaniei era egală prin număr”., ibidem

    33 idem, Erodot al «Românului» continuă…, Timpul, 25 ianuarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 45

    „Cauza căderii Domniei române(;) e că Dimitrie Cantemir a încheiat cu Petru cel Mare fatalul tratat de alianţă de la Lusk şi că spătarul Toma Cantacuzin, în contra voinţei Domnului său, a trecut cu călărimea în partea ruşilor, a împresurat Brăila, ce era cetate turcească, şi a luat-o cu asalt. Brâncoveanu, spăimântat de fapta lui Toma Cantacuzin, se retrage la Târgovişte şi se declară neutru. Petru cel Mare voieşte să spargă capul trimisului lui Vodă, lucru de care-l împiedică Cantemir.
    Nu tăgăduim complicitatea Cantacuzinilor la moartea tragică a Domnului, dar complicitatea boierilor în genere o negăm. Vodă era din nenorocire la Bucureşti, nu la Târgovişte. Un corp de armată turcesc stătea la Giurgiu, gata să treacă totul prin sabie. Mustafa Aga le declară boierilor că sunt responsabili pentru Brâncoveanu, iar pe negustori îi făcu responsabili pentru boieri.
    Cantacuzineştii şi-au expiat greu complicitatea lor. E adevărat că urmară pe tron pentru prea puţin timp, dar plătiră cu capetele ambiţia lor. De origine din Franţa, rămaşi în urma Cruciatelor în Constantinopol, unde-au ajuns la cele mai înalte demnităţi, reduşi sub turci la treapta de negustori, Cantacuzineştii au pribegit de timpuriu în România. Încuscrindu-se cu familia străveche a Basarabilor, au adus pieirea acesteia şi pieirea ţării”34.

    34 ibidem

    „Şi oare nu înjosire este când mâinile unor nevrednici turbură până şi cenuşa unui sfânt cum era Matei Basarab?
    Cu ochii lui Paul din Aleppo îl vedem pe bătrânul Domn jucându-se cu copiii de pe stradă şi aruncându-le bani din balconul Curţii din Târgovişte, cu aceşti ochi îl vedem în sala cea mare a palatului, cu faţa bătrână descoperită şi cu ochii închişi, îmbrăcat în haine regale cu nasturi de aur şi blănite cu samur, iar de la cap până la picioare un giulgiu subţire de mătase albă c-o mare cruce de aur. Patriarhul Antiohiei – un arab – citea rugăciunile mortuare sub lumina făcliilor mari de ceară. Om care nu ştiuse altă limbă decât cea românească, om de-o nepilduită vitejie personală şi de-un nepilduit patriotism.
    Căci iată cuvintele iscălite, ba rostite poate de el:
    Se întâmplă de stătură mitropoliţi şi domnitori ţării oameni străini nouă, nu cu legea sfântă, ci cu neamul, cu limba şi cu năravele cele rele, adică greci; cari, după ce nu se îndurară nici se leneviră a pune jos obiceiurile cele bune, bătrâne ale ţării, pentru care stricăciune a obiceiurilor curând le fu a aduce şi ţara la risipire desăvârşită şi la pustiire… De care lucru bine venise vremea cuvântului lui David, sfânt proroc şi împărat, a-l zicere şi noi cu puţintel mai schimbându-l: Doamne, veniră străinii în moşia noastră şi-şi spurcară mâinile lor cu mite şi îndrăzniră vinde şi cârciumări sfintele taine şi a goni pe moşneni, şi în trudele şi ostenelele lor a băga pe străini”35.

    35 ibidem, pag. 45, 46

    „Dacă(;) vom fi sau nu siliţi a ne pronunţa într-un moment dat pentru sfera de putere a unuia dintre marii noştri vecini, iată o chestiune care se poate prezenta conştiinţei oricărui om politic şi, supusă o dată aparatului gândirii, se-nţelege că trebuie să culmineze sau într-o afirmare sau într-o negare sau, în fine, în renunţarea sceptică de a da de pe acum soluţiune unei cestiuni la care motivele pro şi contra şi-ar ţinea cumpăna.
    Dacă ne-am închipui naţiunea întreagă concentrată oarecum într-un singur om, într-o singură conştiinţă individuală, am vedea că în momentele actuale acea conştiinţă ar fi nedeterminată şi turbure.
    Să admitem bunăoară că azi ar trăi Mircea I, având asupra lui toată răspunderea situaţiei şi toată onoarea succesului, dacă succes ar fi, şi că ar fi a doua zi după fatala bătălie de la Nicopole: Domnul ar căuta calea grea şi spinoasă pentru a-şi mănţine neatârnarea ţării sale.
    Înghesuit între trei mari puteri contrarii ele-nde ele, Ungaria, Polonia şi Turcia, espus fără apărare veleităţilor de predominare a câtortrele, veleităţi nu numai nedrepte, dar escluzându-se una pe alta, am vedea pe Domn ţinând cu geloasă temere la o neatârnare atât de bântuită din toate părţile, l-am vedea urmând un sistem de şovăire propriu situaţiei precarie şi încercând să pară partizan a[l] câtortrei vecini în acelaşi timp, pentru a câştiga bunăvoinţa şi încrederea a tustrei. Acest sistem al contrapunerii reciproce şi al neutralizării celor trei rivali putea să prezerve până la un grad oarecare ţara de absorbirea de cătră unul din vecini, putea s-o ţină deasupra apei oarecum, ca să nu se scufunde, dar asupra Domnului arunca fără îndoială umbra unei politici de făţărnicie şi duplicitate şi-l espunea la smerire din partea aceluia dintre rivali care se simţea amăgit.
    Sarcina de-a reprezenta singur un popor întreg nu mai cade azi asupra nimănuia, nici măcar asupra Domnului (asupra şefului statului n.n.), de vreme ce răspunderea politicei esterioare li se cuvine asemenea consiliarilor după vremuri pe cari-i dă ruajul parlamentar. În parantez fie zis împrejurarea aceasta e un mare bine pentru timpul de faţă, căci generaţia actuală nu prea pare a cuprinde în nici o parte a ei acel metal rar din care natura se-ndură a turna uneori figuri ca aceea a lui Mircea I”36.

    36 idem, «Românul» nu încetează…, Timpul, 6 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 53, 54

    „Liberalismul de la noi însemnează astăzi domnia prin mase amăgite şi reamăgite, căci mundus vult decipi ergo decipiatur e parola de guvernământ(;). Lumea vrea să fie amăgită, s-o amăgim dar, îşi zic confraţii şi au pentru aceasta o magazie cu fraze cari de cari mai ieftine”37.

    37 ibidem, pag. 54, 55

    „Ţara are nevoie de reînvierea tuturor instinctelor ei morale38”39.

    38 A iubirii de muncă, în primul rând. „Organizaţia de astăzi a favorizat fuga de muncă; ea a ridicat elemente cari n-au nimic în fruntea statului, ca să trăiască sau să se îmbogăţească din averea lui, şi toată organizaţia aceasta a făcut şi pe alte clase să crează că numai prin politică poţi ajunge ceva! Astfel profesorii de universitate, în loc să-şi caute de treabă, fac politică; profesorii de licee şi de şcoale primare asemenea; ingineri, medici, scriitori, muzicanţi, actori chiar, toţi fac politică pentru a parveni. Şi acesta este răul cu desăvârşire mai mare; căci relele actuale ar putea fi trecătoare, dar corupându-se însuşi nervul vieţei oricărei societăţi, iubirea de muncă, nu mai e nici măcar speranţă de îndreptare. Armata noastră poate câştiga bătălii(;), un ministru de externe poate conduce politica în afară cu nemaipomenită dibăcie; toate acestea împreună vor forma luxul istoric al esistenţei noastre, dar acest lux nu va opri discompunerea sângelui nostru social, pieirea noastră prin pieirea muncii”., idem, Într-un studiu de politică…, Timpul, 9 decembrie 1878, în Opere, vol. X, pag. 156

    39 idem, Ni se zice…nu afirmăm…, Timpul, 18 martie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 105

    „Puţin ne ajută bunul moral al neatârnării naţionale când pseudoromânii noştri opun piedici(;) esenţiale dezvoltării poporului nostru(;)”40. „Între aceste mii de oameni cari n-au nimic, n-au învăţat nimic, nu muncesc nimic şi cari cu toate acestea vor să trăiască bine şi de-a gata s-a(;) stabilit o adevărată conspiraţie pentru a zădărnici orice progres real al poporului. O(;) conspiraţie tăcută, dar puternică şi solidară”41.
    Iar pentru a exploata Statul român, „tagmele de «patrioţi» îşi vor da pururea mâna cu străinii”42.

    40 idem, Foile române din Ardeal…, Timpul, 13 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 69
    41 ibidem, pag. 69, 70
    42 idem, Sentinţa Tribunalului…, Timpul, 14 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 70

    „Administraţia înlătură, prin puterea ce i-o dă autoritatea statului, piedicile cari se opun dezvoltării economice şi intelectuale a unei ţări”43.

    43 idem, Pe când discutăm…, Timpul, 21 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 76

    „Dar administraţia actuală, cu elementele din care e compusă, constituie ea însăşi o piedică permanentă a dezvoltării noastre, cu atât mai mare cu cât, în loc de-a moraliza, corupe”44.

    44 ibidem

    „Nimic nu demoralizează mai mult pe un popor decât erigerea nulităţii şi a lipsei de cultură în titluri de merit.
    Încurajarea nulităţii, erijată în principiu de guvernământ, îi îndeamnă pe cei răi de a uza de orice fel de mijloace numai pentru a izbuti să pună mâna pe stat”45.
    Se „speră prea mult de la răspândirea instrucţiei în popor. Cauza răului e mult mai adâncă, e etnică46”47.

    45 idem, Răspunzând la discursul domnului Maiorescu…, Timpul, 20 martie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 107

    46 „Un popor bătrân şi unul tânăr sunt două ramuri din copacul omenirii, dar cari s-au despărţit de mult şi s-au deosebit de mult. Vai de poporul tânăr, cu instincte generoase, cu inteligenţa mlădioasă şi primitoare de adevăr, când vine în atingere cu uscăturile omenirii, cu resturi de popoare vechi cari au trecut prin toate mizeriile unei civilizaţii stinse, cu acele resturi în cari vertebre şi cranii sunt osificate şi condamnate la o anume formă, resturi intelectual sterpe, fizic decăzute, moraliceşte slabe şi fără caracter. Toată viaţa publică a poporului tânăr se viciază, moralitatea lui decade, inteligenţa lui sărăceşte şi se usucă. Nu e nici un pericol pentru români de-a-şi asimila rase tinere de orice origine ar fi, dar [este] un pericol mare de-a asimila rase bătrâne, cari au trecut prin o înaltă civilizaţie şi prin mare corupţie, şi cari în decursul vieţii lor şi-au pierdut pe de-a pururi zestrea sănătăţii fizice şi morale.
    Şi cum să nu fie aşa? Plebea aceasta e recrutată [, de exemplu,] din Bizanţ, din Împărăţia grecească a Răsăritului: Trebuie să-şi reprezinte cineva istoria acestei împărăţii, mia de ani de crime scârboase, de mizerii, de demagogie, trebuie să-şi aducă aminte că era împărăţia în care taţii îşi desvirginau fiicele, copilul scotea ochii părintelui, părintele copilului, în care căsătoria era o batjocură, în care suflet şi trup erau venale şi atunci va vedea că nişte cauze cari au durat o mie de ani nu e cu putinţă să nu se fi întrupat, să nu se fi materializat în rasa de oameni cari trăia acolo. Legea cauzalităţii e absolută; ceea ce s-a petrecut ca cauză o mie de ani în Bizanţ şi până azi a trebuit să treacă în organizarea fizică şi morală a acestui neam, s-a încuibat în privirea vicleană, chiorâşă şi mioapă, în fizionomia de capră, în înclinarea de-a avea cocoaşă. Cu viclenia din privire corespunde daltonismul intelectual pentru orice bun moral, fie onoare, fie demnitate, fie adevăr; cu înclinarea cocoaşei fizice corespunde cocoaşa morală. Căci cine nu minte niciodată e natura”., idem, Materialuri etnologice privind în parte si pe d[omnul] Nicu Xenopulos, criticul literar de la «Pseudo-Românul»…, Timpul, 8 aprilie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 97
    „Această opinie nu este numai a mea. Vestitul etnograf francez Lejean contestă acestei rase orice putinţă de onestitate, iar un autor modern vorbeşte astfel despre ea:
    Grecul nu se bucură în România de nume bun. Oamenii avuţi dintre ei sunt aproape fără escepţie jucători de cărţi şi de o completă imoralitate sexuală; ceea ce le dă oarecare aparenţă de oameni de societate este politeţea lor pospăită. Din clasele de jos ale acestui popor se recrutează în România cei mai mulţi escroci, pungaşi, hoţi şi ucigaşi.
    Cât despre funcţionarul grec, la el totul e de vânzare pentru bani şi sperjurul nu e pentru el o faptă condamnabilă. Dacă evreilor poloni (evreilor din Polonia n.n.) cată să li se conteste orice morală, grecului trebuie să i se conteste şi mai mult încă, căci nu cred ca neogrecul să afle în dicţionarul său vorba moralitate. Atacuri nocturne şi hoţii la drumul mare se comit mai cu seamă de aceşti oameni şi, fiindcă cei mai mulţi advocaţi sunt asemenea greci, nu se descopere în genere nimic sau, dacă se şi descopere, i se dă drumul hoţului să fugă sau se achitează, pretextându-se că nu se poate proba nimic în privire-i.
    Grecul începe cu lada de portocale ce le precupeţeşte şi încetează prin a fi dublu şi triplu milionar. În acest timp conştiinţa nu joacă la el nici un rol; el devine evlavios abia după ce averea e pusă bine în lada de fier. Pentru a câştiga această avere, el nu se sfieşte de nici un mijloc şi oricare-i permis după opinia lui, moral sau imoral, onest sau malonest, drept sau criminal. (V. R. Henke, Rumänen, pag. 37, 38)”., ibidem

    47 idem, Ziarele franceze…, Timpul, 22 martie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 109

    „E absolut necuviincios ca(;) venitúri48 de ieri alaltăieri sa pretindă a determina funcţiunile vitale, viitorul poporului românesc chiar49”50.

    48 „România a devenit mlaştina de scurgere pentru tot ce e moraliceşte şi economiceşte nesănătos dincolo de graniţe, pentru tot ce fuge de muncă, pentru tot ce se simte urmărit de înrolarea în armată, de poliţie şi de justiţia penală”., idem, Nenorocitele astea de ţări…, Timpul, 22 ianuarie 1880, în Opere, vol. X, pag. 393

    49 „Superficială idee de stat şi de oameni îşi face acela care crede că prin legi decretate se pot şterge într-o bună dimineaţă rezultate istorice grămădite în curs de veacuri. Chinejii sau negrii din America nu se schimbă printr-un proiect de lege în rasă anglosaxonă chiar dacă ar vorbi englezeasca americană, pe care negrii bunăoară o şi vorbesc”., idem, O cestiune mai mult caracteristică…, Timpul, 24 februarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 196
    „În mod precis abia se poate arăta ce lipseşte acelor indivizi pe cari geograficeşte, şi pentru că ei o spun, îi numim români. Le lipseşte simţul istoric, ei se ţin de naţia românească prin împrejurarea că s-au născut pe cutare bucată de pământ, nu prin limbă, obiceiuri sau manieră de a vedea”., idem, Batrânii şi tinerii, Timpul, 14 decembrie 1877, în Opere, vol. X, pag. 24
    Iar „cosmopolitismul e o simulaţiune şi nimic alta, el n-a fost niciodată un adevăr. Străinii care au interese personale în Ţara Românească de es., vor simula totdeauna cosmopolitismul, pentru că, declarându-şi adevăratele lor simţiri, ar putea să pericliteze interesele lor individuale”., idem, Manuscrisul Din şedinţele Societăţii România Jună. Naţionaliştii şi Cosmopoliţii, în Opere, vol. IX, pag. 457
    Ceea ce nu-i împiedică prin nimic ca, din raţiuni tactice, să se autoprezinte «români»: „Cine va face lista funcţionarilor mai cu seamă înalţi, a pensionarilor, a deputaţilor, a arendaşilor bunurilor publice şi [a celor] private, c-un cuvânt a tot ce reprezintă circulaţiunea şi reglementarea vieţii generale a ţării, va observa cu înlesnire că frânele stăpânirii reale a[u] scăpat din mâna elementului autohton şi istoric şi a[u] încăput pe mâini străine. Dar acest din urmă element, această formaţiune(;) se pretinde română? Neapărat se pretinde, căci altminterea n-ar avea pretext să stăpânească”., idem, «Românul» a contractat năravul…, Timpul, 29 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 267
    „Popor, naţiune e complexul de clase sociale al unor oameni de aceeaşi origine etnică. Proprietarul mare, ţăranul, negustorul, breslaşul sunt în acelaşi mod popor; nimeni dintre aceştia nu e mai mult ori mai puţin popor decât fiecare dintre ei”., idem, Un cenuşar român…, Timpul, 8 aprilie 1879, în Opere, vol. X, pag. 215

    50 idem, Manuscrisul Omenia omenie cere şi cinstea cinste!, în Opere, vol. X, pag. 677

    „Românimea e îmbolnăvită de acest virus de malonestitate şi pehlivănie, băgat în trupul ei prin introducerea acestor oameni în afacerile publice, şi numai învingerea caracterului şi rasei naţionale poate să ne scoată din ameţeala intelectuală şi decăderea morală în care am căzut”51.

    51 ibidem

    „Dar există o lature şi mai gravă a lucrului într-un stat în care nu există măsură pentru merit, în care, din contra, merit şi ştiinţă sunt cauze de persecuţiune din partea demagogiei ignorante şi lacome52 (;), spiritele tinere cari s-au născut cu o coardă mai energică de percepţiune şi voinţă, am putea zice naturile alese, pierd încrederea în organizarea societăţii şi înclină a adopta ca ale lor nişte idei de destrucţiune cari cuprind în ele nimicirea oricărui stat”53.

    52 „De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scântee de merit adevărat şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţărei, pentru că, în momentul în care [prin ele – prin elementele sănătoase -] s-ar desmetici [ţara] din beţia lor de cuvinte, s-ar mântui domnia demagogilor.
    Într-adevăr, cum li s-ar deschide oamenilor ochii când unul le-ar zice: Ia staţi oameni buni! Voi plătiţi profesori cari nici nu vă învaţă copiii, nici carte ştiu; plătiţi judecători nedrepţi şi administratori cari vă fură, căci niciunuia dintr-înşii nu-i ajunge leafa. Şi aceştia vă ameţesc cu vorbe şi vă îmbată cu apă rece”.(idem, Actualitatea…, Timpul, 11 decembrie 1877, în Opere, vol. X, pag. 19,20) „Apoi ei toţi(;) îşi fac mendrele şi vă sărăcesc, creându-şi locuri şi locuşoare, deputăţii, primării, comisii şi multe altele pe care voi le plătiţi peşin, pe când ei nu vă dau nimic, absolut nimic în schimb, ci din contră vă mai şi dezbracă, după ce voi i-aţi înţolit. N-ar fi mai bine ca să stăpânească cei ce n-au nevoie de averile voastre, având pe ale lor proprii? Sau cel puţin oameni care, prin mintea lor bine aşezată, vă plătesc ce voi cheltuiţi cu dânşii?
    De aceea alungaţi turma acestor netrebnici cari nu muncesc nimic şi n-au nimic şi vor să trăiască ca oamenii cei mai bogaţi, nu ştiu nimic şi vor să vă înveţe copiii, n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine şi voiesc să vă iconomisească pe voi toţi”., ibidem, pag. 20
    Dar, „acum, cumu-i omul, de se gândeşte mai întâi la sine, el nu vede legătura în care stau toate lucrurile cu munca şi punga lui, nu vede că toţi liberalii (că toţi demagogii n.n.) nu speculează decât să trăiască de la dânsul, pentru că n-au nimic şi nu ştiu nimic, ci crede ce-i spun gazetele, cari ies ca ciupercile asupra alegerilor, în tipografii jidoveşti, tipărite pe datorie, şi astfel omul, besmeticit, alege cinstitele obraze propuse şi se-njgheabă Camera(;)”., idem, Ilustraţii administrative…, Timpul, 18 decembrie 1877, în Opere, vol. X, pag. 27
    „Gazetele(;) sunt făcute pentru a trezi patimile societăţii şi a crea în public atmosfera ce-i trebuieşte guvernului sau adversarilor săi spre a inaugura suirea unora şi coborârea altora; (;) presa (mass-media n.n.) nu-i mai mult decât o fabrică de fraze cu care făţărnicie omenească îmbracă interese străine de interesul adevărat al poporului”., idem, Frază şi adevăr, Timpul, 23 decembrie 1877, în Opere, vol. X, pag. 30
    „Pentru amăgirea celor simpli se întrebuinţează protestaţiile sentimentale de patriotism, naţionalism, emancipare economică; pentru încurcarea judecăţii profanilor se clădeşte un labirint de cifre şi fraze pseudoştiinţifice, fără cap şi fără coadă, în care nu se vede esprimată clar nici o idee cumsecade, dar din al căror întreg reiese intenţia guvernului vătămătoare intereselor Statului”., idem, Mai toate ziarele oficioase…, Timpul, 16 noiembrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 354)
    Şi cum „legea fizică a inerţiei îşi are analogia sa în(;) lenea intelectuală a cititorilor de gazete(;), oamenii se măgulesc a fi gândit singuri şi a se fi convins când ei n-au fost decât amăgiţi pe neştiute de către nişte şarlatani politici”., idem, Calumniare audacter…, Timpul, 25 iulie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 265

    53 idem, Răspunzând la discursul domnului Maiorescu…, Timpul, 20 martie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 107

    „O politică care ar avea de scop a reda elementelor istorice ale ţării partea ce li se cuvine în dirigerea afacerilor publice ar face să dispară toţi patrioţii improvizaţi”54.

    54 idem, Ziarele franceze…, Timpul, 22 martie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 110

    „Ceea ce am dori să se stabilească în convingerea poporului românesc e că, departe de a ne putea juca cu puterile noastre vii şi departe de a ne fi permis să le risipim, noi n-avem vreun prisos de puteri nici chiar pentru întreţinerea vieţii normale a statului român şi că trebuie să fim zgârciţi cu puţinul ce-l avem. Convingerea(;) că suntem economiceşte săraci şi ca popor relativ slabi ne va face cruţători cu banul şi cu sângele nostru; ne va face să cunoaştem că armata noastră nu există pentru a apăra creştinătatea ameninţată (nu există pentru a interveni cine-ştie-unde pe glob n.n.), ci pentru a ne apăra pe noi înşine; că veniturile statului nu sunt pentru a hrăni clase numeroase de paraziţi, ci pentru a ţine în regulă viaţa statului prin organe serioase şi cu ştiinţă de carte şi, în fine, că întreg organismul nostru [social] trebuie simplificat în măsură cu simplele trebuinţe ale unui popor sărac”55.

    55 idem, E ciudat că tocmai noi…, Timpul, 27 septembrie 1878, în Opere, vol. X, pag. 126

    „Veşnica tutelă exercitată asupra claselor de jos le dă într-adevăr pâinea de toate zilele, dar le lipseşte de energie individuală, le face indolente.
    Pe de altă parte sistemul libertăţii, totodată al individualismului, cuprinde primejdii şi mai mari. El preface viaţa într-o luptă de exploatare reciprocă, care poate ajunge la disoluţiunea completă a statului”56.

    56 idem, Spiritul public modern, Timpul, 8 noiembrie 1878, în Opere, vol. X, pag. 148

    „Între aceste două extreme e(;) meşteşugul adevăratei politice. A împreuna exigenţele existenţei neapărate a statului cu exigenţele libertăţii individuale, a nu permite ca asociaţii de indivizi răpitori să facă din stat o unealtă a lor şi a nu lăsa pe de altă parte ca statul impersonal să lege cu totul mâinile individului, asta e problema(;)”57.

    57 ibidem

    „Suntem(;) liberali în toată puterea cuvântului, dar nu înţelegem ca cineva, exploatând ideile liberale, amăgind mulţimea, promiţându-i munţi de aur şi râuri de lapte fără muncă, să ajungă în fine a exploata acea mulţime chiar şi a o conduce din rău în mai rău”58.

    58 idem, Credem că destul am vorbit…, Timpul, 9 ianuarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 168

    „Neputinţa de-a spune minciuni, de-a face promisiuni deşerte, deşi prin ele mulţimea se amăgeşte(;), e o virtute care-ngreuiază calea în loc de-a o netezi, căci poporul crede lesne celor ce-l amăgesc, e lesne de măgulit de linguşirile demagogilor şi se lasă dezbrăcat de cel ce-i aruncă o frază frumoasă şi-l numeşte la tot momentul suveran, generos, mare, neîntrecut, unic pe faţa Pământului”59.

    59 ibidem

    „De ce mulţimea e lesne crezătoare…? Nu e tocmai greu de explicat. Ea uită zicala: Să nu dea Dumnezeu omului atâta cât poate purta şi, pentru a scăpa de suferinţe actuale, relativ mici, face orice i s-ar cere, necunoscând că din ceea ce face ar putea rezulta ceva şi mai rău. Din nefericire nevoia e tovarăşa oamenilor, a tuturor oamenilor, deşi în alte proporţii şi-n altă măsură. Numai unul e în stare să judece dacă cutare sau cutare schimbare i-ar putea-o alina, iar alţii nu sunt în stare”60.

    60 ibidem, pag. 169

    „Contra acestui rău al credinţei uşoare a mulţimii există un remediu, un singur remediu, pe care binevoitoarea natură l-a dat, şi acest dar nepreţuit e deosebirea între oameni. A umplut Dumnezeu lumea cu ce-a putut, dar a mai făcut şi deosebiri; sunt legile şi instituţiile pentru toţi d-opotrivă, dar niciodată egalitatea legală nu va şterge inegalitatea înnăscută sau pe cea câştigată cu muncă.
    Clasele avute şi culte se amăgesc o dată, de două ori, nu pururea”61.

    61 ibidem, pag. 168

    „Odată ce virusul personificat prin lepădături(;) lipsite de iubire de adevăr şi [de] curaj, a intrat în organismul viu al unui popor, nu mai poate fi vorba de aristocraţie istorică ea rămâne un ideal de invidiat62, pe care puţine popoare l-au atins în curăţia lui şi de care alte popoare, a căror viaţă a fost coruptă prin demagogie sau prin despotism, cată să renunţe pentru secole înainte, dacă nu pentru totdeauna.
    Există în adevăr familii istorice în ţară; numele lor e format în genere după numele vreunui munte din Carpaţi.
    Dar, sub domnia unui regim de ereditate care avea în vedere împărţirea averilor, în cursul timpului ele n-au putut păstra nici o avere destul de mare, nici o influenţă politică covârşitoare pentru a fi ceea ce au fost baronii pentru Anglia, patricianii pentru Roma sau pentru Veneţia. De aceea am repetat de-atâtea ori că(;) reacţie în sensul adevărat al cuvântului, reacţie ca încercare a unei reconstrucţiuni istorice anterioare fanariotismului, nu mai e cu putinţă în România şi nu suntem utopişti pentru a cere ceea ce n-ar fi cu putinţă nici pentru Dumnezeu din ceruri”63.

    62 Fiindcă „aristocraţia adevărată(;) are un mare şi esenţial rol în viaţa unui popor. Dar pentru a fi adevărată îi trebuie anume condiţii de existenţă, şi mai cu seamă trei, fără de cari ea cată a fi privită ca uzurpaţiune. Se cere să fie istorică, puţin numeroasă, în posesiune de mari bunuri imobiliare.
    Sub istorică înţelegem că trebuie să fi răsărit din dreptul public propriu al unui popor şi câştigată prin merite pentru el. e preferabil ca aceste merite să se datorească caracterului mai mult decât inteligenţei. Căci un caracter drept, viteaz şi generos se moşteneşte şi e o mare calitate politică, pe când inteligenţa se poate recruta din tot ce produce mai bun o generaţie, ea e aliata naturală a acestor caractere, dar din nefericire nu se moşteneşte cu atâta siguranţă.
    Apoi aristocraţia trebuie să fie puţin numeroasă, pentru ca alături de ea să aibă loc meritele personale din orice generaţie; în fine trebuie să fie în posesiune de mari bunuri imobiliare pentru că asemenea bunuri nu sunt supuse pericolului pierderii, îl fac pe om neatârnat de jocul banului şi-l pun în legătură cu brazda şi cu populaţiunea istorică a ţării”., idem, A discuta cu ignoranţa…, Timpul, 26 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 149, 150
    „Nicicând, dar absolut nicicând n-a existat rivalitate între aristocraţia de naştere şi aristocraţia intelectuală; dar amundouă acestea au aflat adesea un duşman în aristocraţia averii mobiliare, a banului. Posesiunea acestuia se datoreşte unei mişcări universale, cosmopolite a bunurilor; întâmplarea şi adeseori calităţi rele favorizează câştigarea lui; oamenii pe cari el îi ridică n-au nevoie de nici una din laturile care dau mărime fiinţei omeneşti, nici de caracter, nici de inteligenţă”., ibidem, pag. 150

    63 idem, Să discutăm cu «Românul»…, Timpul, 6 mai 1881, în Opere, vol. XII, pag. 159

    „Nici(;) [măcar] n-am gândit vreodată de-a propune”64 „pentru ţara noastră”65 „un sistem care să învieze veacul al XVII-lea, epoca lui Matei Basarab”66.

    64 ibidem
    65 ibidem
    66 ibidem

    „Cu toate acestea oricine va voi să definească marele mister al existenţei va vedea că el constă în împrospătarea continuă a fondului şi păstrarea formelor. Forme vechi, dar spirit pururi nou. Astfel vedem cum Anglia, care stă în toate celea în fruntea civilizaţiei, păstrează şi astăzi vechile sale forme istorice, pururea reîmprospătate de spiritul modern, de munca modernă. De aceea o şi vedem rămânând ca granitul, măreaţă şi sigură în valurile adâncilor mişcări sociale de cari statele continentale se cutremură”67.

    67 ibidem, pag. 159, 160

    „Dar se înţelege că nici prin gând nu ne trece a admite că aristocraţia istorică(;) se poate improviza şi că putem scoate din pământ oasele Basarabilor spre a le da o nouă viaţă”68.

    68 ibidem, pag. 160

    „În ţara noastră(;) e de ajuns dacă(;) se asigură înaintarea meritului şi a muncii(;); e destul atâta, şi numai pentru atâta se cere reorganizarea socială”69.

    69 ibidem

    „Nu suntem(;) contra nici unei libertăţi, oricare ar fi aceea, întru [atât] cât ea e compatibilă cu existenţa statului nostru ca stat naţional-românesc şi întru [atât] cât s-adaptează în mod natural cu progresele reale făcute de noi până acum”70.

    70 idem, Caracterul obştesc al luptelor…, Timpul, 7 august 1879, în Opere, vol. X, pag. 308

    „Numai pe terenul acesta găsim că o discuţie e cu putinţă. Cine susţine însă ca absolute şi neînlăturabile principii a căror aplicare ar fi echivalentă cu sacrificarea [vre]unui interes naţional acela nu poate fi omul nostru71.

    71 „Cel care respectă caracterul propriu şi libertatea de manifestare a oricărui alt geniu naţional, contractează prin aceasta el însuşi dreptul de a fi respectat în toate ale sale”., idem, Şedinţa Adunării de vineri…, Timpul, 26 ianuarie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 40, 41
    „(;)Putem afirma(;), cu istoria în mână, (;)că Domnii pământeni erau Domnii rasei române, erau duci ai neamului românesc. Ca atari ei erau solidari cu rasa română şi pururi gata a-şi pune capul la mijloc pentru drepturile acestei individualităţi etnice. (;)Însă(;) în [h]otelul intitulat „România” espresia etnologică e prea mult de[s]considerată în favorul espresiei geografice, fie aceasta locuită de orişicine. Aceasta e atât de adevărat pentru trecut încât pururi se deosibea rasa pământeană de rasele străine(;). Nu doar că românii ar fi fost vreodată netoleranţi. Dar ceea ce voiau să păstreze aici era caracterul lor naţional, esprimat în limbă, în datini, în legi”.(ibidem, pag. 40) „Era nouă a României este aceea în care elementele vechi şi naţionale ale ţării au fost în parte suplantate de elemente, nu zicem [toate] stricăcioase, dar în orice caz de o ocultă noutate”.(ibidem) „Nu zicem ca sub cerul acestei ţări să nu trăiască şi să nu înflorească oricâţi oameni de altă origine. Dar ceea ce credem, întemeiaţi pe vorbele bătrânului Matei Basarab, e că ţara este, în linia întâia, elementul naţional şi că e scris în cartea veacurilor ca acest element să determineze soarta şi caracterul acestui stat”., ibidem

    Aşteptăm dar ca, pe multe terenuri ale vieţii publice, spiritele oneste, de orice opinii s-ar fi ţinut pân-acum, să simtă nevoia unei reacţiuni sănătoase şi conforme cu trebuinţele actuale ale ţării, aşa că reacţionar va fi un titlu de merit chiar pentru mulţi din aceia cari până azi dădeau acestui cuvânt senzul reînvierii privilegiilor şi feudalităţii. Reacţiunea noastră se întemeiază pe convingerea că ţara nu mai poate merge cu această organizare(;) favorabilă(;) reputaţiilor uzurpate, fără de pericolul de-a înceta să fie ţară românească, pe convingerea în fine că statul e asemenea un product al naturei, care are legile [sale] organice după care trăieşte, şi că dacă se introduce o legislaţie artificială în locul celei care s-ar fi potrivit şi ar fi rezultat din stadiul organic al lui, arbitrariul unei asemenea substituţiuni se traduce în crize acute ce pot pune capăt existenţei noastre chiar”72.

    72 idem, Caracterul obştesc al luptelor…, Timpul, 7 august 1879, în Opere, vol. X, pag. 308

    „Ne temem(;) ca naţia cosmopolită(;) să nu biruiască pe adevărata naţie românească.
    Nu cu fraze şi măguliri, nu cu garde naţionale de florile mărului se iubeşte şi se creşte naţia adevărată.
    Noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţele seculare până în zilele noastre. O iubim sans phrases”73. „Dar o iubim fără a-i cere nimic în schimb, nici chiar încrederea ei, atât de lesne de indus în eroare, nici chiar iubirea, înădită azi la lucruri străine şi la oameni străini. Şi chiar dacă amintirea noastră ar pieri în umbra vremilor şi s-ar şterge din memoria tuturor, tot pe aceeaşi cale a conservării naţionalităţii şi ţării vom stărui, fără a face în această supremă privire nici o concesie primejdioasă ideilor veacului. Cine în această privire nu e pentru noi e contra noastră74”75.

    73 idem, De ceea ce ne temem…, Timpul, 27 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 260

    74 Fiindcă, da!, „ce să vă spun? Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc carte şi rezbele, zugrăvesc împărăţii despre care lui neci prin gând nu-i trece, iubesc acest popor care nu serveşte decât de catalici tuturor acelora ce se-nalţă la putere, popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri.
    Pe fruntea lui străinii scriu conspiraţiuni şi alianţe(;) pe seama lui se croiesc revoluţiuni grandioase(;) a căror fală o duc vro trei indivizi, a căror martiriu şi dezonori le duce poporul sărmanul”., Manuscrisul Ce să vă spun? Iubesc acest popor…, în Opere, vol. IX, pag. 488

    75 idem, De ceea ce ne temem…, Timpul, 27 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 260

    „Dacă tendenţele şi ideile noastre se pot numi reacţionare, epitet cu care ne gratifică adversarii noştri, această reacţiune noi n-o admitem decât în înţelesul ce i-l dă fisiologia, reacţiunea unui corp capabil de a redeveni sănătos contra influenţelor stricăcioase ale elementelor străine introduse înlăuntrul său”76.

    76 idem, Esprimată în termenii cei mai generali…, Timpul, 17 august 1879, în Opere, vol. X, pag. 315

    Bibliografie MIHAI EMINESCU

    ————– * * —————

    „Ieri versurile: «Cine-a îndrăgit străinii, mâncaia-r inima câinii», puteau părea unora dintre noi, drept şovinism şi exagerare, derogare de la umanitate şi contrazicere a poruncilor aduse de Mântuitorul. Azi însă, după ce am văzut şi am suferit pe propria carne ceea ce fac, în viaţa lor de toate zilele, tocmai neamurile care predică umanitarismul şi cosmopolitismul, şi mai ales după ce ne dăm seama că răul din omenire (decăderea morală şi exploatarea omului de către om) se datoreşte tocmai perversităţii de a ataca legile naţionalismului în exterior şi a le aplica cu habotnicie şi suprem egoism acasă, calea spre înţelegerea mărturisirilor şi profeţiilor de la Timpul ni-i mult mai deschisă. Iar versurile citate mai sus, nu ne par deloc neomenoase şi rănind adevărul. Ci din contră, ele pun blestem pe cei ce calcă lumina-n picioare, pentru că străinismul se confundă, pe planul mare, cu păcatul, cu introducerea microbilor ucigători în organismele sănătoase. Şi cine favorizează pe străin, trădează sănătatea, lumina. Îl batjocoreşte pe Dumnezeu. Îi aruncă cu noroi şi întuneric în obraz(;).

    Neamurile care fac atâta caz de umanitate şi ne acuză pe noi de huliganism când îndrăznim să ne scuturăm gâtul din jugul străin, merg la ele acasă, în sânul comunităţii lor sociale, spirituale şi politice, tocmai pe adevărurile formulate şi sfinţite de tatăl poeziei româneşti. Pe legile ordinii naturale. Pe poruncile ethosului naţional.(;)

    Neamul care a ţipat umanitatea cu obrăznicie de măscărici, la toate răscrucile planetei, şi-a întemeiat acum o Patrie. Israelul. Ovreii care nu l-au scos pe Eminescu din nebunul şi huliganul gândirii, îi aplică acum doctrina în Pământul Palestinei.
    Ce vom face noi? Vom asculta de cutare Nuhăm, bolborosind fraze şiret ticluite «ce din coadă au să sune», ori ne vom pune, credincioşi, fruntea sub patrafirul marelui patriarh al gândirii româneşti de totdeauna şi vom purta neînfricaţi, precum strămoşii noştri traci, steagurile măririi româneşti, peste prigoane şi morminte, spre un Rarău al unei sfinte noastre împliniri?”*

    *Vasile Posteucă, Destinul imperial al românilor. Dumnezeu, Neamul, Omul, Editura Criterion Publishing, Norcross, GA, U.S.A., f.a., pag. 58, 59

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén