Monthly Archives: aprilie 2007

Advertising şi…manipulare

by Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș | Leave a comment

Contactul direct, dintre ei şi tine este plin de candoare. Noi vă oferim, faceţi cu noi afaceri la preţuri rentabile, suntem oameni cu verticalitate…asta e varianta oficială. Surâsuri standard, ochi atenţi, bine fixaţi în ochii tăi, nici urmă de emoţie şi de mişcări interne dubioase.

Dacă ai căzut la o înţelegere cu ei ( ei sunt ceilalţi, unii sau respectabilii), le creşte inima şi te consideră prost, pentru că afacerea e profitabilă pentru ei. Vor încerca să facă acte false sau cât mai puţin dubioase la prima vedere. Chestiunile avocăţeşti lovesc sub centură de fiecare dată şi…iese sută la sută apă. Niciodată nu iese ce trebuie, ce este echitabil, ci ceea ce convine.

Prima întîlnire, primele contacte sunt uitate în detrimentul unor alte întâlniri care remaniază mintalul tău, îl sclivisesc. Dacă tu eşti mai cu bun simţ mizează pe tonuri smerite, pe ameninţări sau pe promisiuni fără final. Dacă eşti dur se gudură pe lângă tine, dându-ţi impresia că tu eşti puternic, că tu îi ţii în mână.

Afacerea postmodernă, vânzarea sau cooperarea în orice domeniu a înălţat minciuna, manipularea şi ipocrizia la rangul de artă. Virtuţile creştine nu intră în calcul mai niciodată. De ele se face caz, sunt schimonosite sau de ele se profită. Dacă te-au putut momi cu ceva atunci te au la mână.

Cine sunt ei? În mod ipocrit spunând: nu ştiu; nu i-am întâlnit niciodată.
-De unde ştii atunci ce cred ei despre tine?!
-Nu vreau să spun…
-Deci ştii cine sunt ei?
-Posibil…

Ambiguităţile ascund adevăratul miros al lumii noastre. Sub pojghiţa raţionalităţii sau a respectabilităţii se fac cele mai teribile crime: împotriva inimii şi a sufletului celor pe care îi manipulezi sau împotriva lor in integrum. A manipula este un verb industrial, manufacturier. Orice element al unei mese sau al unui utilaj le faci cu mâna ta, le
pui unde vrei. Manipulezi bani, oameni, obiecte…le aranjezi cu o diabolică minte să facă ce vrei tu.

Însă manipulatorul nu ştie gradul în care se mimează manipularea şi nici motivele pe care le are pentru a face acest lucru. Demonii şi ei, cei care ne vând, ne trag pe sfoară, ne pun curse pentru un loc de muncă, pentru o carte, pentru o semnătură, nu ştiu de ce noi raţionăm cum raţionăm. La manipulare noi răspundem cu feţe mate iar gândurile sunt în spate, acolo unde ochii răi nu pot ajunge şi nici demonii nu văd nimic, pentru că ambele categorii de suspecţi mizează pe faptul că noi înghiţim momeala aşa, de proşti.

Care este rolul publicităţii? Minciuna. Care e rolul minciunii? Profitul. Care e rolul profitului? Iubirea de bani. Care e miza iubirii de bani? Impotenţa duhovnicească. Omul care nu poate să producă cu mintea, cu sufletul diverse lucruri, le cumpără sau le spoliază, adică le fură. Ce ne face să ne credem importanţi când avem numai lucruri făcute numai de alţii şi nu de noi? Iluzia demonică în care trăim. De ce ne complacem în ea? Pentru că nu vrem să fim nimic. De ce nu vrem? Pentru că am înţeles că se poate să trăieşti şi ca un parazit. De ce vrei să fii parazit şi de ce vrei să ajungi în Iad pentru asta? Pentru că nu avem încredere în talantul pe care ni l-a dat Dumnezeu şi nu vrem să îl lucrăm.

Preferăm să fim proşti decât să fim liberi.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Despre nebunie şi demoni

by Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș | 19 Comments

De câtva timp ne rugăm pentru o persoană care are o stare avansată de schizofrenie şi accente puternice de revoltă. Mă doare inima pentru ea, pentru că este un om la care ţinem, pe care îl cunoaştem de multă vreme. Boala ei mintală e una, însă pe lângă aceasta, are puternice înrâuriri satanice care se regăsesc şi la alte persoane căzute în înşelare demonică. Asta m-a făcut să detectez aceeaşi prezenţă satanică şi aceleaşi idei la două persoane care nu s-au întâlnit niciodată.

Avem aşadar două cazuri de oameni dezechilibraţi care cred aceleaşi lucruri, care spun lucruri asemănătoare şi aceasta din cauză că au ispite din partea aceloraşi fel de demoni. Demonii care se apropie de oamenii bolnavi mintal le sugerează obsesii, stări de spirit care nu au nimic de-a face cu ei, tocmai pentru ca boala să se acutizeze.

Am vorbit la telefon cu această persoană şi ascultam uimit lucrurile pe care mi le spunea. Cuvintele ei le-am regăsit în gura altor oameni, care nu se cunosc între ei, dar care trăiesc stări asemănătoare. Ceea ce îi leagă sunt ispitele care îi asaltează. Îmi închide telefonul din senin. Sun o altă persoană ca să îmi dea detalii despre gradul de tulburare a celei cu care vorbisem şi îmi spune lucruri cutremurătoare despre ea.

Destăinuirile despre acest caz sunt identice cu cazuri celebre de posesie şi înşelare demonică. Boala e una, însă manifestările care le au aceste persoane sunt de esenţă demonică, pentru că au în comun detalii religioase, închipuri care ţin de cei care se cred sporiţi în duhovnicie, dar ei sunt devastaţi de boală şi de înrâurire demonică.

Cum ajungi să înnebuneşti? Ce te face să crezi în obsesiile pe care demonii ţi le pun înainte? Din observaţiile noastre rezultă faptul că nebunia, ca deteriorare pronunţată a creierului, este secundată de o puternică încredere în sine şi de o stranie fantezie. La nivel material, pe măsură ce conexiunile creierului şi energia mintală scad datorită multiplelor excese, creşte încrederea în fantezie, în irealitate. Dubla personalitate a celor bolnavi mintal, excesele şi afectarea lor sunt amestecate cu o stranie ataşare egoistă de anumite detalii.

Detaliile disparate, anumite evenimente din trecut sunt potenţate de către demoni şi ele devin obiectul central al minţii. Ruperea de realitate, de nevoile imediate se petrece însă voit, asta mi se pare cel mai dramatic, pentru că nu mai vor să suporte stresul zilei, stresul continuu pe care îl cere o viaţă activă. Intromersiunea în trecut, scufundarea în visare şi în obsesii ia forma unei continue interogaţii fără răspuns.

Însă boala psihică e numai mediul prielnic unde se dezvoltă obsesiile aduse de către demoni. Aceste obsesii nu sunt gândite, nu sunt fapte de viaţă, nu sunt lucruri care te-au cutremurat la un moment dat ci sunt realităţi care apar din senin sau care sunt inoculate în mod participativ, prin citirea unei cărţi, printr-un film, printr-un joc pe computer…

Persoana pentru care ne rugăm şi pentru care suferim crede că e manipulată de un fachir indian şi că faptele pe care ea le face nu îi aparţin. Deşi are uzul raţiunii foarte acut în unele momente se reîntoarce mereu la o idee pe care a citit-o într-o carte şi care, pe care o presupune a fi reală, pe care o presupune că se petrece şi în cazul ei. În timp ce se crede manipulată de la distanţă, crede în acelaşi timp că este un om ales şi că are o mare misiune, pentru că lumea se va dezintegra în curând.

Cele două obsesii majore ale ei se bat cap în cap. Ambele sunt influenţe demonice, ambele sunt idei inoculate pe fondul baricadării ei în neacceptarea realităţii. A suferit două mari traume, pentru că ambii părinţi i-au murit de curând şi se simte foarte singură. Iar pentru că nu poate să suporte realitatea, acceptă faptul că are un destin implacabil.

Nu suportă sfaturi, nu mai merge la Biserică, nu mai ia medicamente, dar aşteaptă sfârşitul lumii şi se crede o aleasă a lui Hristos. Toate exagerările şi înşelarea ei vin din aceea că nu poate să accepte viaţa pe care o are. Nu vrea să accepte că viaţa pe care o are este a ei şi că şi-a făcut-o într-un anume fel şi că tot ce se petrece cu ea este o iluzie, pentru că nu acestea sunt adevăratele ei sentimente.

Adevăratele sentimente ale acestor oameni intră undeva în ei, intră la fundul sufletului şi demonii proiectează în ei frici, obsesii, care nu au nicio concreteţe, tocmai pentru ca să nu iasă de sub impresia că sunt persecutaţi, că sunt nedoriţi, că sunt proscrişi. Dacă ar accepta ceea ce le spui, că tot ce cred ei este un miraj, o fabulaţie şi că vindecarea vine din aceea de a nu se mai lăsa furaţi de imaginaţiile şi obsesiile aduse în ei de către demoni, atunci situaţia lor s-ar schimba imediat, ar fi bucuroşi, chiar dacă boala ar continua să îi devore.

Dar ei îşi sporesc starea de depresie tocmai pentru că iau de bune tot ceea ce li se proiectează în minte în momentele când ei sunt slăbiţi mintal, când sunt fără energie, fără putere în ei. Stau şi analizez gândurile lor şi mă înfior. Dacă încep să cred ceea ce cred ei imediat las loc demonilor în mine şi se instaurează o stare de pseudo-boală, pe care numai eu o sesizez. Însă dacă începi să te rogi vezi că toată această lume fabuloasă din mintea ta se destramă, că mintea se unifică, că harul te umple şi că ceea ce părea o adevărată boală, o problemă, era de fapt o stare indusă de demoni, o iluzie.

În concluzie, dacă afecţiunile mintale deteriorează creierul şi oferă o stare de detaşare de realitate, demonii vin şi duc la extrem această neputinţă fizică, iluzionând creierul să se scufunde în filmele cu monştri închipuiţi.

Vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda ( In. 5, 1-15)

by Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș | Leave a comment

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,

vindecarea slăbănogului de la Vitezda ne certifică anumite lucruri foarte importante despre Domnul şi despre noi. Primul dintre ele este acela că Iisus, ca Dumnezeu întrupat, cunoaşte vieţile oamenilor şi ştie suferinţele lor, cf. v. 6. El ştia că omul era bolnav de 38 de ani şi că singura lui dorinţă era vindecarea.

Tocmai de aceea îl întreabă dacă vrea să îl vindece, pentru că ştia că omul vrea să se vindece. Boala, îmbolnăvirea noastră este cunoscută de către Dumnezeu: acesta e lucrul pe care Evanghelia de astăzi ni-l certifică. Cu toate că El ştie boala noastră, ca un Dumnezeu atotştiutor şi ca Făcătorul nostru, El ne întreabă mereu dacă vrem să ne vindece de boala păcatului.

De ce nu vindecă Dumnezeu toate bolile sau de ce bolile sunt îngăduite de către Dumnezeu? Pentru că boala e o urmare a păcatului şi pentru că din păcat, din boală se iese prin credinţa în Dumnezeu şi prin dorinţa de a lepăda păcatul. Boala, aşa cum vorbeam şi altă dată, este iniţiatoarea a mult bine în fiinţa noastră, pentru că ea ne trezeşte la conştiinţa faptelor noastre.

Omul dorea să aibă un om, un sprijin şi nu îl avea. Faptul că Iisus, Dumnezul nostru, vine şi îl întreabă pe om dacă vrea să se vindece, arată că El nu uită şi nu trece cu vederea pe nimeni. Dumnezeu, Cel care ne ştie pe toţi, nu ne uită pe niciunul. Avem aici preştiinţă şi providenţă! Dumnezeu, Cel ce ştie toate, Care îngăduie boala noastră ca pe o trezire la viaţa duhovnicească, Care ne poartă de grijă, Care este singurul ajutor nebiruit al fiecăruia dintre noi şi adevăratul sprijin în toate, vine şi ne ridică din boală, din necaz, din ispită, atunci când suntem pregătiţi să înţelegem importanţa sănătăţii reale.

Boala vine cel mai adesea când nu preţuim viaţa pe care ne-a dat-o Dumnezeu, când ne îndreptăm spre rele mai mult decât spre cele bune, când ajungem să devenim insensibili la păcatele noastre. Şi când vine boala şi ne trezeşte, când vedem cât de subţire este firul vieţii şi cum el se poate rupe oricând şi că nu suntem pregătiţi pentru a trece, prin moarte, la Domnul, atunci înţelegem că viaţa şi sănătatea au sens, că ele sunt importante când sunt resimţite ca un mare dar dumnezeiesc.

Cuvintele Domnului, cf. v. 7, prin care vindecă pe slăbănog sunt lapidare, puternice şi definitive. Sănătatea vine ca o poruncă divină, ca un mesaj puternic de a se debarasa de păcat, de viaţa de până acum, pentru o nouă mergere în viaţă. Pentru a te ridica din păcat trebuie să te scoli, să te trezeşti, să îţi schimbi mintea, să îţi porţi fiinţa ta spre Dumnezeu, să te porţi în bine şi să umbli în căile Sale.

Patul slăbănogului, firea umană lovită de păcat, e cea pe care trebuie să o purtăm în căile Domnului şi să o curăţim. Ia-ţi patul şi umblă înseamnă într-un mod mai înalt, poartă-te ca un om viu, ca un om duhovnicesc, cu simţuri noi, care mergi în căile Domnului. Fiecare trebuie să ne purtăm patul cu noi, adică firea noastră, trecutul nostru, dar să ne schimbăm în bine, să mergem spre bine şi să nu stăm. Dacă stăm, dacă ne oprim din dorirea noastră după Dumnezeu nu rămânem în bine ci decădem din rău spre tot mai rău.

În viaţă trebuie să mergi, trebuie să acţionezi şi nu să pierzi vremea. Sănătatea integrală înseamnă să te manifeşti prin toată fiinţa ta ca un om plin de har. Trebuie să umbli! Un alt mesaj aşadar este acela că viaţa bună este o mişcare continuă în bine, în a face binele. A fi bolnav nu înseamnă a suferi de o boală anume ci a nu mai avea nădejde, a cădea în nesimţire faţă de Dumnezeu, a nu mai dori vindecarea sufletului dacă trupul, să zicem, a suferit un accident grav.

Sănătatea este recuperabilă. Întotdeauna, la nivelul sufletului nostru ne putem schimba, ne putem schimba într-o clipă, dacă pentru trup e nevoie de ani de zile pentru vindecare. Acolo unde omul este într-o boală incurabilă cu trupul poate să fie viu cu sufletul. Şi dacă e viu atunci nu e bolnav cu adevărat, ci are o suferinţă temporară. Păcatul însă e o suferinţă nu atât temporară ci veşnică. Dacă păcatul nu este curăţit din noi, dacă nu este eliminat din noi el este cu adevărat boala noastră.

Vindecarea s-a făcut sâmbăta ( v.9). Vindecarea a nemulţumit pe evreii ( v. 9-13) care respectau litera Legii şi nu Duhul Legii. Legea spune să faci bine aproapelui tău şi nu să îl ignori. Sărbătoarea, ca să fie una veselă, ună reală, trebuie să aibă participanţi sănătoşi, în special sănătoşi la suflet. Iar dacă nu te bucuri de o minune pentru că trebuie să respecţi o odihnă fizică, atunci se vede treaba că nu mai ai o ierarhie bună a lucrurilor. Ce e mai de preţ o zi liberă de 1 mai sau o bucurie, o vindecare reală, adâncă a trupului şi a sufletului nostru? Dacă alegem un picnic la iarbă verde în loc de o bucurie reală, de o minune, atunci avem o problemă cu adevărat gravă în fiinţa noastră.

Numele Binefăcătorului rămâne, pentru un timp, necunoscut slăbănogului, pentru ca el să mulţumească în mod real lui Dumnezeu. Slăbănogul este găsit peste ceva timp în templu de către Domnul, semn că omul era bucuros şi lăuda pe Dumnezeu pentru minunea petrecută cu el. Şi când îl găseşte în templu, la rugăciune probabil, pe omul vindecat, Domnul îl atenţionează că păcatul (v. 14) nu trebuie înmulţit în noi, că el, păcatul, îl adusese în acea stare şi că păcatul e răul de care suferim.

Bărbatul se arată mulţumitor (v. 15). El le spune iudeilor că Iisus este vindecătorul său iar aceia doreau să Îl omoare că încalcă sâmbăta ( v. 16). Pe ei îi interesa sâmbăta şi nu omul! Tocmai de aceea, fiecăruia dintre noi, Evanghelia de astăzi îi spune să nu punem preţ pe aspectul exterior al sărbătorilor ci pe interiorul lor, pe harul lor şi să nu dispreţuim pe oameni, să nu dispreţuim a face binele când putem, pentru că milostenia, sfatul bun, ajutorul rugăciunii sunt elementele reale ale slujirii şi ale iubirii lui Dumnezeu. Nu putem disocia de slujirea noastră adusă lui Dumnezeu grija pentru fraţii noştri şi pentru lumea peste care suntem puşi să fim stăpîni milostivi.

Dumnezeu, Care ştie inimile şi adâncul vieţii noastre, realitatea noastră, cere să fim milostivi şi buni cu cei pe lângă care trecem, cu cei cu care trăim şi muncim, pentru că a fi viu şi a fi sănătos înseamnă să fii bun. Dacă nu eşti bun ajungi o umbră de om, un om fără inimă, un om slăbănogit de iubire, sărac de iubirea de Dumnezeu şi de om.

Mesajul lui Dumnezeu pentru noi este acesta: să nu credem niciodată că El nu ştie cine suntem noi şi să nu credem vreodată că suntem singuri, că suntem părăsiţi de către El. Chiar şi atunci când ne e greu, chiar şi când nu mai ştim ce să facem, El este cu noi şi nimeni împotriva noastră! Dumnezeu să vă binecuvinteze şi să vă umple de pace în această zi şi în toată viaţa dv.! Amin.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Foamea de concretul palpabil

by Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș | 2 Comments

Această centrare pe ceea ce se vede în detrimentul lucrurilor, al realităţilor simţite cu mintea, simţite duhovniceşte vine din aceea că am renunţat la o privire adâncă a vieţii noastre şi ne situăm în domeniul cunoaşterii în senzorial. Nu credem decât în acele lucruri pe care putem pune mâna, pe care le putem simţi ale noastre. Însă concretul acesta simţit, apropiat nouă, nu ne scapă de angoase, nu ne scapă de nelinişti, pentru că sufletul nostru nu se poate împăca cu o stăpânire numai peste forma exterioară a lucrurilor.

Noi avem o casă, nişte lucruri, nişte obiecte care ne aparţin dar toate acestea nu ne astâmpără foamea de cunoaştere, de experiere, de intuire a realităţii. În viaţa duhovnicească a Bisericii, oamenii care trec dincolo de senzorial, care experiază, trăiesc slava lui Dumnezeu înţeleg că nu putem fi stăpâni peste ceva, peste lucruri şi peste noi înşine dacă nu suntem umpluţi de altceva mai presus de noi, dacă nu suntem îmbrăcaţi în slava cea veşnică a lui Dumnezeu. Pentru că adevărata statură a omului este aceea de a fi plin de har, plin de slava lui Dumnezeu, de a fi stăpân peste trupul şi sufletul lui şi mai ales un contemplator şi spijinitor activ al lumii care îl înconjoară.

Visceralitatea foamei după ceea ce vezi, vraja de a cutreiera lumea, de a o cunoaşte, de a te bucura de ea vine din aceea că dorinţa omului, pofta lui nu îşi mai află împlinirea în Dumnezeu, în Cel întru care se împlinesc toate dorinţele noastre ci în materia de sub noi, de sub demnitatea noastră de oameni care trebuie să tindem mereu spre Dumnezeu. Astfel iubim creaţia în locul Ziditorului ei şi foamea noastră după împlinire nu îşi poate găsi astâmpărul, săturarea.

Ştim cu toţii că tinereţea omului este o căutare, o bucurie de ceva, de împlinire, de reuşită. Omul tânăr îşi caută sensul său, Îl caută pe Dumnezeu în toate căutările sale, ca tot omul de orice vârstă de altfel, numai că aceste căutări se lovesc de finitudine, de materialitate, devin căutări pătimaşe, dacă nu se vede lumea întreaga şi viaţa noastră în dimensiunea ei veşnică. Îndrăgostirea de cineva, prietenia, căsătoria, afacerile corecte, orice lucru care poate spori armonia între noi, dacă sunt privite cu conştiinţa că ele ne direcţionează viaţa într-un anume fel şi că noi trebuie prin acestea toate să ne pregătim de Împărăţia Sa, devin căutări care împlinesc.

Dorul nostru de aventură, curiozitatea noastră, dorinţa enormă pentru experienţă sunt dovezile vii, interioare, ale capacităţilor noastre benefice cu care suntem înzestraţi de către Dumnezeu şi care, în măsura în care sunt bine direcţionate, centrate pe viaţa autentic ortodoxă, împlinesc cu adevărat pe om şi îl aduc la a se bucura de împlinirea dorinţei lui. Nu trebuie să ne omorâm dorinţa, căutarea, interesul real pentru a cunoaşte, ci numai să dorim să cunoaştem tot ce ţine de Dumnezeu şi de viaţa întru care noi ne împlinim cu adevărat, de viaţa duhovnicească, de viaţa după poruncile Sale, în Biserica Sa.

Greşeala imensă a tinereţii rău direcţionate constă în aceea că îşi pierde entuziasmul, că se blazează. Neputând să accepte sau să înţeleagă locul alegerilor rele şi ale atrocităţilor şi nedreptăţilor de tot felul, omul înţelege că trebuie să pactizeze cu răul în viaţa lui ca să îi fie bine. Tocmai de aceea, acel: „fă-te frate cu dracul până treci puntea”, hopul, viaţa, nu arată decât o renunţare la încrederea în darurile lui Dumnezeu pe care trebuie să le dezvolţi, la încrederea în providenţa lui Dumnezeu, la purtarea Sa de grijă, pentru a fi şi tu ca ceilalţi.

Foamea de concretul palpabil, de concretul de aici, de afară, din stradă, din magazin, de pe stadion şi nu foamea după pacea din noi, după bucuria veşnică din inimă ne face să fim oameni laşi, conduşi spre rău cu voia noastră, şi nu nişte oameni liberi prin Duhul din ei. Libertatea duhovnicească, singura libertate reală a omului, este aceea în care, fiind în har, nu te simţi constrâns de nimic şi de nimeni în acţiunile tale şi te manifeşti ca un om supus lui Dumnezeu şi iubitor de oameni.

Dacă căutăm numai exteriorul lucrurilor, adică posesiunea prin cumpărare a lucrurilor şi nu căutăm ca inima noastră să nu fie robită de lucrurile pe care le avem temporar, atunci noi nu mai căutăm să vedem prin lucruri dincolo de ele ci sucombăm sub grija noastră de a avea cât mai multe.

Căutarea autentică aşadar este o căutare care primeşte împlinire de la Dumnezeu. Dacă un om doreşte să ştie ce va fi cu el după moarte sau dacă doreşte să ştie care este împlinirea vieţii lui, în viaţa duhovnicească, de pocăinţă şi de fapte bune a Bisericii, el află încredinţarea că s-a mutat de la rău la bine şi că se îndreaptă mereu spre mai bine, spre mai multă cunoaştere, fericire şi înţelegere şi că în har va sta întreaga veşnicie.

Foamea după viaţă, după fericire e o foame autentic umană, un semn că suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu. Şi dacă simţim că trebuie să trăim din plin viaţa, că trebuie să ne bucurăm, că trebuie să fim plini de entuziasm, atunci răspunsul la căutările noastre este viaţa întru fapte bune, după îndemnurile Scripturii şi ale Sfinţilor din toate veacurile, care ne demonstrează că se poate să fii foarte fericit în orice împrejurare a vieţii şi veţi simţi şi dv. această fericire, urmându-le lor.

Nu am văzut om credinios până acum, care fiind plin de entuziasm, de bucurie, de har dumnezeiesc şi fiind încercat de tot felul de chinuri să spună că e mai bine să fii ca lumea decât ca Dumnezeu. Pofta lumii, trufia minţii, idolii minţii noastre se ofilesc de la sine atunci când înţelegem că singurul Stăpân şi Domn al vieţii noastre e Dumnezeul nostru Cel întreit în persoane şi că de la El şi prin El ni se lucrează toată viaţa, bucuria şi împlinirea.

Foamea noastră după adevăr, după bucurie, după fericire se împlineşte întru Dumnezeu mai mult decât am fi sperat vreodată, pentru că suntem creaţi de El pentru a ne bucura veşnic de El. Sfatul nostru este acesta: dacă nu vă bucuraţi întru Dumnezeul treimic cu adevărat nici nu ştiţi ce e viaţa! Orice fel de acţiune care nu ne aduce bucurie duhovnicească e lipsită de racordarea la viaţa Lui. Iar dacă fiecare lucru bun ne aduce bucurie, atunci foamea noastră după a fi fericiţi este o foame care se împlineşte numai dacă faci binele, dacă urmezi pacea şi dreptatea şi le faci să fie în tine, indiferent de câte probleme, dureri şi necazuri vei avea.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Discuţii clandestine, ceva poezie şi două cepe

by Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș | Leave a comment

El, intră pe partea dreaptă în scenă şi îi spune ei:
-Ai capul ca un celular, pentru că toată ziua vorbeşti la celular. Ce, eşti celular? Spune, eşti celular?
-Nu sunt celular, sunt femeie…
-Cam prost eu, nu ştiu că tu eşti femeie…dar arăţi ca un celular…şi aud voci…
-Auzi voci în capul tău pentru că eşti nesănătos. Dacă eşti nesănătos auzi voci şi dacă auzi voci eşti diliman, adică trebuie să te spitalizăm.
-Cine pe cine spitalizează?!
-Eu pe tine. Te ducem acolo, te băgăm în cămaşa de forţă, eu mă fac că te vizitez…şi tu stai acolo, ca un celular…
-Ba, nu, tu eşti un celular…
-Ba, nu, tu eşti un celular…

Regizorul este iritat de această frecvenţă de celulare pe scenă şi enervat opreşte mersul bun al repetiţiei.
-Bă, voi mă băgaţi în pământ cu zile…Dacă scrie acolo în textul ăla dement că voi trebuie să ziceţi celular…, celular…, celular…, voi asta ziceţi?!
-Adică să improvizăm?!, zice ea.
-Da, să improvizaţi, zice regizorul.
-Atunci, repetăm, adică zicem mai departe… şi mai băgăm şi de la noi…, zice el, bărbatul.

Femeia, ca şi când şi-ar pune părul pe moaţe, se uită în oglindă cu interes. De fapt nu prea are ce vedea, că se ştie, e tot ea, dar ea tot se uită…cu interes. Un interes de câteva minute bune. Bărbatul e şi el interesat să vorbească cu femeia dar nu ştie ce replică să-i dea, pentru că are prea multe replici în cap. Îi zboară replicile prin cap, el nu ştie ce să facă, e consternat de situaţie, ba, mai degrabă iritat, stă ca un pisălog, ca un clandestin, arată cu degetul, dă din braţe haotic, până când…îl apucă un singur gând, un gând dominant, freudian am zice, să se gândească dacă nu cumva el s-a îndrăgostit aiurea…

Nici nu pot să continui. La Freud, dacă îţi vezi soţia e ca şi cum ţi-ai vedea mama în ea, adică te-ai fi căsătorit cu mama ta. Elucubraţii…Adică demenţe, absenţe…

-Ţi-aş putea recita o poezie, draga mea,
numai cu accepţiunea ta…

Femeia se tot uită în oglindă şi în ultimele trei sferturi de oră. Atracţia frumuseţii nu îi dă pace.
-Da, poţi, dacă nu ai altceva mai bun să faci…
-Poezia înseamnă să faci, nu să nu faci…
-Şi ce faci tu, mă rog, dacă îmi creezi mie poezii?!
-Îţi spun ce simt…
-Hai, spune-mi!

Te văd visând şi-mi pare rău…
-Ăsta e primul vers?!…
-Da, şi or să mai vină şi altele. Dacă nu aştepţi să creez versuri, atunci mă duc în oraş şi te las cu bigudiurile.
-Hai, zii!
– Zic, dar fără să mă întrerupi. Dacă mă întrerupi îţi dau cu ceva în cap…( femeia cam tăcu mâlc)
De enervare liberă

Mă enervez pentru că nu am ce să-ţi spun.
Cred că am câteva lucruri să-ţi spun, adânci sau seci,
dar nu ştiu cum să ţi le spun.
Aşa vreau eu să ţi le spun, chiar dacă mă enervez
şi mă enervează şi bigdiurile tale
de o jumătate de oră puse şi iarăşi răspuse.
Dar pentru că nu ştiu cum să ţi-o spun, te iubesc,
chiar dacă mă enervezi că îţi pui de o jumătate de oră bigudiurile…

Poezia a durat adânc în noapte. Problema e că nu poezia e de vină, ci două cepe, gingaşe, care mi-au căzut prin email direct în my books sau în my space.
-Două cepe gingaşe?!
-Da, două cepe gingaşe, mari, galbene…din care am făcut salată.
-Salată?!!
-Da, domnule salată cu salată de primăvară şi a fost bună…
În spatele meu, al doilea regizor al regizorului îmi spunea să termin că e ora mesei. Atunci, dacă e ora mesei, poftă bună de teatru, de poezie şi de alte lucruri şi: fiţi sinceri!

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian