Adolescența cu căști în urechi

Foarte des puteți vedea pe stradă tineri cu căștile în urechi, cuplați la telefoanele mobile, care țin loc, după caz, și de aparate de fotografiat, radiouri, calculatoare, jocuri electronice, etc. Ei înșiși par foarte cuplați la aceste aparate, foarte absorbiți de ceea ce fac. Asta doar în aparență. Fiindcă în esență problema nu este că îi acaparează interesul pentru ceva, ci că îi omoară dezinteresul pentru tot sau altfel spus, interesul pentru nimic.

„A-ți omorâ timpul” a devenit o expresie celebră în România. Însă îți omori timpul numai atunci când timpul nu este prețuit, când ți se pare că viața ta are un interval care n-ar fi trebuit să existe. Între enervarea și stresul de la locul de muncă, între timpul acesta pe care ajungi să-l petreci scrâșnind din dinți și dorind să se termine odată și timpul liber pe care îl omori aiurea (butonând canalele TV la întâmplare sau navigând tot la fel de haotic pe web sau făcând orice altceva decât să ceea ce îți cere ființa ta ca să te liniștești), după ce l-ai așteptat cu înflăcărare, nu e nicio diferență de non-sens. Ambele percepții temporale sunt ilogice. Dacă viața are sens, atunci și munca are sens, și relaxarea e o bucurie, nu o răzbunare într-un segment de timp asupra unui alt segment de timp, pe care crezi că ai fi putut să-l petreci altfel, mult mai plăcut.

Adolescenții cu căștile tot timpul în urechi (pe stradă, în metrou, la facultate, la școală, etc.) sau cu ochii în telefonul mobil sunt o paradigmă postmodernă a crizei, a enervării pe viață, a refuzului lumii reale, a îngrădirii de sine într-un univers care se vrea cool, tipic vârstei lor, dar care este reducționist și xenofob, intolerant cu orice nu rimează cu un anumit haos pe care ei îl numesc mod de viață. Când adolescentul/ a merge cu căștile în urechi el/ea vor să spună că nu le place nimic din ceea ce văd, că lumea îi încurcă, îi enervează.

Disprețul adolescentului e total, mesajul lui e acela că el are o lume a lui, din care nu fac parte ceilalți. El se delimitează interior de cei din jur și se simte neînțeles, când de fapt disprețuiește relațiile, nu acordă timp suficient aprofundării vieții și realității și se simte stingher într-o lume în care vrea să se simtă adulat dar căreia nu îi dă nimic.

Ce mesaj are el pentru noi? Că doar el singur deține adevărul sau că vrea să scape de noi, care avem alte adevăruri decât ale lui. Unde e toleranța pe care ne-o cere? Cum să vorbim cu autismul lui dacă noi suntem mereu ceilalți, cei care nu avem loc în inima sa?

Adolescența nu este teribilistă pentru că poartă căști și nu e nici măcar interesantă pentru că e altfel . Atunci când este intoleranță crasă, adolescența este un egoism ridicat la rangul de mod de a fi.

Gianina și Dorin Picioruș

Între contemplare și visare

Dacă cu visarea fiecare stă bine, chiar foarte bine, cu contemplația stăm ambiguu de prost. Cred că ați auzit punându-se de multe ori semnul egal între visare și contemplare. Un semn de egal fraudulos. Însă cele două realități interioare se nasc din poziționări foarte distincte.

Ca să visezi trebuie să fii egoist. Iar noi suntem egoiști din plin. Visarea e închidere de perspectivă, e teren privat, unde fiecare își ascunde dulcile perversități sau bombasticile orgolii în clipe de pierdere în gol.

Visarea e închidere într-un timp egoist; baricadarea în tine cel păcătos. Contemplația însă înseamnă scoaterea gândurilor din tine însuți, retezarea lor printr-o tăcere a minții, lăsarea minții goală de gânduri, pentru ca harul să scrie gânduri sfinte în mintea noastră. Ca să contemplii rațiunile lucrurilor, sensul duhovnicesc al copacului, al muntelui, al animalelor, al oamenilor, al evenimentelor istoriei trebuie să ne dezlipim de multele gânduri și să vedem armonia veșnică a rațiunilor lui Dumnezeu din creația Sa.

Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul fiecare lucru are în sine o rațiune duhovnicească din veșnicie; care va fi introdusă de Dumnezeu în lucruri potrivit sfatului celui mai înainte de veci al Treimii. Mai înainte de a crea fiecare lucru, Dumnezeu avea sensul duhovnicesc pentru lucrul ca atare. Într-un articol pe care am de gând să îl scriu cât de curând, despre faptul de ce nu mai suportăm sensul duhovnicesc al Scripturii, al Părinților, al Bisericii și al lumii, am să dezvolt acest subiect al sensului alegoric.

Interpretarea duhovnicească a lumii ține de contemplare și de luminarea dumnezeiască. Contemplarea și luminarea harului sunt realități duhovnicești trăite de cei care se curățesc de patimi și care sunt umplere a minții și a inimii de înțelesuri și de înțelegeri pe care nu le avuseserăm niciodată înainte și pe care nu le citiserăm nicăieri altundeva.

Dacă pentru un artist, de orice factură ar fi el, visarea ține de imaginație iar metafora, fie ea chiar revelatorie, nu depășește observația curentă și imaginția prodigioasă, contemplarea înseamnă înțelegerea unitară și directă, într-o clipă, a sensurilor adânci ale Scripturii, ale Părinților, ale slujbelor Bisericii și ale creației, venită ca o umplere de lumină, de cunoaștere și de iubire copleșitoare.

Visare= imaginație. Contemplare= umplere de har. Dacă prin vise ne umplem de demonii fricii, ai desfrânării, ai slavei deșarte…prin contemplație ajungem să vedem sensul profund al lucrurilor, sensul dumnezeiesc al lucrurilor. Spre exemplu găsim la Sfinții noștri Părinți înțelegerea sensului dumnezeiesc al copacilor sau al animalelor și acest sensuri sunt transferate la nivelul mântuirii personale. Copacul cu adânci rădăcini poate fi înțeles ca statornicie a noastră în viața duhovnicească sau, dacă ne uităm la copacii măreți, care rezistă vânturilor, aceștia pot fi expresia superbiei noastre, a aroganței noastre, care nu se pleacă niciunei bătăi/niciunui avertisment divin.

Contemplarea creației și a Scripturii transferă toate cunoștințele duhovnicești dobândite în cadrul disputei noastre interioare cu patimile și în ajungerea noastră la virtuți. Orice înțelegere duhovnicească sau a rațiunilor duhovnicești, a sensurilor duhovnicești este un bun al patrimoniului interior în drumul nostru spre curățire și luminare a ființei noastre lăuntrice. Contemplăm, adică înțelegem conduși fiind de har.

Cel care contemplă e cel care și-a curățit mintea de gânduri și care simte în el pe Duhul Sfânt. Cel care visează e cel care se lasă condus de patimile sale și, și le propune pentru sine ca deosebit de interesante. Oamenii duhovnicești consideră visarea o adulare de sine și o neascultare de Dumnezeu și orice gând care se naște din infatuare e o părere de sine eradicată din orice carte care vrea să se numească teologică .

Teologia e compusă din contemplare, luminare și vedere dumnezeiască și pe citirea condusă de har. Cel care înțelege sensurile Scripturii, sensurile dumnezeiești ale Scripturii e în consonanță cu Părinții din vechime, cu cei de azi și cu adâncul smereniei vieții duhovnicești. Contemplarea e înțelegere a sensurilor tainice, pe când luminarea dumnezeiască este o înțelegere harismatică a ansamblului, a unei situații, a unei probleme existențiale.

Comentând extazul Sfântului Petru din F. Ap. 10, Sfântul Maxim Mărturistitorul spune că Petru avea nevoie de multe înțelegeri, de multe luminări pentru a transla în viața Bisericii poruncile Domnului. Deși primiseră cu toții, toți Apostolii, porunca de a propovădui tuturor și de a boteza pe toți cei care vor crede în Hristos și în mântuirea Lui, Petru așteaptă confirmarea practică a cum să se facă propovăduirea și cum să se facă intrarea păgânilor în Biserică. Pentru punerea în paractică a poruncilor Sale, Hristos i-a deschis mintea prin extazul de la cap. 10 din Faptele Apostolilor și prin luminare dumnezeiască. El a văzut extazul și i-a înțeles mesajul în scurt timp, botezându-i pe păgânii care primiseră în mod dumnezeiesc, minunat, pe Sfântul Duh.

Comentariile Sfântului Maxim ( mă refer acum cu preponderență la Răspunsuri către Talasie și la Ambigua) sunt compuse din contemplații duhovnicești și luminări dumnezeiești făcute față în față cu texte scripturale sau cu întrebări existențiale. La Sfinția sa se îmbină comentariul literal, simbolic și numerologic cu contemplația și luminarea dumnezeiască, alături de semnificative detalii din experiența sa extatică evidentă. El trece de la sensul evident la cel contemplativ pe baza unei foarte abile și adânci cunoașteri biblice îmbinată cu reale, autentice elemente obținute prin luminare dumnezeiască.

În cadrul unei conferințe internaționale de Teologie am enervat teribil pe un foarte erudit traducător romano-catolic când i-am precizat faptul, că nu pot fi de acord ca teolog ortodox cu eradicarea înțelesului alegoric al Scripturii, pentru că la el se ajunge prin luminarea Sfântului Duh și nu pe cale filologică. S-a făcut că traducerea în limba italiană a fost defectuoasă și că nu mi-a înțeles mesajul direct, care nega osatura întregului său expozeu teologic, dar remarcile mele l-au făcut să se schimbe la față și să nu mai vrea să mă salute la ieșirea din sala de conferințe.

De ce nu iubim alegoria sau înțelesul duhovnicesc al Scripturii? Pentru că am renunțat la viața de curăție și de sfințenie, la relația directă și iluminativă cu Treimea și credem că putem să furăm și să înțelegem tainele Scripturii și ale Bisericii pe cale filologică, comparativă și critică. Moartea teologiei științifice, pur științifice este o moarte din fașă. Ea nu are legătură cu contemplația, cu luminarea dumnezeiască, cu vederea dumnezeiască și cu sfințenia, ci e compusă pe baza unor comentarii subiectiviste de nivel filologic.

Cred că am început să vorbesc deja despre conținutul articolului de care vă vorbeam la timpul viitor. Nu e nicio greșeală, ci dimpotrivă e un mare bine să amintim faptul, că Teologia cere vedere, contemplare, luminare dumnezeiască, multă smerenie, multă filologie, multă istorie, multă cercetare, însă toate la un loc și nu separate.

Nici filologia și nici abordarea critică și evaluatorie nu e în disonanță cu experiența mistică ci se completează reciproc. Pentru a vedea bine să citești ai nevoie și de ochi buni și de lumină și de carte. Ca să înțelegi adânc un text, trebuie să știi că e un text corect păstrat și tradus, că e autentic, trebuie să știi de unde e, care e contextul lui, să știi ce au spus alții de spre el și mai ales Părinții Bisericii, să vezi multe opinii și apoi să pui înțelegerea ta pe foaie, în măsura în care cugetul tău și Duhul Sfânt consimt asupra celor spuse.

Dar dacă Teologia fără înțelegere mistică devine o spunere despre orice, cum vrei, când vrei și cum îți place ea începe să se numească visare, înșelare, demență, însă nu cuvinte care mântuiesc.

Contemplarea te duce în spațiul infinit și veșnic al păcii Duhului Sfânt. Ce înțelegi, ca și în cadrul înțelegerii dumnezeiești, a luminării deodată cu un răspuns adânc, dumnezeiesc, te odihnește, e ca mântuirea, e ca pacea, te umple de smerenie, nu vrei să faci secte și biserici care să îți poarte numele, nu vrei să fii canonizat în timpul vieții, nu te crezi făcător de minuni și nici cel mai mare mistic al Bisericii. Când contempli și ești luminat dumnezeiește înțelegi că nu poți înțelege nimic fără harul Treimii, că nimic nu e bun dacă nu sfințește și că adevărul nu are 2, 3, 1000 de variante, ci e unul și e simplu și e acaparant pentru om, pentru orice om cinstit cu sine.

Dacă visezi te poți crede cel mai deștept, cel mai puternic, cel mai geniu, un dumnezeu închipuit cu mucii la nas, un dictator, încarnarea spiritului lui Nostradamus, un extraterestru, o vacă reîncarnată etc. Dacă contempli dumnezeiește atunci vezi că paharul minții tale e prea mic să poarte în el tot oceanul mărețiilor lui Dumnezeu, te crezi prost, neînsemnat, te vezi cu păcate oribile, îți vine să plângi când te vezi cu adevărat și nu poți să…visezi.

Comentatorii literari, dedicați meseriei lor, nu pot să viseze decât în spațiul îngust al orizontului închis al patimilor. Cei care contemplă, care văd slava Treimii văd dincolo de timp, văd cele ale veșniciei și vorbesc despre ele cu smerenie și cu frică de Dumnezeu. Literaliștii Scripturii mușcă numai din litere și de aceea apar certurile nesfârșite pe variante infinite de interpretare. Cei care dau la o parte vălul literei , după cum spune același imbatabil și imens Sfânt Maxim, și ajung la Duhul Scripturii mănâncă cele ale Duhului fără să creadă că au spus tot, că au spus deplin despre cele ale Scripturii, având conștiința că spun cât au fost luminați de Duhul Scripturii să spună și să scrie.

Visarea, reveriile languroase au nevoie de multă părere de sine. Ele sunt excrescențe ale părerii de sine. Contemplarea este luminare a harului, ducere a noastră de către har la înțelegeri dumnezeiești, pe măsura puterii noastre de înțelegere. Ca să fii învățat de Dumnezeu trebuie să renunți la ideea că știi ceva autentic fără El.

Visarea cere imaginare de sine, contemplarea cere renunțare de sine. Visarea cere încremenire în proiect, contemplarea pune bazele proiectului înțelegerii nesfîrșite și dumnezeiești. Pentru ca să visezi nu trebuie decât să pierzi timpul cu laude și închipuiri de sine. Ca să poți contempla, înțelege ceva, sau, mai bine zis, pentru ca Dumnezeu să te facă în stare să înțelegi ceva, trebuie să te integrezi în asceza Bisericii, în rugăciunea neîncetată care face mintea goală de gânduri, trebuie să îți unifici mintea prin virtuți, pentru ca să ai o ființă unită și astfel să poți primi învățătura unitară, simplă și sfințitoare a Prea Sfintei Treimi.

Cu visarea rămâi tot la femei goale, baieramuri, mașini decapotabile, vile luxoase și bani în cont. Cu contemplarea ajungi dincolo de timp, ajungi să te împărtășești de știința netrecătoare a cunoașterii dumnezeiești, să te pregătești pentru modul de viață contemplativ al veșniciei, la care ne mutăm prin moartea noastră. Dacă nu înțelegeți pentru ce tot vorbim și ne zbatem atâta o spunem pe scurt: pentru că ne învățăm cum să ne facem proprii, încă de aici, relației contemplative, prin lumina Sa, cu Dumnezeu. Da, avem un targhet foarte înalt: cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu și curățirea noastră prin har!

Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian.

Învierea Domnului și sfânta lumină ce pogoară în mormântul Domnului anual: față în față cu minunile Bisericii

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=XNjvfkAifZg]
6:42 de minute.

Biserica e acolo unde Dumnezeu face minuni neîncetat, acolo unde sălășluiește Dumnezeu în cei care își sfințesc viața, acolo unde respirăm neîncetat harul Treimii.

Biserica este acolo unde a fost dintotdeuna și unde va fi pentru totdeauna: în Biserica una și nedespărțită a Răsăritului, în Biserica Ortodoxă.

Pr. Dorin.

Așteptăm Învierea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=JJObxDRTeBw]

5:51 minute

Trăim întru așteptarea învierii Domnului în noi înșine. Așteptăm învierea și viața. Trăim în așteptarea învierii și trăim zilnic învierea. Noi mergem spre înviere având în noi învierea.

Pr. Dorin.

Călătoria ca interval al comunicării de sine

Dedicăm acest articol tuturor acelora care ne-au simțit lipsa în ultimele 7 zile

Călătoria e mai degrabă un drum interior decât unul exterior. După drumul pe care l-am făcut, întorcându-ne acasă, am realizat că intervalul de timp și de spațiu pe care l-am traversat nu l-am traversat în kilometri, având simțâmântul adânc al faptului că parcurgem zeci, sute de kilometrii, ci în primul rând am simțit acest interval ca pe o redescoperire de sine. Tot ce am văzut a fost o întoarcere spre sine.

Voiajul nostru mi-a adus o luminare importantă despre relațiile interumane. Mi-am dat seama că majoritatea merg mecanic, între două puncte fixe, între casă și serviciu, între casă și locul de vacanță și nu realizează drumul, intervalul dintre cele două puncte. O lipsă acută de program și de geometrie. Lipsește planul interior, ce vrei de la o călătorie, pe cine vrei să vezi, în ce vrei să te vezi. Dacă mergi la munte, nu trebuie să vrei să te vezi de la munteîn munte ; adică nu trebuie să crezi că drumul spre munte e din gara Brașovului până pe culmea din apropiere, ci trebuie să vezi, pas cu pas, tot ce se schimbă în tine, tot ce e pe lângă tine, pe ce calci, lângă cine stai, cu cine stai…

Eu ca preot calc foarte atent. Atenție, demnitate, smerenie…și geometrie: aceasta este rețeta unui mers preoțesc. Nu pot să merg aiurea, să pășesc aiurea. Privirile sunt spre mine, mă țintuiesc imediat, mă stigmatizează dacă fac gesturi sau spun cuvinte deplasate. Eu pot enerva și când am cuvinte bune de zis.

Atenție, demnitatea reverendei, smerenia firii tale și …geometrie. Adică cum geometrie? Geometria e cea care umple intervalul dintre A și B. Trebuie să vezi scurtătura de drum prin mulțime, trebuie să știi cum să nu transpiri prea mult în prea multa înghesuială, să știi să îți găsești traiectoria drumului tău.

Adică, în loc să intri în mașină sau în metrou ca mieii la tăiere sau ca sacii de cartofi în basculantă mai bine observi penibilul situației și aștepți sau intri în locul cel mai puțin intrigant dintre toate.

Problema intervalului e cea care îmi umple mie inima. Stau pe scaun și mă rog, meditez la oamenii din fața mea, concep texte, mă rog pentru ei și îi binecuvintez în inima mea, mai ales pe cei cu probleme, pe cei triști, pe cei săraci, pe cei ultragiați…Drumul cu trenul, statutul la coadă, ieșitul la pădure, iarba verde, monumente istorice, Sfintele slujbe…sunt tot atâtea locuri și ocazii să percep și să mă identific cu viețile oamenilor și cu mesajul perpetuu al vieții și al ritmului naturii.

Văd oameni și mă înțelg prin ei. Văd case, murdărie, păsărele cântând minunat, miros tot felul de miasme, simt cât de greu se cară gențile, cum arată traspirația, agitația, somnolența, disperarea, cramponarea de tot felul de vicii, cât de greu le e multora să ierte, să uite, să se îndrepte/îndrepteze în viața lor. Nu trec precum inter city. Sunt atent că de aia ies în lume, că de aia călătoresc. Îmi adun date, îmi măresc experiența de viață, mă înfrupt dintr-o realitate care îmi face bine.

Însă când începi să te înțelegi foarte bine simți cât de în urmă sunt cei care nu se ocupă cu reflecția, cu întoarcerea minții spre sine, spre inima lor și cât de curajoși sunt în indolența lor ideatică. Dacă poți să treci ușor peste etape înseamnă că ești somnabul. Orice drum afară din casă este o pagină de adâncă cunoaștere de sine, un jurnal despre imagini, date, despre crâmpeie de realitate care se sudează între ele, care sunt în tine ca un șuvoi neîntrerupt.

Tocmai de aceea eu unul nu am sentimentul că o călătorie, un drum până la pâine sau o slujbă este un timp repetitiv ci o continuă noutate. Nu mă repet făcând același lucru, ci îl trăiesc ca un nou moment plenar al vieții mele. Că scriu acum, că citesc o carte, că slujesc, că spoiesc casa, că îmi cumpăr carne de miel e tot una pentru mine, atâta timp cât în fiecare moment sunt adîncit în relația mea cu Dumnezeu și cu cei pe care îi văd.

Citeam acum vreo două zile o carte instituționalizată despre postmodernism și autorul făcea o trimitere la mentorii curentului, care doreau să eradicheze din viața noastră biblioteca și muzeul modernității. Adică postmodernul nu trebuia să aibă bibliotecă și nici să meargă la muzeu ci să facă o harcea-parcea din toate, să le facă varză pe toate, pentru ca să scoată din ele mult luminata și oarba lui cunoaștere.

Însă postmodernitatea noastră are bibliotecile și muzeele cele mai mari dintre toate atât în clădiri cât și online. Orice om este o clădire imensă în care sunt miliarde de senzații, de date și de însemnări interioare care sunt în majoritatea lor ținute în mod egoist în praful necomunicării. Dacă merg, dacă eu călătoresc atunci biblioteca vie care sunt se mărește și trebuie să se comunice.

Dacă aflu mai multe despre mine atunci e semn că am aflat tot mai multe despre alții și despre viață și în primul rând din viața Dumnezeului nostru. Astăzi, în Lunea cea Mare și Sfântă sensul călătoriei îmi apare ca extrem de esențial pentru viața noastră. Viața ca drum, zilele ca drum, drumul ca ascensiune în noi înșine sau ca și coborâre în noi și mai presus de toate, viața ca drum spre curățirea de sine.

M-am întors bucuros că am simțit sensul viu al intervalului și că în acest interval eu mă odihnesc deplin.

Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian