Adolescența cu căști în urechi

Foarte des puteți vedea pe stradă tineri cu căștile în urechi, cuplați la telefoanele mobile, care țin loc, după caz, și de aparate de fotografiat, radiouri, calculatoare, jocuri electronice, etc. Ei înșiși par foarte cuplați la aceste aparate, foarte absorbiți de ceea ce fac. Asta doar în aparență. Fiindcă în esență problema nu este că îi acaparează interesul pentru ceva, ci că îi omoară dezinteresul pentru tot sau altfel spus, interesul pentru nimic.

„A-ți omorâ timpul” a devenit o expresie celebră în România. Însă îți omori timpul numai atunci când timpul nu este prețuit, când ți se pare că viața ta are un interval care n-ar fi trebuit să existe. Între enervarea și stresul de la locul de muncă, între timpul acesta pe care ajungi să-l petreci scrâșnind din dinți și dorind să se termine odată și timpul liber pe care îl omori aiurea (butonând canalele TV la întâmplare sau navigând tot la fel de haotic pe web sau făcând orice altceva decât să ceea ce îți cere ființa ta ca să te liniștești), după ce l-ai așteptat cu înflăcărare, nu e nicio diferență de non-sens. Ambele percepții temporale sunt ilogice. Dacă viața are sens, atunci și munca are sens, și relaxarea e o bucurie, nu o răzbunare într-un segment de timp asupra unui alt segment de timp, pe care crezi că ai fi putut să-l petreci altfel, mult mai plăcut.

Adolescenții cu căștile tot timpul în urechi (pe stradă, în metrou, la facultate, la școală, etc.) sau cu ochii în telefonul mobil sunt o paradigmă postmodernă a crizei, a enervării pe viață, a refuzului lumii reale, a îngrădirii de sine într-un univers care se vrea cool, tipic vârstei lor, dar care este reducționist și xenofob, intolerant cu orice nu rimează cu un anumit haos pe care ei îl numesc mod de viață. Când adolescentul/ a merge cu căștile în urechi el/ea vor să spună că nu le place nimic din ceea ce văd, că lumea îi încurcă, îi enervează.

Disprețul adolescentului e total, mesajul lui e acela că el are o lume a lui, din care nu fac parte ceilalți. El se delimitează interior de cei din jur și se simte neînțeles, când de fapt disprețuiește relațiile, nu acordă timp suficient aprofundării vieții și realității și se simte stingher într-o lume în care vrea să se simtă adulat dar căreia nu îi dă nimic.

Ce mesaj are el pentru noi? Că doar el singur deține adevărul sau că vrea să scape de noi, care avem alte adevăruri decât ale lui. Unde e toleranța pe care ne-o cere? Cum să vorbim cu autismul lui dacă noi suntem mereu ceilalți, cei care nu avem loc în inima sa?

Adolescența nu este teribilistă pentru că poartă căști și nu e nici măcar interesantă pentru că e altfel . Atunci când este intoleranță crasă, adolescența este un egoism ridicat la rangul de mod de a fi.

Gianina și Dorin Picioruș

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *