Călătoria ca interval al comunicării de sine

Dedicăm acest articol tuturor acelora care ne-au simțit lipsa în ultimele 7 zile

Călătoria e mai degrabă un drum interior decât unul exterior. După drumul pe care l-am făcut, întorcându-ne acasă, am realizat că intervalul de timp și de spațiu pe care l-am traversat nu l-am traversat în kilometri, având simțâmântul adânc al faptului că parcurgem zeci, sute de kilometrii, ci în primul rând am simțit acest interval ca pe o redescoperire de sine. Tot ce am văzut a fost o întoarcere spre sine.

Voiajul nostru mi-a adus o luminare importantă despre relațiile interumane. Mi-am dat seama că majoritatea merg mecanic, între două puncte fixe, între casă și serviciu, între casă și locul de vacanță și nu realizează drumul, intervalul dintre cele două puncte. O lipsă acută de program și de geometrie. Lipsește planul interior, ce vrei de la o călătorie, pe cine vrei să vezi, în ce vrei să te vezi. Dacă mergi la munte, nu trebuie să vrei să te vezi de la munte – în munte ; adică nu trebuie să crezi că drumul spre munte e din gara Brașovului până pe culmea din apropiere, ci trebuie să vezi, pas cu pas, tot ce se schimbă în tine, tot ce e pe lângă tine, pe ce calci, lângă cine stai, cu cine stai…

Eu ca preot calc foarte atent. Atenție, demnitate, smerenie…și geometrie: aceasta este rețeta unui mers preoțesc. Nu pot să merg aiurea, să pășesc aiurea. Privirile sunt spre mine, mă țintuiesc imediat, mă stigmatizează dacă fac gesturi sau spun cuvinte deplasate. Eu pot enerva și când am cuvinte bune de zis.

Atenție, demnitatea reverendei, smerenia firii tale și …geometrie. Adică cum geometrie? Geometria e cea care umple intervalul dintre A și B. Trebuie să vezi scurtătura de drum prin mulțime, trebuie să știi cum să nu transpiri prea mult în prea multa înghesuială, să știi să îți găsești traiectoria drumului tău.

Adică, în loc să intri în mașină sau în metrou ca mieii la tăiere sau ca sacii de cartofi în basculantă mai bine observi penibilul situației și aștepți sau intri în locul cel mai puțin intrigant dintre toate.

Problema intervalului e cea care îmi umple mie inima. Stau pe scaun și mă rog, meditez la oamenii din fața mea, concep texte, mă rog pentru ei și îi binecuvintez în inima mea, mai ales pe cei cu probleme, pe cei triști, pe cei săraci, pe cei ultragiați…Drumul cu trenul, statutul la coadă, ieșitul la pădure, iarba verde, monumente istorice, Sfintele slujbe…sunt tot atâtea locuri și ocazii să percep și să mă identific cu viețile oamenilor și cu mesajul perpetuu al vieții și al ritmului naturii.

Văd oameni și mă înțelg prin ei. Văd case, murdărie, păsărele cântând minunat, miros tot felul de miasme, simt cât de greu se cară gențile, cum arată traspirația, agitația, somnolența, disperarea, cramponarea de tot felul de vicii, cât de greu le e multora să ierte, să uite, să se îndrepte/îndrepteze în viața lor. Nu trec precum inter city. Sunt atent că de aia ies în lume, că de aia călătoresc. Îmi adun date, îmi măresc experiența de viață, mă înfrupt dintr-o realitate care îmi face bine.

Însă când începi să te înțelegi foarte bine simți cât de în urmă sunt cei care nu se ocupă cu reflecția, cu întoarcerea minții spre sine, spre inima lor și cât de curajoși sunt în indolența lor ideatică. Dacă poți să treci ușor peste etape înseamnă că ești somnabul. Orice drum afară din casă este o pagină de adâncă cunoaștere de sine, un jurnal despre imagini, date, despre crâmpeie de realitate care se sudează între ele, care sunt în tine ca un șuvoi neîntrerupt.

Tocmai de aceea eu unul nu am sentimentul că o călătorie, un drum până la pâine sau o slujbă este un timp repetitiv ci o continuă noutate. Nu mă repet făcând același lucru, ci îl trăiesc ca un nou moment plenar al vieții mele. Că scriu acum, că citesc o carte, că slujesc, că spoiesc casa, că îmi cumpăr carne de miel e tot una pentru mine, atâta timp cât în fiecare moment sunt adîncit în relația mea cu Dumnezeu și cu cei pe care îi văd.

Citeam acum vreo două zile o carte instituționalizată despre postmodernism și autorul făcea o trimitere la mentorii curentului, care doreau să eradicheze din viața noastră biblioteca și muzeul modernității. Adică postmodernul nu trebuia să aibă bibliotecă și nici să meargă la muzeu ci să facă o harcea-parcea din toate, să le facă varză pe toate, pentru ca să scoată din ele mult luminata și oarba lui cunoaștere.

Însă postmodernitatea noastră are bibliotecile și muzeele cele mai mari dintre toate atât în clădiri cât și online. Orice om este o clădire imensă în care sunt miliarde de senzații, de date și de însemnări interioare care sunt în majoritatea lor ținute în mod egoist în praful necomunicării. Dacă merg, dacă eu călătoresc atunci biblioteca vie care sunt se mărește și trebuie să se comunice.

Dacă aflu mai multe despre mine atunci e semn că am aflat tot mai multe despre alții și despre viață și în primul rând din viața Dumnezeului nostru. Astăzi, în Lunea cea Mare și Sfântă sensul călătoriei îmi apare ca extrem de esențial pentru viața noastră. Viața ca drum, zilele ca drum, drumul ca ascensiune în noi înșine sau ca și coborâre în noi și mai presus de toate, viața ca drum spre curățirea de sine.

M-am întors bucuros că am simțit sensul viu al intervalului și că în acest interval eu mă odihnesc deplin.

Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian