Între contemplare și visare

Dacă cu visarea fiecare stă bine, chiar foarte bine, cu contemplația stăm ambiguu de prost. Cred că ați auzit punându-se de multe ori semnul egal între visare și contemplare. Un semn de egal fraudulos. Însă cele două realități interioare se nasc din poziționări foarte distincte.

Ca să visezi trebuie să fii egoist. Iar noi suntem egoiști din plin. Visarea e închidere de perspectivă, e teren privat, unde fiecare își ascunde dulcile perversități sau bombasticile orgolii în clipe de pierdere în gol.

Visarea e închidere într-un timp egoist; baricadarea în tine cel păcătos. Contemplația însă înseamnă scoaterea gândurilor din tine însuți, retezarea lor printr-o tăcere a minții, lăsarea minții goală de gânduri, pentru ca harul să scrie gânduri sfinte în mintea noastră. Ca să contemplii rațiunile lucrurilor, sensul duhovnicesc al copacului, al muntelui, al animalelor, al oamenilor, al evenimentelor istoriei trebuie să ne dezlipim de multele gânduri și să vedem armonia veșnică a rațiunilor lui Dumnezeu din creația Sa.

Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul fiecare lucru are în sine o rațiune duhovnicească din veșnicie; care va fi introdusă de Dumnezeu în lucruri potrivit sfatului celui mai înainte de veci al Treimii. Mai înainte de a crea fiecare lucru, Dumnezeu avea sensul duhovnicesc pentru lucrul ca atare. Într-un articol pe care am de gând să îl scriu cât de curând, despre faptul de ce nu mai suportăm sensul duhovnicesc al Scripturii, al Părinților, al Bisericii și al lumii, am să dezvolt acest subiect al sensului alegoric.

Interpretarea duhovnicească a lumii ține de contemplare și de luminarea dumnezeiască. Contemplarea și luminarea harului sunt realități duhovnicești trăite de cei care se curățesc de patimi și care sunt umplere a minții și a inimii de înțelesuri și de înțelegeri pe care nu le avuseserăm niciodată înainte și pe care nu le citiserăm nicăieri altundeva.

Dacă pentru un artist, de orice factură ar fi el, visarea ține de imaginație iar metafora, fie ea chiar revelatorie, nu depășește observația curentă și imaginția prodigioasă, contemplarea înseamnă înțelegerea unitară și directă, într-o clipă, a sensurilor adânci ale Scripturii, ale Părinților, ale slujbelor Bisericii și ale creației, venită ca o umplere de lumină, de cunoaștere și de iubire copleșitoare.

Visare= imaginație. Contemplare= umplere de har. Dacă prin vise ne umplem de demonii fricii, ai desfrânării, ai slavei deșarte…prin contemplație ajungem să vedem sensul profund al lucrurilor, sensul dumnezeiesc al lucrurilor. Spre exemplu găsim la Sfinții noștri Părinți înțelegerea sensului dumnezeiesc al copacilor sau al animalelor și acest sensuri sunt transferate la nivelul mântuirii personale. Copacul cu adânci rădăcini poate fi înțeles ca statornicie a noastră în viața duhovnicească sau, dacă ne uităm la copacii măreți, care rezistă vânturilor, aceștia pot fi expresia superbiei noastre, a aroganței noastre, care nu se pleacă niciunei bătăi/niciunui avertisment divin.

Contemplarea creației și a Scripturii transferă toate cunoștințele duhovnicești dobândite în cadrul disputei noastre interioare cu patimile și în ajungerea noastră la virtuți. Orice înțelegere duhovnicească sau a rațiunilor duhovnicești, a sensurilor duhovnicești este un bun al patrimoniului interior în drumul nostru spre curățire și luminare a ființei noastre lăuntrice. Contemplăm, adică înțelegem conduși fiind de har.

Cel care contemplă e cel care și-a curățit mintea de gânduri și care simte în el pe Duhul Sfânt. Cel care visează e cel care se lasă condus de patimile sale și, și le propune pentru sine ca deosebit de interesante. Oamenii duhovnicești consideră visarea o adulare de sine și o neascultare de Dumnezeu și orice gând care se naște din infatuare e o părere de sine eradicată din orice carte care vrea să se numească teologică .

Teologia e compusă din contemplare, luminare și vedere dumnezeiască și pe citirea condusă de har. Cel care înțelege sensurile Scripturii, sensurile dumnezeiești ale Scripturii e în consonanță cu Părinții din vechime, cu cei de azi și cu adâncul smereniei vieții duhovnicești. Contemplarea e înțelegere a sensurilor tainice, pe când luminarea dumnezeiască este o înțelegere harismatică a ansamblului, a unei situații, a unei probleme existențiale.

Comentând extazul Sfântului Petru din F. Ap. 10, Sfântul Maxim Mărturistitorul spune că Petru avea nevoie de multe înțelegeri, de multe luminări pentru a transla în viața Bisericii poruncile Domnului. Deși primiseră cu toții, toți Apostolii, porunca de a propovădui tuturor și de a boteza pe toți cei care vor crede în Hristos și în mântuirea Lui, Petru așteaptă confirmarea practică a cum să se facă propovăduirea și cum să se facă intrarea păgânilor în Biserică. Pentru punerea în paractică a poruncilor Sale, Hristos i-a deschis mintea prin extazul de la cap. 10 din Faptele Apostolilor și prin luminare dumnezeiască. El a văzut extazul și i-a înțeles mesajul în scurt timp, botezându-i pe păgânii care primiseră în mod dumnezeiesc, minunat, pe Sfântul Duh.

Comentariile Sfântului Maxim ( mă refer acum cu preponderență la Răspunsuri către Talasie și la Ambigua) sunt compuse din contemplații duhovnicești și luminări dumnezeiești făcute față în față cu texte scripturale sau cu întrebări existențiale. La Sfinția sa se îmbină comentariul literal, simbolic și numerologic cu contemplația și luminarea dumnezeiască, alături de semnificative detalii din experiența sa extatică evidentă. El trece de la sensul evident la cel contemplativ pe baza unei foarte abile și adânci cunoașteri biblice îmbinată cu reale, autentice elemente obținute prin luminare dumnezeiască.

În cadrul unei conferințe internaționale de Teologie am enervat teribil pe un foarte erudit traducător romano-catolic când i-am precizat faptul, că nu pot fi de acord ca teolog ortodox cu eradicarea înțelesului alegoric al Scripturii, pentru că la el se ajunge prin luminarea Sfântului Duh și nu pe cale filologică. S-a făcut că traducerea în limba italiană a fost defectuoasă și că nu mi-a înțeles mesajul direct, care nega osatura întregului său expozeu teologic, dar remarcile mele l-au făcut să se schimbe la față și să nu mai vrea să mă salute la ieșirea din sala de conferințe.

De ce nu iubim alegoria sau înțelesul duhovnicesc al Scripturii? Pentru că am renunțat la viața de curăție și de sfințenie, la relația directă și iluminativă cu Treimea și credem că putem să furăm și să înțelegem tainele Scripturii și ale Bisericii pe cale filologică, comparativă și critică. Moartea teologiei științifice, pur științifice este o moarte din fașă. Ea nu are legătură cu contemplația, cu luminarea dumnezeiască, cu vederea dumnezeiască și cu sfințenia, ci e compusă pe baza unor comentarii subiectiviste de nivel filologic.

Cred că am început să vorbesc deja despre conținutul articolului de care vă vorbeam la timpul viitor. Nu e nicio greșeală, ci dimpotrivă e un mare bine să amintim faptul, că Teologia cere vedere, contemplare, luminare dumnezeiască, multă smerenie, multă filologie, multă istorie, multă cercetare, însă toate la un loc și nu separate.

Nici filologia și nici abordarea critică și evaluatorie nu e în disonanță cu experiența mistică ci se completează reciproc. Pentru a vedea bine să citești ai nevoie și de ochi buni și de lumină și de carte. Ca să înțelegi adânc un text, trebuie să știi că e un text corect păstrat și tradus, că e autentic, trebuie să știi de unde e, care e contextul lui, să știi ce au spus alții de spre el și mai ales Părinții Bisericii, să vezi multe opinii și apoi să pui înțelegerea ta pe foaie, în măsura în care cugetul tău și Duhul Sfânt consimt asupra celor spuse.

Dar dacă Teologia fără înțelegere mistică devine o spunere despre orice, cum vrei, când vrei și cum îți place ea începe să se numească visare, înșelare, demență, însă nu cuvinte care mântuiesc.

Contemplarea te duce în spațiul infinit și veșnic al păcii Duhului Sfânt. Ce înțelegi, ca și în cadrul înțelegerii dumnezeiești, a luminării deodată cu un răspuns adânc, dumnezeiesc, te odihnește, e ca mântuirea, e ca pacea, te umple de smerenie, nu vrei să faci secte și biserici care să îți poarte numele, nu vrei să fii canonizat în timpul vieții, nu te crezi făcător de minuni și nici cel mai mare mistic al Bisericii. Când contempli și ești luminat dumnezeiește înțelegi că nu poți înțelege nimic fără harul Treimii, că nimic nu e bun dacă nu sfințește și că adevărul nu are 2, 3, 1000 de variante, ci e unul și e simplu și e acaparant pentru om, pentru orice om cinstit cu sine.

Dacă visezi te poți crede cel mai deștept, cel mai puternic, cel mai geniu, un dumnezeu închipuit cu mucii la nas, un dictator, încarnarea spiritului lui Nostradamus, un extraterestru, o vacă reîncarnată etc. Dacă contempli dumnezeiește atunci vezi că paharul minții tale e prea mic să poarte în el tot oceanul mărețiilor lui Dumnezeu, te crezi prost, neînsemnat, te vezi cu păcate oribile, îți vine să plângi când te vezi cu adevărat și nu poți să…visezi.

Comentatorii literari, dedicați meseriei lor, nu pot să viseze decât în spațiul îngust al orizontului închis al patimilor. Cei care contemplă, care văd slava Treimii văd dincolo de timp, văd cele ale veșniciei și vorbesc despre ele cu smerenie și cu frică de Dumnezeu. Literaliștii Scripturii mușcă numai din litere și de aceea apar certurile nesfârșite pe variante infinite de interpretare. Cei care dau la o parte vălul literei , după cum spune același imbatabil și imens Sfânt Maxim, și ajung la Duhul Scripturii mănâncă cele ale Duhului fără să creadă că au spus tot, că au spus deplin despre cele ale Scripturii, având conștiința că spun cât au fost luminați de Duhul Scripturii să spună și să scrie.

Visarea, reveriile languroase au nevoie de multă părere de sine. Ele sunt excrescențe ale părerii de sine. Contemplarea este luminare a harului, ducere a noastră de către har la înțelegeri dumnezeiești, pe măsura puterii noastre de înțelegere. Ca să fii învățat de Dumnezeu trebuie să renunți la ideea că știi ceva autentic fără El.

Visarea cere imaginare de sine, contemplarea cere renunțare de sine. Visarea cere încremenire în proiect, contemplarea pune bazele proiectului înțelegerii nesfîrșite și dumnezeiești. Pentru ca să visezi nu trebuie decât să pierzi timpul cu laude și închipuiri de sine. Ca să poți contempla, înțelege ceva, sau, mai bine zis, pentru ca Dumnezeu să te facă în stare să înțelegi ceva, trebuie să te integrezi în asceza Bisericii, în rugăciunea neîncetată care face mintea goală de gânduri, trebuie să îți unifici mintea prin virtuți, pentru ca să ai o ființă unită și astfel să poți primi învățătura unitară, simplă și sfințitoare a Prea Sfintei Treimi.

Cu visarea rămâi tot la femei goale, baieramuri, mașini decapotabile, vile luxoase și bani în cont. Cu contemplarea ajungi dincolo de timp, ajungi să te împărtășești de știința netrecătoare a cunoașterii dumnezeiești, să te pregătești pentru modul de viață contemplativ al veșniciei, la care ne mutăm prin moartea noastră. Dacă nu înțelegeți pentru ce tot vorbim și ne zbatem atâta o spunem pe scurt: pentru că ne învățăm cum să ne facem proprii, încă de aici, relației contemplative, prin lumina Sa, cu Dumnezeu. Da, avem un targhet foarte înalt: cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu și curățirea noastră prin har!

Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *