Zi: 6 aprilie 2007

Pastorala de Paşti a Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist

One comment

† T E O C T I S T
DIN MILOSTIVIREA LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOPUL BUCUREŞTILOR,
MITROPOLITUL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITOR AL CEZAREEI CAPADOCIEI,
ŞI
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

IUBITULUI NOSTRU CLER, CINULUI MONAHAL
ŞI DREPTCREDINCIOŞILOR CREŞTINI,
HAR ŞI PACE DE LA DUMNEZEU-TATĂL,
IAR DE LA NOI, ARHIEREASCĂ BINECUVÂNTARE

Iubiţi Părinţi, slujitori ai sfintelor altare,

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Hristos a înviat!

Pe drept cuvânt ziua aceasta a învierii Domnului, atât de dorită de creştinătate, este numită de preaînţelepţii alcătuitori de cântări bisericeşti: „aleasă şi sfântă zi, împărăteasă şi doamnă, al praznicelor praznic şi sărbătoare a sărbătorilor”. Ea întrece în strălucire dumnezeiască orice altă sărbătoare, prin frumuseţea prăznuirii şi prin bogăţia adevărurilor mântuitoare pe care ni le revarsă în suflete. Cerul şi pământul împreună se bucură astăzi, îngerii şi oamenii se veselesc pentru că, sfărâmând porţile iadului, din mormânt a înviat Hristos, şi duşmanul cel mai mare al omului, moartea, a fost biruit.

Înviind Iisus, „pârgă celor adormiţi” (1 Cor. 15, 20) am primit încredinţarea că şi noi, împreună cu El, vom birui moartea şi vom deveni părtaşi ai vieţii celei veşnice şi ai împărăţiei lui Dumnezeu. Praznicul de astăzi al Învierii Domnului ne revelează esenţa însăşi a credinţei noastre: nădejdea de a fi împreună cu Dumnezeu, de a fi părtaşi vieţii Lui celei veşnice. Aceasta ne-o arată Însuşi Mântuitorul Hristos, Care la Cina cea de Taină din foişorul mare, aşternut de ucenici, după ce i-a privit cu duioşie, le-a zis: „Cu dor am dorit să mănânc aceste Paşti cu voi mai înainte ca Eu să pătimesc” (Lc. 22, 15).

Ce înseamnă, oare, acest dor al lui Hristos? Oamenii sunt cuprinşi de dor atunci când simt absenţa persoanei dragi, când trăiesc golul lăsat în suflet de absenţa acesteia, aducând-o însă prin iubire în memorie, făcând-o prezentă într-un anume fel. Dorul exprimă nevoia după celălalt, dorinţa de a petrece timpul împreună cu cel îndrăgit. Dorul este legat, aşadar, de iubirea profundă pentru cineva. Numai în măsura în care iubim şi simţim lipsa celuilalt, ne este dor de el.

Cine nu-l doreşte pe celălalt este lipsit de iubirea izvorâtă din Dumnezeu şi se înstrăinează. Aşadar, înălţimea iubirii şi, deci, a dorului ne-o descoperă Dumnezeu, Care, lăsând cele nouăzeci şi nouă de oi în munţi, a coborât după oaia cea pierdută, adică după firea noastră omenească, pe care aflând-o în starea de suferinţă şi durere, a luat-o pe umerii Săi, a făcut-o a Lui adică, şi a readus-o la frumuseţea cea dintâi. Aceasta pentru că „cine iubeşte nu sfătuieşte numai, nu îndreaptă, nu pedepseşte, ci ia asupra sa greşelile celui iubit de el. Iubirea e participare la viaţa celuilalt, ieşire din noi înşine, jertfă”[1]. Aşadar, acel dor al Domnului Hristos înseamnă dorinţa de a fi şi a rămâne împreună cu apostolii. Şi nu a spus simplu: „am dorit”, ci „cu dor am dorit”, arătând prin aceasta dragostea neţărmurită faţă de ucenici şi negrăita preţuire a celor cu care se afla la Cina cea de Taină.

Dreptmăritori creştini,


Această dragoste şi preţuire nu s-au oprit însă numai la apostoli, în noaptea Cinei celei de Taină, ci ne cuprinde şi pe noi, cei de astăzi, care credem în cuvântul Evangheliei Sale. Acest adevăr îl întăreşte Mântuitorul Hristos în rugăciunea Sa arhierească din grădina Ghetsimani, înălţată către Tatăl ceresc: „nu numai pentru ei Mă rog, ci şi pentru cei ce prin cuvântul lor vor crede în Mine, pentru ca toţi să fie una, aşa cum Tu, Părinte, eşti întru Mine şi Eu întru Tine” (In. 17, 20-21).

Înţelegem limpede că şi cu noi doreşte Hristos să mănânce Paştile, adică să prăznuiască. Şi, mai mult, am putea spune: nu numai cu noi, ci şi cu ceilalţi semeni ai noştri, întrucât toţi oamenii sunt chemaţi la mântuire şi la cunoştinţa adevărului şi, în măsura în care răspund chemării, sunt poftiţi la nunta Fiului de Împărat. Tâlcuind aceste cuvinte ale Domnului, dumnezeiescul Ioan Gură de Aur ne spune că astfel ne-a arătat Hristos dragostea Sa cea negrăită, grăbindu-Se spre patimă pentru a ne aduce cât mai curând izbăvirea din moarte: „atunci avea să se facă mântuirea lumii, că aveau să fie date Sfintele Taine, că prin moartea Sa avea să se pună capăt tuturor pricinilor pline de tristeţe. Atât îi era la inimă lui Hristos răstignirea!”[2] Hristos a iubit răstignirea pentru că prin Patima Sa a realizat restaurarea omului, înnoirea lui.

Iată, aşadar, o însuşire a lui Dumnezeu, pe care ziua învierii ne-o pune la suflet: dorinţa Mântuitorului Hristos de a fi cu noi, dorinţa Sa de a ne face părtaşi bogăţiei vieţii Sale. Iar dacă Dumnezeu doreşte să fie cu noi, înseamnă că şi noi suntem chemaţi să-I răspundem cu dorul nostru de a fi împreună cu El. Mântuitorul Hristos vorbeşte de dorul de a fi împreună cu ucenicii Săi la o masă, mai bine spus la Cina cea de Taină.

Deseori, atunci când zugrăveşte împărăţia cerurilor, Domnul nostru Iisus Hristos Se foloseşte în parabolele Sale de imaginea mesei, a cinei, a nunţii. Aceasta întrucât masa este cel mai bun prilej de a ne întâlni cu celălalt, de a ne bucura de prezenţa celui drag, de chipul lui, de zâmbetul lui, de glasul lui, de a ne manifesta dragostea faţă de el. Nu mulţimea sau felurimea bucatelor dau bucuria unei astfel de întâlniri, ci prezenţa nemijlocită a persoanei care ne este dragă.

Spuneam că dorul exprimă mai ales lipsa celui drag, fiind simţit când acesta nu este cu noi. Ce am putea spune însă despre întâlnirea cu Hristos? Oare după Înviere şi Înălţare este absent? La această întrebare ne-a răspuns Însuşi Mântuitorul, când a grăit: „iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mt. 28, 20). Hristos Domnul continuă să fie prezent în Biserica Sa, adică în mijlocul nostru, al celor adunaţi în numele Său, iar întâlnirea cu El o trăim cel mai intens în Taina Sfintei Euharistii.

La Cina cea de Taină Mântuitorul a încredinţat apostolilor şi prin ei nouă, celor ce am urmat mărturisirii lor, dumnezeiasca Taină a Euharistiei: împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Său. De atunci până astăzi, la fiecare Sfântă Liturghie care se săvârşeşte de către Biserică, primind Trupul şi Sângele lui Hristos, ne împărtăşim de prezenţa Lui, suntem împreună cu El. Nu ne mai aflăm singuri în călătoria zbuciumată a acestei vieţi, ci Îl avem pe Hristos împreună călător. În Biserică, prin Sfânta Euharistie, învăţăm că ori de câte ori ne adunăm pentru a fi în comuniune cu Hristos prin Trupul şi Sângele Lui ne întâlnim, de fapt, cu El. Astfel, sărbătorile la care participăm nu sunt simple comemorări, amintiri ale unor fapte petrecute cândva în trecut, de care facem numai pomenire, ci întâlnire reală cu Dumnezeu. Aceasta este, de altfel, şi menirea Bisericii: de a ni-L face prezent pe Dumnezeu, aici şi acum, de a ne pune în legătură nemijlocită cu El.

Iubiţii mei,


În Sfânta Liturghie ne dăruim lui Dumnezeu pe noi înşine, viaţa noastră şi întreaga lume, răspunzând astfel dorinţei de comuniune, de împărtăşire a lui Hristos cu noi. Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos este dătătoare de negrăită bucurie, asemenea bucuriei trăite de cei doi ucenici care, călătorind spre Emaus, după ce L-au întâlnit şi L-au recunoscut „întru frângerea pâinii”, au rostit acele cuvinte înălţătoare de împlinire a dorului după Învăţătorul lor: „oare, nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale şi ne tâlcuia Scripturile?” (Lc. 24, 32).

Împărtăşindu-ne, deci, cu Trupul şi Sângele lui Hristos, devenim fii ai Tatălui Ceresc, martori ai Lui în faţa lumii în care trăim: în familiile noastre, la locul nostru de muncă, şi oriunde am întâlni vreun semen din orice colţ al pământului, să-l îmbrăţişăm cu dragostea şi cu dorul lui Hristos. În felul acesta dovedim că El este întru noi, şi atunci „vedem lumea prin ochiul lui Dumnezeu”, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Comuniunea noastră cu Dumnezeu înviorează întreaga noastră viaţă: lucrarea şi îndatoririle noastre faţă de Biserică şi faţă de societate le vom împlini, nu ca pentru oameni, ci ca pentru Dumnezeu, şi în toate vom da mărturie că Paştile nu numai ne-au trecut din moarte la viaţa cea veşnică, ci şi viaţa pământească poate deveni un izvor de putere şi sălaş al Duhului Sfânt pentru înnoirea şi sfinţirea lumii. Stă în puterea voinţei noastre, iubiţi fraţi şi surori în Domnul, ca orice clipă a vieţii noastre să o oferim jertfă bineplăcută lui Dumnezeu şi semenilor.

Iubiţi Părinţi slujitori ai sfintelor altare,
Dragi fraţi şi surori în Domnul,


Ţara noastră, România, este acum membră cu drepturi depline în marea familie europeană, deşi strămoşii noştri au trăit întotdeauna cu conştiinţa că aparţin Europei şi s-au străduit să-i dea conţinut de ţară europeană. Avem deci datoria ca şi noi – după pilda înaintaşilor – să-i dăm valoare acestei şanse binecuvântate de Dumnezeu, de a face roditoare darurile proprii poporului român în întâlnirea cu semenii noştri din Europa. Chiar dacă am fi tentaţi să ne aşteptăm înainte de toate la bunăstarea materială, care, de altfel, este firească, să nu ne limităm la foloasele care ne-ar veni de la Uniunea Europeană, la ceea ce am putea câştiga noi, ci să ne preocupe şi gândul de a dărui din spiritualitatea noastră fraţilor noştri europeni.

Să dăruim din bogăţia dragostei şi credinţei, a bunei rânduieli şi a disciplinei de familie, a cinstei, a demnităţii şi a omeniei, moştenite de la strămoşii noştri şi exprimate în cultura noastră creştină. Să dăruim bucuria pe care o trăim în zilele de sărbătoare ale Paştilor, bucuria şi strălucirea Sfintei Învieri, prilej de sărbătoare a familiei, dar şi a sufletului, a vieţii de familie. Să ne îmbogăţim sufleteşte reciproc cu fraţii şi surorile întru Domnul, din Europa şi din lume. Vom putea împlini acest schimb de valori având noi mai întâi la inimă ceea ce dorim să dăruim, bine ştiind că nu putem dărui ceea ce nu avem.

Privind acum în jurul nostru, adică acasă la noi, ne întristează dureros ceea ce auzim şi vedem, nu numai suferinţa şi lipsurile celor bolnavi, orfani, dar şi răceala şi indiferenţa faţă de valorile nemuritoare ale credinţei noastre: îndepărtarea de Dumnezeu, de luminile vieţii de familie, de semeni, trataţi cu indiferenţă sau aflaţi în robia păcatelor, căzuţi în consumul drogurilor, şi mai ales acele desfigurări ale tinereţii, alunecând pe calea pierzaniei trupeşti şi sufleteşti, care contribuie la scăderea naşterii de prunci, nemaipomenite în viaţa părinţilor şi înaintaşilor noştri.

Pe ei ne cheamă să-i slujim Domnul Hristos cel înviat, pe aceşti „fraţi mai mici” ai Săi (Mt. 25, 40), cum îi numeşte El Însuşi. De aceea, adresăm părintesc îndemn către părinţii slujitori ai sfintelor altare, către bunii credincioşi şi credincioase ca să sporească în iubirea şi slujirea ajutorării tuturor acestora care poartă chipul lui Hristos în fiinţa lor, pentru a deveni fii ai Săi. De aceea, iubiţi fraţi şi surori, apropiaţi-vă cu grijă şi cu dragoste de aceşti purtători ai chipului lui Hristos, indiferent de starea lor, şi ajutaţi-i, ca în felul acesta să împliniţi lucrare de ajutorare, „totdeauna sporind în lucrul Domnului, ştiind că osteneala voastră nu va fi zadarnică” (1 Cor. 10, 58).

Nu pot trece cu vederea rolul şi pilda părinţilor de familie de a veghea cu grijă la creşterea copilaşilor spre a-i înscrie la şcoală, spre a-i îngriji în familie ca în societate să se comporte după tradiţia noastră creştină şi românească. Dar către ei îndrept şi îndemnul Sf. Ap. Pavel, care scrie: „Părinţilor, nu-i întărâtaţi pe copiii voştri spre mânie; dimpotrivă, creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efes. 6, 4). În acelaşi duh şi cu acelaşi dor, exprimat de Domnul nostru Hristos la Cina cea de Taină, mă adresez fraţilor slujitori şi creştini ai celorlalte Biserici din ţara noastră, ca să folosim aceste sfinte zile pentru a ne apropia împreună de Hristos cel înviat spre a continua legătura frăţească de dialog şi dragoste, răspunzând chemării Sfintelor Paşti, care ni se adresează: „Ziua învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm…”

Datori suntem să ne adâncim neîncetat în taina comuniunii noastre creştine, în taina împreună vieţuirii cu Mântuitorul Hristos, Cel Care ne doreşte şi Se află între noi pururea, bine ştiind că de fiecare dată apropierea de El ne îmbogăţeşte viaţa cu noi şi noi sensuri. Să dorim cu mult dor împărtăşirea de Trupul şi Sângele lui Hristos Cel înviat, împărtăşire care, începând de aici, din lumea aceasta vremelnică, se va desăvârşi când vom păşi pragul veşniciei şi Îl vom vedea pe Mântuitorul nostru faţă către faţă, aşa după cum ne rugăm la fiecare Sfântă Liturghie, dar mai ales în aceste zile de Paşti: „O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase! O, Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea! Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai adevărat, în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale!”

Urmând Mântuitorului Hristos, Care Se adresează ucenicilor Săi prin cuvintele: „cu dor am dorit să mănânc aceste Paşti cu voi” (Lc. 22, 15), şi încredinţându-vă în această sfântă şi prealuminată noapte a Învierii Domnului de iubirea şi preţuirea mea, cu dor am dorit să vă întâmpin cu acest cuvânt pastoral, cunoscându-vă bogăţia sufletească cu care aţi îmbrăţişat zidirile de biserici, de sfinte locaşuri monahale, ajutorarea copiilor orfani, implicarea în opera caritativă a Sfintei noastre Biserici. În aceste sentimente de dragoste părintească, vă ofer lumina Sfintelor Paşti din Lumina lui Hristos din candela Paraclisului reşedinţei Sf. Patriarhii spre a o avea totdeauna în inimile dumneavoastră şi ale pruncilor dumneavoastră, adresându-vă tuturor vestirea cea mântuitoare:

Hristos a înviat!
Al vostru părinte duhovnicesc, pururi către Preasfânta Treime rugător,

† T E O C T I S T

Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,
Locţiitor al Cezareei Capadociei,
şi
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Pannayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, studiu introductiv şi traducere de diac. Ioan I. Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 47.

Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 919

Vulnerabilitatea şi tăria Bisericii este vulnerabilitatea şi tăria lui Hristos

Leave a comment

punerea-domnului-in-mormant.jpg

Retrăim pătimirile Domnului, vulnerabilitatea Sa asumată pentru noi pentru ca să găsim în ea tăria şi întărirea noastră. Suferim, ne dăm suferinţa la vedere, ne-o scriem pe feţe, dar în spatele suferinţei stă multa pace, multul har al întăririi fiinţei noastre, prin harul acestor zile.

Hristos, Creatorul nostru, reface drumul creaţiei, ne spune Sinaxarul zilei de astăzi, al Sâmbetei celei Mari, şi reface pe om, îl rezideşte prin moartea Sa mântuitoare pentru noi. Moartea Sa este o intrare în odihnă pentru noi dar şi o înnoire a firii noastre. El umple mormântul, cel atât de hulit astăzi, şi Iadul, de slava dumnezeirii Sale.

Cei care pun sigiliu şi străjeri la mormânt nu ştiau că aduc dovezi în plus Învierii Sale din morţi. Ei credeau că El este un înşelător ( de două ori am cântat astăzi această Evanghelie la Denie) şi că va fi furat trupul, pentru ca Apostolii să revendice o falsă înviere. Însă, Hristos coboară la Iad ca un atotputernic, este în mormânt cu trupul Său, în Rai cu tâlharul cel bun şi pe scaun împreună şezător cu Tatăl şi cu Duhul, concomitent în toate aceste locuri.

Dogma unirii ipostatice nu vorbeşte de separarea trupului şi a sufletului, prin moarte, de dumnezeirea Sa. Deşi sufletul Său se desparte de trup, trupul şi sufletul Domnului nu se separă de unirea pe care o are pentru veşnicie cu impostasul/persoana dumnezeirii. De aceea trupul Domnului nu intră în stricăciune, în putrezire, ci e plin de slavă; sufletul Său unit cu dumnezeirea Sa coboară la Iad şi scoală din mormânt pe Drepţii Vechiului Testament, pe Sfinţii Vechiului Legământ; învierea Sa, ridicarea sa cu trupul din mormânt este insesizabilă pentru oameni şi pentru întreaga creaţie; trupul Său e plin de slavă, pentru că moartea la El a fost somn de scurtă durată şi a înviat dând viaţă întregului neam omenesc.

Cei care ne-au văzut la slujbe în aceste zile au văzut preoţi şi credincioşi întristaţi, adânciţi în ei înşişi, care se străpung la inimă şi în mintea lor de suferinţa Sa. Ne-au văzut că suferim. Au văzut că o iubire vie pentru Domnul înseamnă să ne întristăm cu El şi să ne bucurăm întru învierea Lui când toate se umplu de lumină, şi cerul şi pământul.

Tristeţea noastră nu e una păgână şi nici bucuria noastră nu e una senzualistă. Nu e o tristeţe de suprafaţă, nu sunt lacrimi de crocodil ci sunt lacrimi şi durere pentru iubirea lui Dumnezeu, pentru milostivirea cea mare a lui Dumnezeu care a murit pentru noi. Moartea Sa este izvorul învierii şi al vieţii noastre.

Dacă am suferit cu El, dacă ne-am rănit la inimă împreună cu El, El ne va umple de dulceaţa bucuriei şi a dragostei Sale, de bucuria învierii. Dacă bucuria noastră va fi una copleşitoare, în care ne ieşeim din minţi de atâta entuziasm dumnezeiesc e semn că am suferit împreună cu Domnul care s-a răstignit pentru noi, cu Mirele Bisericii.

De câteva zile am avut inima numai o rană, o durere concentrată, o durere adâncă, apăsătoare. Simţeam că mintea mea era în inimă şi că durerea mea era una intensă, una ca un ţipăt, ca un fier înroşit în foc care mă durea nespus. Însă când am început slujba de Denie în această seară, s-a coborât un aşa har în inima mea, încât mi-a ridicat durerea, mi-a curăţit inima de orice durere şi m-a făcut să fiu o tăcere mai mare decât orice pustiu. În mijlocul unei metropole ca a noastră am trăit o pace de tot pustiul, o pace imensă şi am cunoscut că tăria stă în slăbiciune, în vulnerabilitate, în neputinţă.

Nu am fost puternic când m-am lădudat, nu am fost puternic când m-am înălţat cu mintea, nu am fost puternic când m-am închipuit puternic, ci am fost umplut de tărie şi de har, de bucurie, când am cântat prohodul Domnului. De ce? Pentru că Domnul vrea să ne înveţe că bucuriile şi tristeţile adevărate sunt cele duhovniceşti şi nu cele egoiste. Bucuria şi întristarea în faţa Lui sunt răsplătite imediat, când vrea Domnul şi cum vrea El.

Când ne căznim să fim fericiţi nu avem o fericire durabilă. Dar când ne credem deznădăjduiţi din partea noastră dar cu mintea şi inima şi tot trupul la El, atunci deodată trăim zorii învierii, bucuria care gâlgâie în spatele întristării noastre.

Cei care dădeau palme Iubitorului de oameni, acei oameni orbi, satanizaţi cu totul, care nu vedeau slava Lui, credeau că sunt puternici. Irod se credea puternic, la fel şi Pilat. Pilat credea că el este judecătorul, când Judecătorul cel adevărat era Cel nedreptăţit, Nedreptăţitul şi Cel slab din faţa lui. Iisus era slab, părea slab. Părea fragil, foarte vulnerabil şi aşa şi era trupul Său cel preacurat.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne aminteşte că trupul Lui, care nu cunoştea pofta, moliciunea, plăcerea a suferit fiecare durere într-un mod inexplicabil pentru noi de dureros, pentru noi, care avem dureri amestecate cu o anumită plăcere. El a suferit amărăciunea păcatelor noastre într-un mod inexplicabil pentru noi, nesimţind nicio plăcere, ci numai o imensă durere în fiecare mădular al firii Sale omeneşti.

Hristos Dumnezeu a suferit în trupul Său. Şi când spunem asta spunem că Hristos Dumnezeu a dat firii Sale umane putere să sufere şi să rabde şi să învingă durerea crucii şi a morţii pentru a fortifica firea Sa umană, pentru a o face plină de slava Sa, fără să aibă vreo întinăciune a păcatului. Ceea ce părea slăbiciune la Hristos era plină de putere dumnezeiască. Ceea ce pare la noi slăbiciune, atunci când postim şi ne epuizăm în rugăciune şi în citire şi în cugetarea la cele sfinte este de fapt tărie, întărire, pentru că trupul slăbeşte, patimile slăbesc în noi dar ne umplem de măreţia slavei Sale.

Mădularele Bisericii sunt slabe, vulnerabile ca şi trupul lui Hristos, care e biciuit, e desfigurat de răni dar pline de tăria Lui, de tăria răbdării crucii şi de slava învierii Sale. Dacă până astăzi ne-am întristat cu El şi am pătimit împreună cu El, mâine ne vom bucura întru învierea Lui. Nu ne vom bucura frivol, nu ne vom bucura în primul rând pentru că se termină postul şi o să mâncăm ouă, miel, o să bem vin şi o să mâncăm sarmale! Nu ne bucurăm teluric, ci dumnezeieşte! Dacă ne bucurăm ca oamenii pătimaşi, atunci suntem în afara bucuriei care vine pe neaşteptate în noi, a bucuriei care vine ca urmare a suferinţei cu El.

Îmi aduc aminte că în copilăria mea, la ţară, la bunicii mei, unde am trăit o bună parte din viaţa mea, veneam de la slujbă aproape de miezul nopţii, cu lumânări aprinse în mâini, dacă nu bătea vântul şi era bine. Zilele Săptămânii Mari erau zile, deşi călduţe, totuşi întristate. Simţeam în aer tristeţea sfântă a acestor zile. Însă la înviere, în noaptea învierii, după o mică bură de ploaie cel mai adesea, simţeai că lumea renaşte, că pământul s-a umplut de lumină, şi cerul, şi că toate sunt bucuroase. Dacă până acum fusesem trist acum trăiam din plin lumina harului, care nu era o poveste sau o realitate teologică, doar scriptică, ci una deplin ontologică, deplin existenţială, pe care o respiram în zilele Săptămânii Luminate.

Oraşul, suferind de lipsa contactului direct cu natura, cu vegetaţia abundentă, are zile de sărbătoare mai rigide. Aici, la Bucureşti, trăiesc cumva patimile Domnului şi învierea Sa mai intelectualizat, pentru că oamenii de aici ţi-o impun de la sine. Oamenii instruiţi trăiesc cu sfertul de inimă sărbătoarea. N-o simt cu toată inima. De aceea sunt cumva văduviţi de bucurie, pun întrebări prea multe, se îndoiesc, neagă foarte repede evidenţele şi vor mai degrabă un film bun şi un grătar decât o Vinere Mare cu covrigi şi nuci.

Însă creştinii noştri, care mă uimesc şi mă umplu de teologie de fiecare dată sunt plini de dor după Domnul. Ei caută, chiar dacă nu cu toţii prea desluşit, mântuirea şi pacea lui Dumnezeu. Dacă unul care vine şi se spovedeşte la tine ca preot are o meteahnă, altul are alta, pe unul îl doare de ceva iar pe altul de altceva, în inima lor, cu toţii, vor să bie biruitori asupra păcatului, ai morţii şi ai diavolului, pentru că vor să fie cu Domnul lor.

Şi e normal să fie aşa. E normal să ne întărim prin post şi rugăciune şi să ne slăbim fiinţa şi să ne-o umplem de patimi prin neînfrânare şi egolatrie. Cei care nu văd învierea se văd numai pe ei. Văzând feţele oamenilor la slujbă ştiu că învierea se produce în ei, că ea se lucrează în ei. Învierea, această primăvară dulce a mântuirii se lucrează în noi sub chipul slăbiciunii dar ea e tărie.

Cei care ne văd şi nu văd profund, pot crede că suntem nişte oameni blazaţi, nişte oameni tocsuni, fără bucurii, fără împliniri, fără entuziasm, care vedem numai Biserică şi slujbe. Ce putem să le spunem?! Dacă ei nu văd dincolo de rigoare, de asceză, de faţa întristată?!! Căci dacă ar privi mai profund ar da în inima noastră de bucurie, de o bucurie năvalnică, care se revarsă tot ca rugăciune şi mulţumire şi nu ca dans sau chinuială, în faţa Lui, pentru că El este bucuria noastră.

După postul epuizant pe care l-am dus ne vom bucura şi noi de bucate alese, dar vom mânca cu cuviinţă şi cu pace. Vom da din bucuria şi mulţumirea noastră şi altora, celor pe care îi atingem cu rugăciunile noastre. Şi rugăciunea plină de post şi de dragoste, să ştiţi că atinge cel mai productiv, cel mai folositor pe oameni, pentru că ea este dătătoare de bucurie.

Cămara Ta o văd împodobită…, cântam la un moment dat. Cămara Lui e plină de veselie şi de pace, e unirea noastră cu El, când noi conlocuim cu El în noi sau când vom merge la El, ca să fim veşnic cu El. Vom fi plini de Hristos, cei mai mulţi dintre noi, care ne vom împărtăşi cu El, în Sfintele Taine, în noaptea de Paşti. Atunci pentru noi va fi zi şi banchet mare, nuntă a nunţilor, sărbătoare a sărbătorilor şi praznic al prazicelor.

Cine va lua bucuria aceasta de la noi?! Pentru că ea va fi a noastră şi va fi în noi. Această bucurie e tăria, certitudinea şi viaţa noastră. Fără ea viaţa e searbă. Fără ea viaţa nu are lumină, nu are pace, nu are sfiiciune. Cei care băteau pe Domnul astăzi, la răstignirea Sa nu aveau sfiiciune, erau groşi la inimă, nu aveau vedere. Puterile cereşti şi întreaga făptură erau îngrozite de îndrăzneala deicidă a oamenilor iar omul se crdea puternic.

Însă Cel mai puternic era Cel mai slab. El era deopotrivă şi Cel mai puternic şi Cel mai slab. Dacă înţelegem taina vieţuirii duhovniceşti a ortodocşilor vom înţelege că tăria noastră este harul lui Hristos şi nimic altceva. Dumnezeu să vă umple pe toţi de bucuria Sa, iubiţii mei fraţi, pentru că bucuria abia acum începe să gâlgâie în noi. Se apropie marele praznic! Fiţi aproape, pentru că se deschid porţile bucuriei şi dă năvală în noi torentul de har al învierii Sale.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian