Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Pastorala de Paşti a Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist

† T E O C T I S T
DIN MILOSTIVIREA LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOPUL BUCUREŞTILOR,
MITROPOLITUL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITOR AL CEZAREEI CAPADOCIEI,
ŞI
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

IUBITULUI NOSTRU CLER, CINULUI MONAHAL
ŞI DREPTCREDINCIOŞILOR CREŞTINI,
HAR ŞI PACE DE LA DUMNEZEU-TATĂL,
IAR DE LA NOI, ARHIEREASCĂ BINECUVÂNTARE

Iubiţi Părinţi, slujitori ai sfintelor altare,

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Hristos a înviat!

Pe drept cuvânt ziua aceasta a învierii Domnului, atât de dorită de creştinătate, este numită de preaînţelepţii alcătuitori de cântări bisericeşti: „aleasă şi sfântă zi, împărăteasă şi doamnă, al praznicelor praznic şi sărbătoare a sărbătorilor”. Ea întrece în strălucire dumnezeiască orice altă sărbătoare, prin frumuseţea prăznuirii şi prin bogăţia adevărurilor mântuitoare pe care ni le revarsă în suflete. Cerul şi pământul împreună se bucură astăzi, îngerii şi oamenii se veselesc pentru că, sfărâmând porţile iadului, din mormânt a înviat Hristos, şi duşmanul cel mai mare al omului, moartea, a fost biruit.

Înviind Iisus, „pârgă celor adormiţi” (1 Cor. 15, 20) am primit încredinţarea că şi noi, împreună cu El, vom birui moartea şi vom deveni părtaşi ai vieţii celei veşnice şi ai împărăţiei lui Dumnezeu. Praznicul de astăzi al Învierii Domnului ne revelează esenţa însăşi a credinţei noastre: nădejdea de a fi împreună cu Dumnezeu, de a fi părtaşi vieţii Lui celei veşnice. Aceasta ne-o arată Însuşi Mântuitorul Hristos, Care la Cina cea de Taină din foişorul mare, aşternut de ucenici, după ce i-a privit cu duioşie, le-a zis: „Cu dor am dorit să mănânc aceste Paşti cu voi mai înainte ca Eu să pătimesc” (Lc. 22, 15).

Ce înseamnă, oare, acest dor al lui Hristos? Oamenii sunt cuprinşi de dor atunci când simt absenţa persoanei dragi, când trăiesc golul lăsat în suflet de absenţa acesteia, aducând-o însă prin iubire în memorie, făcând-o prezentă într-un anume fel. Dorul exprimă nevoia după celălalt, dorinţa de a petrece timpul împreună cu cel îndrăgit. Dorul este legat, aşadar, de iubirea profundă pentru cineva. Numai în măsura în care iubim şi simţim lipsa celuilalt, ne este dor de el.

Cine nu-l doreşte pe celălalt este lipsit de iubirea izvorâtă din Dumnezeu şi se înstrăinează. Aşadar, înălţimea iubirii şi, deci, a dorului ne-o descoperă Dumnezeu, Care, lăsând cele nouăzeci şi nouă de oi în munţi, a coborât după oaia cea pierdută, adică după firea noastră omenească, pe care aflând-o în starea de suferinţă şi durere, a luat-o pe umerii Săi, a făcut-o a Lui adică, şi a readus-o la frumuseţea cea dintâi. Aceasta pentru că „cine iubeşte nu sfătuieşte numai, nu îndreaptă, nu pedepseşte, ci ia asupra sa greşelile celui iubit de el. Iubirea e participare la viaţa celuilalt, ieşire din noi înşine, jertfă”[1]. Aşadar, acel dor al Domnului Hristos înseamnă dorinţa de a fi şi a rămâne împreună cu apostolii. Şi nu a spus simplu: „am dorit”, ci „cu dor am dorit”, arătând prin aceasta dragostea neţărmurită faţă de ucenici şi negrăita preţuire a celor cu care se afla la Cina cea de Taină.

Dreptmăritori creştini,


Această dragoste şi preţuire nu s-au oprit însă numai la apostoli, în noaptea Cinei celei de Taină, ci ne cuprinde şi pe noi, cei de astăzi, care credem în cuvântul Evangheliei Sale. Acest adevăr îl întăreşte Mântuitorul Hristos în rugăciunea Sa arhierească din grădina Ghetsimani, înălţată către Tatăl ceresc: „nu numai pentru ei Mă rog, ci şi pentru cei ce prin cuvântul lor vor crede în Mine, pentru ca toţi să fie una, aşa cum Tu, Părinte, eşti întru Mine şi Eu întru Tine” (In. 17, 20-21).

Înţelegem limpede că şi cu noi doreşte Hristos să mănânce Paştile, adică să prăznuiască. Şi, mai mult, am putea spune: nu numai cu noi, ci şi cu ceilalţi semeni ai noştri, întrucât toţi oamenii sunt chemaţi la mântuire şi la cunoştinţa adevărului şi, în măsura în care răspund chemării, sunt poftiţi la nunta Fiului de Împărat. Tâlcuind aceste cuvinte ale Domnului, dumnezeiescul Ioan Gură de Aur ne spune că astfel ne-a arătat Hristos dragostea Sa cea negrăită, grăbindu-Se spre patimă pentru a ne aduce cât mai curând izbăvirea din moarte: „atunci avea să se facă mântuirea lumii, că aveau să fie date Sfintele Taine, că prin moartea Sa avea să se pună capăt tuturor pricinilor pline de tristeţe. Atât îi era la inimă lui Hristos răstignirea!”[2] Hristos a iubit răstignirea pentru că prin Patima Sa a realizat restaurarea omului, înnoirea lui.

Iată, aşadar, o însuşire a lui Dumnezeu, pe care ziua învierii ne-o pune la suflet: dorinţa Mântuitorului Hristos de a fi cu noi, dorinţa Sa de a ne face părtaşi bogăţiei vieţii Sale. Iar dacă Dumnezeu doreşte să fie cu noi, înseamnă că şi noi suntem chemaţi să-I răspundem cu dorul nostru de a fi împreună cu El. Mântuitorul Hristos vorbeşte de dorul de a fi împreună cu ucenicii Săi la o masă, mai bine spus la Cina cea de Taină.

Deseori, atunci când zugrăveşte împărăţia cerurilor, Domnul nostru Iisus Hristos Se foloseşte în parabolele Sale de imaginea mesei, a cinei, a nunţii. Aceasta întrucât masa este cel mai bun prilej de a ne întâlni cu celălalt, de a ne bucura de prezenţa celui drag, de chipul lui, de zâmbetul lui, de glasul lui, de a ne manifesta dragostea faţă de el. Nu mulţimea sau felurimea bucatelor dau bucuria unei astfel de întâlniri, ci prezenţa nemijlocită a persoanei care ne este dragă.

Spuneam că dorul exprimă mai ales lipsa celui drag, fiind simţit când acesta nu este cu noi. Ce am putea spune însă despre întâlnirea cu Hristos? Oare după Înviere şi Înălţare este absent? La această întrebare ne-a răspuns Însuşi Mântuitorul, când a grăit: „iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mt. 28, 20). Hristos Domnul continuă să fie prezent în Biserica Sa, adică în mijlocul nostru, al celor adunaţi în numele Său, iar întâlnirea cu El o trăim cel mai intens în Taina Sfintei Euharistii.

La Cina cea de Taină Mântuitorul a încredinţat apostolilor şi prin ei nouă, celor ce am urmat mărturisirii lor, dumnezeiasca Taină a Euharistiei: împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Său. De atunci până astăzi, la fiecare Sfântă Liturghie care se săvârşeşte de către Biserică, primind Trupul şi Sângele lui Hristos, ne împărtăşim de prezenţa Lui, suntem împreună cu El. Nu ne mai aflăm singuri în călătoria zbuciumată a acestei vieţi, ci Îl avem pe Hristos împreună călător. În Biserică, prin Sfânta Euharistie, învăţăm că ori de câte ori ne adunăm pentru a fi în comuniune cu Hristos prin Trupul şi Sângele Lui ne întâlnim, de fapt, cu El. Astfel, sărbătorile la care participăm nu sunt simple comemorări, amintiri ale unor fapte petrecute cândva în trecut, de care facem numai pomenire, ci întâlnire reală cu Dumnezeu. Aceasta este, de altfel, şi menirea Bisericii: de a ni-L face prezent pe Dumnezeu, aici şi acum, de a ne pune în legătură nemijlocită cu El.

Iubiţii mei,


În Sfânta Liturghie ne dăruim lui Dumnezeu pe noi înşine, viaţa noastră şi întreaga lume, răspunzând astfel dorinţei de comuniune, de împărtăşire a lui Hristos cu noi. Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos este dătătoare de negrăită bucurie, asemenea bucuriei trăite de cei doi ucenici care, călătorind spre Emaus, după ce L-au întâlnit şi L-au recunoscut „întru frângerea pâinii”, au rostit acele cuvinte înălţătoare de împlinire a dorului după Învăţătorul lor: „oare, nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale şi ne tâlcuia Scripturile?” (Lc. 24, 32).

Împărtăşindu-ne, deci, cu Trupul şi Sângele lui Hristos, devenim fii ai Tatălui Ceresc, martori ai Lui în faţa lumii în care trăim: în familiile noastre, la locul nostru de muncă, şi oriunde am întâlni vreun semen din orice colţ al pământului, să-l îmbrăţişăm cu dragostea şi cu dorul lui Hristos. În felul acesta dovedim că El este întru noi, şi atunci „vedem lumea prin ochiul lui Dumnezeu”, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Comuniunea noastră cu Dumnezeu înviorează întreaga noastră viaţă: lucrarea şi îndatoririle noastre faţă de Biserică şi faţă de societate le vom împlini, nu ca pentru oameni, ci ca pentru Dumnezeu, şi în toate vom da mărturie că Paştile nu numai ne-au trecut din moarte la viaţa cea veşnică, ci şi viaţa pământească poate deveni un izvor de putere şi sălaş al Duhului Sfânt pentru înnoirea şi sfinţirea lumii. Stă în puterea voinţei noastre, iubiţi fraţi şi surori în Domnul, ca orice clipă a vieţii noastre să o oferim jertfă bineplăcută lui Dumnezeu şi semenilor.

Iubiţi Părinţi slujitori ai sfintelor altare,
Dragi fraţi şi surori în Domnul,


Ţara noastră, România, este acum membră cu drepturi depline în marea familie europeană, deşi strămoşii noştri au trăit întotdeauna cu conştiinţa că aparţin Europei şi s-au străduit să-i dea conţinut de ţară europeană. Avem deci datoria ca şi noi – după pilda înaintaşilor – să-i dăm valoare acestei şanse binecuvântate de Dumnezeu, de a face roditoare darurile proprii poporului român în întâlnirea cu semenii noştri din Europa. Chiar dacă am fi tentaţi să ne aşteptăm înainte de toate la bunăstarea materială, care, de altfel, este firească, să nu ne limităm la foloasele care ne-ar veni de la Uniunea Europeană, la ceea ce am putea câştiga noi, ci să ne preocupe şi gândul de a dărui din spiritualitatea noastră fraţilor noştri europeni.

Să dăruim din bogăţia dragostei şi credinţei, a bunei rânduieli şi a disciplinei de familie, a cinstei, a demnităţii şi a omeniei, moştenite de la strămoşii noştri şi exprimate în cultura noastră creştină. Să dăruim bucuria pe care o trăim în zilele de sărbătoare ale Paştilor, bucuria şi strălucirea Sfintei Învieri, prilej de sărbătoare a familiei, dar şi a sufletului, a vieţii de familie. Să ne îmbogăţim sufleteşte reciproc cu fraţii şi surorile întru Domnul, din Europa şi din lume. Vom putea împlini acest schimb de valori având noi mai întâi la inimă ceea ce dorim să dăruim, bine ştiind că nu putem dărui ceea ce nu avem.

Privind acum în jurul nostru, adică acasă la noi, ne întristează dureros ceea ce auzim şi vedem, nu numai suferinţa şi lipsurile celor bolnavi, orfani, dar şi răceala şi indiferenţa faţă de valorile nemuritoare ale credinţei noastre: îndepărtarea de Dumnezeu, de luminile vieţii de familie, de semeni, trataţi cu indiferenţă sau aflaţi în robia păcatelor, căzuţi în consumul drogurilor, şi mai ales acele desfigurări ale tinereţii, alunecând pe calea pierzaniei trupeşti şi sufleteşti, care contribuie la scăderea naşterii de prunci, nemaipomenite în viaţa părinţilor şi înaintaşilor noştri.

Pe ei ne cheamă să-i slujim Domnul Hristos cel înviat, pe aceşti „fraţi mai mici” ai Săi (Mt. 25, 40), cum îi numeşte El Însuşi. De aceea, adresăm părintesc îndemn către părinţii slujitori ai sfintelor altare, către bunii credincioşi şi credincioase ca să sporească în iubirea şi slujirea ajutorării tuturor acestora care poartă chipul lui Hristos în fiinţa lor, pentru a deveni fii ai Săi. De aceea, iubiţi fraţi şi surori, apropiaţi-vă cu grijă şi cu dragoste de aceşti purtători ai chipului lui Hristos, indiferent de starea lor, şi ajutaţi-i, ca în felul acesta să împliniţi lucrare de ajutorare, „totdeauna sporind în lucrul Domnului, ştiind că osteneala voastră nu va fi zadarnică” (1 Cor. 10, 58).

Nu pot trece cu vederea rolul şi pilda părinţilor de familie de a veghea cu grijă la creşterea copilaşilor spre a-i înscrie la şcoală, spre a-i îngriji în familie ca în societate să se comporte după tradiţia noastră creştină şi românească. Dar către ei îndrept şi îndemnul Sf. Ap. Pavel, care scrie: „Părinţilor, nu-i întărâtaţi pe copiii voştri spre mânie; dimpotrivă, creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efes. 6, 4). În acelaşi duh şi cu acelaşi dor, exprimat de Domnul nostru Hristos la Cina cea de Taină, mă adresez fraţilor slujitori şi creştini ai celorlalte Biserici din ţara noastră, ca să folosim aceste sfinte zile pentru a ne apropia împreună de Hristos cel înviat spre a continua legătura frăţească de dialog şi dragoste, răspunzând chemării Sfintelor Paşti, care ni se adresează: „Ziua învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm…”

Datori suntem să ne adâncim neîncetat în taina comuniunii noastre creştine, în taina împreună vieţuirii cu Mântuitorul Hristos, Cel Care ne doreşte şi Se află între noi pururea, bine ştiind că de fiecare dată apropierea de El ne îmbogăţeşte viaţa cu noi şi noi sensuri. Să dorim cu mult dor împărtăşirea de Trupul şi Sângele lui Hristos Cel înviat, împărtăşire care, începând de aici, din lumea aceasta vremelnică, se va desăvârşi când vom păşi pragul veşniciei şi Îl vom vedea pe Mântuitorul nostru faţă către faţă, aşa după cum ne rugăm la fiecare Sfântă Liturghie, dar mai ales în aceste zile de Paşti: „O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase! O, Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea! Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai adevărat, în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale!”

Urmând Mântuitorului Hristos, Care Se adresează ucenicilor Săi prin cuvintele: „cu dor am dorit să mănânc aceste Paşti cu voi” (Lc. 22, 15), şi încredinţându-vă în această sfântă şi prealuminată noapte a Învierii Domnului de iubirea şi preţuirea mea, cu dor am dorit să vă întâmpin cu acest cuvânt pastoral, cunoscându-vă bogăţia sufletească cu care aţi îmbrăţişat zidirile de biserici, de sfinte locaşuri monahale, ajutorarea copiilor orfani, implicarea în opera caritativă a Sfintei noastre Biserici. În aceste sentimente de dragoste părintească, vă ofer lumina Sfintelor Paşti din Lumina lui Hristos din candela Paraclisului reşedinţei Sf. Patriarhii spre a o avea totdeauna în inimile dumneavoastră şi ale pruncilor dumneavoastră, adresându-vă tuturor vestirea cea mântuitoare:

Hristos a înviat!
Al vostru părinte duhovnicesc, pururi către Preasfânta Treime rugător,

† T E O C T I S T

Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,
Locţiitor al Cezareei Capadociei,
şi
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Pannayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, studiu introductiv şi traducere de diac. Ioan I. Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 47.

Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 919

Did you like this? Share it:

Previous

Vulnerabilitatea şi tăria Bisericii este vulnerabilitatea şi tăria lui Hristos

Next

Bucuria de a fi plini de har

1 Comment

  1. Ca mirean, Hristos a Inviat, Domnul a va dea sanatate.

    Vreau a transmite, din pacatele mele, imaginea pe crea o am numai in memoria mea, imaginea buniculi strajuit de bunica, cinand paine cu vin, nu mai shtiu, dar parca era alb, vinul, ca bunicu, ca bunicu!

    Pe web la http://strategie.weblog.ro am pus Caciunica, cea de-o mi-o inflorit de Craciun, dart am a spune ca de Florii o alta floare o inflorit exact, o urmaresc de orece ani!

    Pe aceasta o ma tin ascunsa vre-o luna.

    Dragi Parinti, sufletesti zicem noi, din truda dumneavostra, poate-om intzelege, Hristos a Inviat!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén