Vulnerabilitatea şi tăria Bisericii este vulnerabilitatea şi tăria lui Hristos

Retrăim pătimirile Domnului, vulnerabilitatea Sa asumată pentru noi pentru ca să găsim în ea tăria şi întărirea noastră. Suferim, ne dăm suferinţa la vedere, ne-o scriem pe feţe, dar în spatele suferinţei stă multa pace, multul har al întăririi fiinţei noastre, prin harul acestor zile.

Hristos, Creatorul nostru, reface drumul creaţiei, ne spune Sinaxarul zilei de astăzi, al Sâmbetei celei Mari, şi reface pe om, îl rezideşte prin moartea Sa mântuitoare pentru noi. Moartea Sa este o intrare în odihnă pentru noi dar şi o înnoire a firii noastre. El umple mormântul, cel atât de hulit astăzi, şi Iadul, de slava dumnezeirii Sale.

Cei care pun sigiliu şi străjeri la mormânt nu ştiau că aduc dovezi în plus Învierii Sale din morţi. Ei credeau că El este un înşelător ( de două ori am cântat astăzi această Evanghelie la Denie) şi că va fi furat trupul, pentru ca Apostolii să revendice o falsă înviere. Însă, Hristos coboară la Iad ca un atotputernic, este în mormânt cu trupul Său, în Rai cu tâlharul cel bun şi pe scaun împreună şezător cu Tatăl şi cu Duhul, concomitent în toate aceste locuri.

Dogma unirii ipostatice nu vorbeşte de separarea trupului şi a sufletului, prin moarte, de dumnezeirea Sa. Deşi sufletul Său se desparte de trup, trupul şi sufletul Domnului nu se separă de unirea pe care o are pentru veşnicie cu impostasul/persoana dumnezeirii. De aceea trupul Domnului nu intră în stricăciune, în putrezire, ci e plin de slavă; sufletul Său unit cu dumnezeirea Sa coboară la Iad şi scoală din mormânt pe Drepţii Vechiului Testament, pe Sfinţii Vechiului Legământ; învierea Sa, ridicarea sa cu trupul din mormânt este insesizabilă pentru oameni şi pentru întreaga creaţie; trupul Său e plin de slavă, pentru că moartea la El a fost somn de scurtă durată şi a înviat dând viaţă întregului neam omenesc.

Cei care ne-au văzut la slujbe în aceste zile au văzut preoţi şi credincioşi întristaţi, adânciţi în ei înşişi, care se străpung la inimă şi în mintea lor de suferinţa Sa. Ne-au văzut că suferim. Au văzut că o iubire vie pentru Domnul înseamnă să ne întristăm cu El şi să ne bucurăm întru învierea Lui când toate se umplu de lumină, şi cerul şi pământul.

Tristeţea noastră nu e una păgână şi nici bucuria noastră nu e una senzualistă. Nu e o tristeţe de suprafaţă, nu sunt lacrimi de crocodil ci sunt lacrimi şi durere pentru iubirea lui Dumnezeu, pentru milostivirea cea mare a lui Dumnezeu care a murit pentru noi. Moartea Sa este izvorul învierii şi al vieţii noastre.

Dacă am suferit cu El, dacă ne-am rănit la inimă împreună cu El, El ne va umple de dulceaţa bucuriei şi a dragostei Sale, de bucuria învierii. Dacă bucuria noastră va fi una copleşitoare, în care ne ieşeim din minţi de atâta entuziasm dumnezeiesc e semn că am suferit împreună cu Domnul care s-a răstignit pentru noi, cu Mirele Bisericii.

De câteva zile am avut inima numai o rană, o durere concentrată, o durere adâncă, apăsătoare. Simţeam că mintea mea era în inimă şi că durerea mea era una intensă, una ca un ţipăt, ca un fier înroşit în foc care mă durea nespus. Însă când am început slujba de Denie în această seară, s-a coborât un aşa har în inima mea, încât mi-a ridicat durerea, mi-a curăţit inima de orice durere şi m-a făcut să fiu o tăcere mai mare decât orice pustiu. În mijlocul unei metropole ca a noastră am trăit o pace de tot pustiul, o pace imensă şi am cunoscut că tăria stă în slăbiciune, în vulnerabilitate, în neputinţă.

Nu am fost puternic când m-am lădudat, nu am fost puternic când m-am înălţat cu mintea, nu am fost puternic când m-am închipuit puternic, ci am fost umplut de tărie şi de har, de bucurie, când am cântat prohodul Domnului. De ce? Pentru că Domnul vrea să ne înveţe că bucuriile şi tristeţile adevărate sunt cele duhovniceşti şi nu cele egoiste. Bucuria şi întristarea în faţa Lui sunt răsplătite imediat, când vrea Domnul şi cum vrea El.

Când ne căznim să fim fericiţi nu avem o fericire durabilă. Dar când ne credem deznădăjduiţi din partea noastră dar cu mintea şi inima şi tot trupul la El, atunci deodată trăim zorii învierii, bucuria care gâlgâie în spatele întristării noastre.

Cei care dădeau palme Iubitorului de oameni, acei oameni orbi, satanizaţi cu totul, care nu vedeau slava Lui, credeau că sunt puternici. Irod se credea puternic, la fel şi Pilat. Pilat credea că el este judecătorul, când Judecătorul cel adevărat era Cel nedreptăţit, Nedreptăţitul şi Cel slab din faţa lui. Iisus era slab, părea slab. Părea fragil, foarte vulnerabil şi aşa şi era trupul Său cel preacurat.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne aminteşte că trupul Lui, care nu cunoştea pofta, moliciunea, plăcerea a suferit fiecare durere într-un mod inexplicabil pentru noi de dureros, pentru noi, care avem dureri amestecate cu o anumită plăcere. El a suferit amărăciunea păcatelor noastre într-un mod inexplicabil pentru noi, nesimţind nicio plăcere, ci numai o imensă durere în fiecare mădular al firii Sale omeneşti.

Hristos Dumnezeu a suferit în trupul Său. Şi când spunem asta spunem că Hristos Dumnezeu a dat firii Sale umane putere să sufere şi să rabde şi să învingă durerea crucii şi a morţii pentru a fortifica firea Sa umană, pentru a o face plină de slava Sa, fără să aibă vreo întinăciune a păcatului. Ceea ce părea slăbiciune la Hristos era plină de putere dumnezeiască. Ceea ce pare la noi slăbiciune, atunci când postim şi ne epuizăm în rugăciune şi în citire şi în cugetarea la cele sfinte este de fapt tărie, întărire, pentru că trupul slăbeşte, patimile slăbesc în noi dar ne umplem de măreţia slavei Sale.

Mădularele Bisericii sunt slabe, vulnerabile ca şi trupul lui Hristos, care e biciuit, e desfigurat de răni dar pline de tăria Lui, de tăria răbdării crucii şi de slava învierii Sale. Dacă până astăzi ne-am întristat cu El şi am pătimit împreună cu El, mâine ne vom bucura întru învierea Lui. Nu ne vom bucura frivol, nu ne vom bucura în primul rând pentru că se termină postul şi o să mâncăm ouă, miel, o să bem vin şi o să mâncăm sarmale! Nu ne bucurăm teluric, ci dumnezeieşte! Dacă ne bucurăm ca oamenii pătimaşi, atunci suntem în afara bucuriei care vine pe neaşteptate în noi, a bucuriei care vine ca urmare a suferinţei cu El.

Îmi aduc aminte că în copilăria mea, la ţară, la bunicii mei, unde am trăit o bună parte din viaţa mea, veneam de la slujbă aproape de miezul nopţii, cu lumânări aprinse în mâini, dacă nu bătea vântul şi era bine. Zilele Săptămânii Mari erau zile, deşi călduţe, totuşi întristate. Simţeam în aer tristeţea sfântă a acestor zile. Însă la înviere, în noaptea învierii, după o mică bură de ploaie cel mai adesea, simţeai că lumea renaşte, că pământul s-a umplut de lumină, şi cerul, şi că toate sunt bucuroase. Dacă până acum fusesem trist acum trăiam din plin lumina harului, care nu era o poveste sau o realitate teologică, doar scriptică, ci una deplin ontologică, deplin existenţială, pe care o respiram în zilele Săptămânii Luminate.

Oraşul, suferind de lipsa contactului direct cu natura, cu vegetaţia abundentă, are zile de sărbătoare mai rigide. Aici, la Bucureşti, trăiesc cumva patimile Domnului şi învierea Sa mai intelectualizat, pentru că oamenii de aici ţi-o impun de la sine. Oamenii instruiţi trăiesc cu sfertul de inimă sărbătoarea. N-o simt cu toată inima. De aceea sunt cumva văduviţi de bucurie, pun întrebări prea multe, se îndoiesc, neagă foarte repede evidenţele şi vor mai degrabă un film bun şi un grătar decât o Vinere Mare cu covrigi şi nuci.

Însă creştinii noştri, care mă uimesc şi mă umplu de teologie de fiecare dată sunt plini de dor după Domnul. Ei caută, chiar dacă nu cu toţii prea desluşit, mântuirea şi pacea lui Dumnezeu. Dacă unul care vine şi se spovedeşte la tine ca preot are o meteahnă, altul are alta, pe unul îl doare de ceva iar pe altul de altceva, în inima lor, cu toţii, vor să bie biruitori asupra păcatului, ai morţii şi ai diavolului, pentru că vor să fie cu Domnul lor.

Şi e normal să fie aşa. E normal să ne întărim prin post şi rugăciune şi să ne slăbim fiinţa şi să ne-o umplem de patimi prin neînfrânare şi egolatrie. Cei care nu văd învierea se văd numai pe ei. Văzând feţele oamenilor la slujbă ştiu că învierea se produce în ei, că ea se lucrează în ei. Învierea, această primăvară dulce a mântuirii se lucrează în noi sub chipul slăbiciunii dar ea e tărie.

Cei care ne văd şi nu văd profund, pot crede că suntem nişte oameni blazaţi, nişte oameni tocsuni, fără bucurii, fără împliniri, fără entuziasm, care vedem numai Biserică şi slujbe. Ce putem să le spunem?! Dacă ei nu văd dincolo de rigoare, de asceză, de faţa întristată?!! Căci dacă ar privi mai profund ar da în inima noastră de bucurie, de o bucurie năvalnică, care se revarsă tot ca rugăciune şi mulţumire şi nu ca dans sau chinuială, în faţa Lui, pentru că El este bucuria noastră.

După postul epuizant pe care l-am dus ne vom bucura şi noi de bucate alese, dar vom mânca cu cuviinţă şi cu pace. Vom da din bucuria şi mulţumirea noastră şi altora, celor pe care îi atingem cu rugăciunile noastre. Şi rugăciunea plină de post şi de dragoste, să ştiţi că atinge cel mai productiv, cel mai folositor pe oameni, pentru că ea este dătătoare de bucurie.

Cămara Ta o văd împodobită…, cântam la un moment dat. Cămara Lui e plină de veselie şi de pace, e unirea noastră cu El, când noi conlocuim cu El în noi sau când vom merge la El, ca să fim veşnic cu El. Vom fi plini de Hristos, cei mai mulţi dintre noi, care ne vom împărtăşi cu El, în Sfintele Taine, în noaptea de Paşti. Atunci pentru noi va fi zi şi banchet mare, nuntă a nunţilor, sărbătoare a sărbătorilor şi praznic al prazicelor.

Cine va lua bucuria aceasta de la noi?! Pentru că ea va fi a noastră şi va fi în noi. Această bucurie e tăria, certitudinea şi viaţa noastră. Fără ea viaţa e searbă. Fără ea viaţa nu are lumină, nu are pace, nu are sfiiciune. Cei care băteau pe Domnul astăzi, la răstignirea Sa nu aveau sfiiciune, erau groşi la inimă, nu aveau vedere. Puterile cereşti şi întreaga făptură erau îngrozite de îndrăzneala deicidă a oamenilor iar omul se crdea puternic.

Însă Cel mai puternic era Cel mai slab. El era deopotrivă şi Cel mai puternic şi Cel mai slab. Dacă înţelegem taina vieţuirii duhovniceşti a ortodocşilor vom înţelege că tăria noastră este harul lui Hristos şi nimic altceva. Dumnezeu să vă umple pe toţi de bucuria Sa, iubiţii mei fraţi, pentru că bucuria abia acum începe să gâlgâie în noi. Se apropie marele praznic! Fiţi aproape, pentru că se deschid porţile bucuriei şi dă năvală în noi torentul de har al învierii Sale.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian