Zi: 7 aprilie 2007

 

Prăznuirea dumnezeiască a acestor zile se concretizează în umplerea noastră de bucurie dumnezeiască. Dacă este să explicăm această bucurie a Bisericii celor care nu au experiat-o niciodată am putea spune că este un exces de pace bucuria noastră, de pace în fiecare mădular al fiinţei noastre.

Cuvintele sunt prea puţine pentru a evoca această bucurie. Dacă stăm şi privim cum arată apa unui pârâu de munte, pe povârnişuri, la vale, cam aşa e bucuria noastră: vine repede, în cascade, ne face inima vâlvătaie dar nu ne produce dureri de inimă, ci liniştire a inimii. Cei care suferă cu inimă îşi doresc, cu siguranţă, o asemenea bucurie care să fie pace sau o asemnea bucurie care să nu doară, ci să vindece inima.

În cărţile şi cântările bisericeşti când se vorbeşte de desfătare, de bucurie, de pace se vorbeşte de umpleri masive ale fiinţei noastre de har. Harul dumnezeiesc, viaţa lui Dumnezeu, strălucirea Sa, lumina Sa ( are zeci de nume) e toată comoara noastră. Şi el ni se face o dată bucurie, altă dată pace, altă dată mângâiere, veselie, curăţire, iertarea…pe toate le face harul.

Noi primim preoţia de la Dumnezeu, prin arhiereu, şi ea este har. Căsătoria noastră este o umplere de har. Botezul e o umplere de har, sfinţirea casei e o umplere de har, ne împărtăşim cu Domnul şi ne umplem de har. Totul e har, e dar în Biserica Ortodoxă. Mântuirea e darul lui Dumnezeu deşi înseamnă umplerea noastră, prin asceza noastră, de harul lui Dumnezeu.

Definiţiile harului dumnezeiesc nu încălzesc pe cel care nu îl trăieşte direct. Degeaba vorbesc eu unui musulman sau unui hindus de harul lui Dumnezeu dacă el nu crede drept, ortodox şi nu se umple de har în Biserica lui Dumnezeu. Minunea Bisericii e aceea că e plină de har, pentru că e trupul mistic al lui Hristos iar Prea Curata Stăpână a lumii e numită Cea plină de har pentru că a purtat în pântecele Său pe Cel ce ţine în mână toată făptura.

În cazul bucuriei dumnezeieşti, dacă trăieşti această bucurie şi pace în Biserică, te laşi de gândul că Biserica e o instituţie a exploatării tale sau una care e deplin umană sau doar umană. Dacă sesizezi interior bogăţia dumnezeiască a Bisericii înţelegi că Biserica e divino-umană, că ea nu este numai o instituţie a oamenilor, ci o instituţie care îşi are fundamentul în Dumnezeul treimic de la Care vine toată pacea şi toată bucuria.

Când sesizezi interior, în fiinţa ta, sfinţenia Bisericii, când vezi adevărul ei, viaţa ei, nu mai doreşti altceva decât această viaţă divino-umană, plină de har. Sărbătoarea, slujba Bisericii e cea care te face să simţi, să vezi, să trăieşti în cadrul ei schimbarea ta. Şi dacă tu eşti schimbat, dacă tu eşti altul, dacă trăieşti noutatea harului, continua viaţă a lui Dumenzeu înţelegi că viaţa în Biserică e trăirea ritmurilor veşnice, ale veşniciei în timp.

De ce ne bucurăm noi? Pentru că bucuria noastră e veşnică, nu e trecătoare. Dacă Hristos a înviat şi noi vom învia prin harul Său, atunci toată existenţa noastră e bucurie şi nu tristeţe în mod fundamental. Dacă bucurie înseamnă să fii plin de har atunci condiţia normală a omului e bucuria şi adevărul. Bucuria reală e plină de adevărul lui Dumnezeu. Bucuria duhovnicească e plină de Hristos, pentru că Hristos nu e despărţit niciodată de Duhul şi de Tatăl.

Trăind bucuria Treimii trăim ritmuri veşnice. Nu ne afundăm din această cauză în dispute sterile, în îndoieli ale necredinţei, nu spunem dulcelui amar şi amarului dulce, nu vrem să convingem cu forţa că suntem fericiţi întru Dumnezeu. Mărturisirea noastră e aceea că bucuria nu are final pe când păcatul e moarte.

Bucuria de a fi plini de har este incomparabilă cu vreo altă bucurie. Este singura bucurie. Dacă o bucurie trece, dacă e perisabilă atunci nu e bucurie reală. Bucuria statornică este relaţia mereu vie cu Cel care ne iradiază cu viaţa Sa, cu Dumnezeul nostru. Pentru că Hristos a înviat, cu moartea Sa călcând moartea oamenilor, pentru aceasta ne bucurăm. Şi ne bucurăm pentru că prin unirea noastră cu El prin Sfintele Taine noi ne umplem de această putere îndumnezeitoare a Sa, de puterea care biruie moartea, pe diavol şi păcatul, care ne face vii pentru veşnicie.

Când noi am cântat Prohodul am cântat că Mirele a murit pentru noi dar că moartea Sa a fost un somn de scurtă durată. Moartea Lui şi a noastră e scurtă. Mai mare e bucuria noastră pentru că e veşnică şi nu va fi umbrită de vreo umbră sau nelegiuire.

Fiecare slujbă a unui preot şi ierarh trezvitori e plină de har. Slujbele noastre ne fac nişte catedrale pline de har. Pentru că simţim cum intră harul în noi, cum se revarsă în noi şi din noi. Şi nu pentru că am fi Sfinţi sau vrednici de acest lucru, ci pentru că mila lui Dumnezeu este imensă dacă cerem iertarea Lui şi bucuria Lui.

Bucuria învierii Domnului e bucurie din plin. E o bucurie a bucuriilor. Aş vrea să vorbesc non-stop despre aeastă bucurie dar simt că limbajul omenesc nu are prea multe cuvinte, nuanţe, fragilităţi pentru atâta bucurie. Şi cum aş putea să vorbesc despre cele veşnice în cuvinte umane? Cum aş putea să scot bucuria noastră din inimă şi să o pun în cuvinte pe toată?

Doresc tuturor în aceste sfinte zile să se bucure de Domnul şi să simtă harul Său din belşug. Dacă oamenii s-ar umple de har toată zarva lumii ar înceta ca prin minune, pentru că nimeni nu ar mai căuta ceea ce dăunează celuilalt. Acest lucru ne învaţă praznicul învierii Domnului: că cele vechi nu pot conţine noutatea harului, a bucuriei, că inimile învechite în păcate nu pot sesiza bucuria.

Numai dacă inima se face nouă, dacă se face inimă de mironosiţă iubitoare, care caută să vadă pe Domnul, atunci El vine la noi şi ne spune în inima noastră: Bucuraţi-vă! Sensul deplin şi curat al praznicului Învierii e bucuria sfântă de Hristos şi bucuria sfântă de aproapele nostru.

Fie ca sfinţenia aceastei bucurii să fie în voi toţi şi în tot ce există!
Hristos a înviat!
Bucuria noastră a înviat!
Pace tuturor şi multă curăţie şi sfinţenie în voi şi în casele voastre!

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.