De ce nu iubim înţelegerea duhovnicească a Scripturii, a Părinţilor duhovniceşti, a Bisericii şi a întregii creaţii?
Pentru că nu suntem în har, nu ne simţim în har. Cei care nu iubesc înţelegerea duhovnicească au probleme mari cu conştiinţa lor, pentru că nu se simt legaţi prin har de viaţa lui Dumnezeu. Şi dacă nu simţim în noi bucuria, iubirea, pacea lui Dumnezeu atunci abordăm o falsă strategie gnoseologică şi anume strategia ştiinţifică sau pseudo-ştiinţifică a cunoaşterii lumii, înlocuind în mod total contemplaţia cu dubitaţia şi experimentul.
Cea mai curentă eroare a mentalului postmodern se leagă de gnoseologie, de cunoaştere.
Unii cred că lumea poate fi înţeleasă raţional fără rest, dacă nu acum în mod deplin, cel puţin în viitorul apropiat, prin dezvoltarea tehnicii şi a ştiinţei, pe când alţii cred că nu există niciun sens în această lume ci totul e un haos şi o întâmplare. Prima categorie de oameni crede că noi înţelegem tot ce se petrece cu noi prin faptul că mintea noastră percepe anumite fenomene, reacţii, conexiuni şi că mintea decide prin sine ce e adevărat şi ce e fals. Avem deci primatul minţii asupra lucrurilor şi a fenomenelor.
Nihiliştii neagă tot, neagă un sens, o ordine, un Dumnezeu, în afară de ei înşişi, de persoana lor deşi profită de viaţa pe care nu ei şi-au decis-o şi cer legi, situaţii de viaţă, parteneri credibili şi loiali. Dacă raţionaliştii pun preţ pe abilitatea minţii noastre de a decide adevărul şi de a descoperi sensul lucrurilor, nihiliştii proclamă anarhismul, lipsa de sens, lipsa de credibilitate, vacuumul moral.
Cei care se pretind raţionali cer de la Biserică o credinţă epurată de minuni, de sfinţenie, de adâncime. Pseudo-raţionaliştii, după părerea mea, cer o cunoaştere lejeră a lumii, ca aceasta în care stai în faţa calculatorului, citeşti ce ţi se serveşte şi crezi că ai înţeles tot ce citeşti sau că tu ştiai acestea fără ca nimeni să ţi le ofere. Tocmai de aceea Biserica Ortodoxă nu are o credinţă lejeră, pe care să o înţelegi fără să te schimbi sau pe care să o înţelegi trăind o viaţă păcătoasă, ci credinţa mântuitoare, curăţitoare a Bisericii, luminează pe om şi îl face să trăiască viaţa veşnică încă din această viaţă.
Ştiinţa onestă şi tehnica se ocupă cu experimentul, cu experienţa, cu urmărirea unor fenomene şi stări secvenţiale în nişte parametrii aleşi de către cercetător, pentru a se ajunge la nişte constatări anume. Ca să experimentezi ceva trebuie să stai în faţa realităţii ca atare şi să ai instrumentele de lucru necesare pentru a putea stabili nişte conexiuni. Însă omul de ştiinţă are deja datele generale ale experimentului şi substanţele şi lucrurile pe care le studiază şi nu le inventează acum. El poate cel mult să combine substanţe pentru a crea noi substanţe sau lucruri dar nu poate lucra fără substanţe şi lucruri. El nu poate să facă, cum spune românul, din căcat bici şi să şi plesnească.
Ştiinţa se bazează pe legi, pe constanţe şi definiţii deja intuite. Se crează pe lucruri deja existente şi se crează în limitele temporalităţii şi nu ale veşniciei. De aceea niciun om de ştiinţă onest nu poate spune ceva credibil despre crearea lumii, a omului, atâta timp cât ştiinţa se ocupă cu constatarea unor fenomene ce se pot reproduce, pe când crearea lumii şi a omului de către Dumnezeu sunt ireproductibile.
Omul de ştiinţă e condamnat la înţelegerea lucrurilor mici şi numai aroganţa i-a făcut şi îi face pe mulţi să creeze teorii senzaţionaliste. Nihilismul, fiind o voinţă contrară, nu poate crea ceva, el poate numai distruge. Cel care nu caută şi nu vrea nimic nu îşi actualizează potenţele dar distruge şi ambientalul în care trăiesc ceilalţi.
Avem deci o raţiune a omului căzut, a omului păcătos care crede că poate decide asupra lucrurilor şi a adevărului. Acest tip de mentalitate are un şoc imens când aude că nu poate înţelege nimic vital fără contemplare, fără înţelegerea duhovnicească. Negativismul, ca normă de viaţă al multora, e cel care este alergic la o înţelegere unitară şi harică a lumii. Pseudo-raţionaliştii şi nihiliştii neagă aspectul soteriologic al cunoaşterii, tocmai osatura vieţii duhovniceşti.
Pentru că în Biserică cunoaşterea are legătură cu harul, e o cunoaştere prin har, prin experienţă harică şi această cunoaştere este luminătoare şi mântuitoare pentru creştinul ortodox. Înţelegerea duhovnicească a Scripturii, a Părinţilor, a slujbelor Bisericii şi a întregii creaţii este cunoaşterea mântuitoare a fiecăruia dintre noi în parte, care însă nu exclude cunoaşterea ştiinţifică şi tehnologică oneste. Însă acestea din urmă nu pot înlocui cunoaşterea prin luminare dumnezeiască sau prin vedere extatică prin care se mântuiesc credincioşii, într-o viaţă de adâncă evlavie, în Biserică.
Separaţia între nivele diferite de cunoaştere: aici e greşeala postmodernă! În măsura în care elimini înţelegerea duhovnicească a lumii reduci cunoaşterea şi înţelegerea doar la 1% din cât am putea cunoaşte cu Dumnezeu. Pentru că a folosi sau nu mixerul şi calculatorul, a şti cum funcţionează o maşină sau un tanc nu este mântuitor pentru noi, dar a şti şi a trăi dogmele dreptei credinţe înseamnă biletul de intrare în Împărăţia lui Dumnezeu.
Din acest motiv Teologia ca experienţă a vieţii lui Dumnezeu în Biserică este cea mai înaltă, deplină şi adevărată formă de cunoaştere pe care poate să o dobândească omul, pentru că ea este mântuirea noastră. Însă Teologia nu exclude ştiinţa, tehnologia, filosofia, politica sau economia ci le substituie. În măsura în care toate datele experinţei noastre ne fac mai buni, mai smeriţi, mai iubitori, în această măsură şi cunoaştem ceva.
În măsura în care iubim, cunoaştem. În măsura în care ne smerim ne înălţăm la o cunoaştere şi mai mare. Pentru că înţelegerea duhovnicească a vieţii, a lucrurilor ne aduce o reală cunoaştere de sine şi o simplă şi autentică cunoaştere a lumii create de Dumnezeu.
Marii oameni ai istoriei şi mai ales Sfinţii, autenticii mari oameni ai lumii, au avut şi au cea mai bună cunoaştere a realităţii lor şi a lumii pentru că la ei cunoaşterea este experienţă, e viaţă trăită din belşug în legătură cu măreţia lui Dumnezeu. În faţa lor înţelegi că nu e de ajuns să crezi că putem să le înţelegem pe toate cu o minte liniară sau că anarhismul, starea interioară de a fi gică contra e soluţia fericirii.
La Sfinţi, viaţa lor e cea mai autentică mostră de cunoaştere, pentru că e o cunoaştere care a făcut din ei nişte oameni dumnezeieşti şi nu doar nişte infatuaţi de duzină. De aceea spun, că cei care nu iubesc harul, curăţia şi sfinţia nu iubesc cunoaşterea duhovnicească, cunoaşterea mântuitoare a Bisericii.
Şi ce e cunoaşterea adevărată, decât trăirea harului lui Dumnezeu în viaţa noastră? Ce e fericirea noastră decât pacea lui Dumnezeu care covârşeşte toată mintea? Pentru noi cea mai importantă formă de cunoaştere este experienţa mistică, vederea dumnezeiască, trăirea şi simţirea harului, simţirea harului în Sfintele Taine şi slujbe ale Bisericii, în Sfintele Icoane, în Sfintele Moaşte, în Sfinţi şi în întreaga cunoaştere. A cunoaşte înseamnă a cunoaşte prin rugăciune, prin curăţie, prin iubire, prin vedere extatică, prin milostenie.
Cei care neagă cunoaşterea duhovnicească nu fac decât să se rupă de orice raţiune şi normalitate umană şi să trăiască o viaţă sub-umană, una pătimaşă. Pentru că în Biserică cel care îşi sfinţete viaţă e adevăratul om raţional, care are raţiune de la Raţiunea primă, de la Dumnezeu.
Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian